Începu să rupă petalele macului roșu pe care îl culese de lângă pătură, așa cum făcea când era mică și întreba florile dacă băiatul din vecini o plăcea.

   Mă iubește sau nu mă iubește? întrebarea răsuna în mintea ei, aducându-i aminte de vremuri în care nu știa de iubire, de flirturi sau greutăți.

   Te iubește până la soare și înapoi, o voce parcă îi șopti în urechi.

   Inspiră adânc și mai luă o felie de plăcintă de pe platoul pe care îl ținea pe pântecul proeminent. Crescuse atât de mult, încât se putea folosi de el drept suport sau masă pentru multe alte lucruri. Asta doar când fiul ei dormea liniștit înăuntru și nu avea chef să-i arate cât de voinic era.

   Îl urmări pe Ozark cum se întoarce cu un chip posomorât, având între degete săgețile pe care le înfipsese mai devreme în trunchiurile copacilor. Ar fi putut să își exerseze trasul cu pistolul, dar mama ei nici nu voia să audă de așa ceva. Abia dacă o scăpa din ochi. Dacă ar fi fost după ea și după Cazimir, probabil nici nu ar mai fi ieșit din dormitor în următoarele săptămâni critice.

   — Haide, Ozark, mărește pasul! strigă după el cu gura plină.

   Cavalerul își ridică ochii spre cer și oftă.

   — Cine ar fi crezut, tată, că o să ajung să ies la picnicuri și la bârfe cu femei? Și eram așa un cavaler!...

   — Mereu e așa?

   Tija o înghionti în timp ce continua să strângă ața în jurul unei hârtii mototolite, ca s-o facă ghem de tricotat. Colecția de hăinuțe pentru fiul ei se mărise și nu numai ea i le croșeta, ci și Ekaterina, lady Dacia și bunica ei. Iar Cazimir își dovedea priceperea făcând jucării de lemn, coșulețe sau pătuțuri atunci când avea timp. Ceea ce nu însemna prea mult. Rhoda nici nu mai știa când fusese ultima oară în care avuseseră un moment doar pentru ei.

   Treaba lui ca rege creștea pe zi ce trece. Și chiar dacă avea consilieri și ajutorul lui Aureus și Zavian, timpul liber era la fel de inexistent. Și, văzând asta, Rhoda făcuse în așa fel încât să ajungă la un alt compromis. Nu știa cum se lăsase convins, dar în ultimele săptămâni se decisese să îl ajute și să îi facă ea o parte din treabă pe timpul zilei, atunci când el ar fi putut să se odihnească. Asculta vorbele oamenilor, așa încât aceștia nu mai trebuiau să vină seara sau noaptea la castel, riscând să fie jefuiți sau hărțuiți când noaptea se lăsa, citea documente și scrisori, se mai ocupa de ordinea interioară și de multe altele. Iar când se lăsa întunericul, era rândul ei să se odihnească. Abia spre zori se întâlneau în căldura patului, când unul venea să doarmă și celălalt se pregătea să plece. Vorbele schimbate erau puține, dar cântareau enorm. Și când Rhoda se ducea la cvartir, în Pădurea Roșie, care părea că prinde viață și că o răsfață cu soare și fructe zemoase, de parcă s-ar fi bucurat și ea de copilul ce urma să vină pe lume, atunci erau perioadele în care nu se vedeau și nu vorbeau deloc.

   Privi abătută castelul. Sufletul ei pereche, soțul ei... era atât de aproape, și totuși atât de departe.

   Își aminti de Tija și încercă să zâmbească. Mama ei îi spunea de fiecare dată că dacă era tristă, așa avea să îi fie și copilul. Încerca pe cât de mult posibil să evite asta.

   — Așa de plângâcios?

   Ozark își miji ochii când se așeză pe pătură.

   — Mă refeream la ea. La Kethai.

   Vrăjitoarea levita în aer la umbra unui copac, având picioarele împreunate sub ea și mâinile ridicate în lateralele corpului. Stătea așa încă de când poposiseră acolo, cu ceasuri bune în urmă. Nu-și deschisese ochii nici măcar o dată.

   — Spune că vrea să-și exerseze vrăjile, ridică ea din umeri. Le-a uitat pe majoritatea. Le repetă pe cele din cărțile salvate din catacombe, uneori cică încearcă să ia legătura cu vrăjitoarele moarte prin intermediul lui Aureus. Dar nu m-ar surprinde dacă m-ar minți. Nu mă place.

   — Așa mi-a spus și mie când am rămas în Regatul Coșmarurilor. Dar nu ți se pare ciudat cum a făcut o vrajă așa puternică încât ți-a repus pruncul în pântec și acum se chinuie să facă ceva banal? Îmi pare cam... nepricepută.

   Rhoda își îngustă ochii. Se întrebase și ea de multe ori același lucru. Insista să afle ce și cum făcuse să-i coase la loc pântecul și să-i înapoieze fătul ce mai mult ca sigur nu stătuse viu prea mult în ghearele babei Yaga.

   Ozark puse săgețile în tolbă și fură o felie de plăcintă din porția Rhodei.

   — O să mă omoare dacă mă aude, dar vraja pe care Iaromira a făcut-o atunci i-a furat o parte din putere. A venit cu un mare risc, iar ea și l-a asumat. Acum a rămas doar cu firimituri din magia ce îi curgea prin sânge. Dar e mai mult decât suficientă, credeți-mă. Am mai întâlnit-o de câteva ori în trecut și am văzut de ce e în stare. Acum probabil încearcă să își cheme lepira.

   Rhoda mai că se holbă la ea. Încă nu îi venea să creadă că era sora lui Cazimir. Și nici nu urma să se obișnuiască în următoarele luni sau poate în următorii ani, din moment ce nici măcar nu se comportau ca niște rude. Deși nu arăta, știa că soțul ei era îndurerat de situația în care ajunseseră.

   — Spune că vrea să-și readucă neamul la viață prin fiul meu. Cum plănuiește să facă asta? Să îl ducă prin bordeluri și să-l pună să lase însărcinată orice fetișcană își dorește?

   Ozark rânji.

   — Sunt destul de sigur că nu se gândea la asta, dar să știi că nu e o idee rea. Chiar deloc.

   — Tacă-ți gura! Nu o să-l las să facă așa ceva. Nici pe ea.

   Își strânse buzele și încercă să se calmeze. Știa că Iaromira îi iubea copilul și poate tocmai de asta nu l-ar fi supus unor lucruri odioase. Uneori o surprindea zâmbind melancolic, alteori se îngrijea de ea când nu se simțea bine și îi prepara poțiuni ca să-i calmeze greața și durerile. Și sângerările. Pentru că fiul ei nu era un simplu copil, ci un vrăjitor. Și prelua încetul cu încetul magia neagră din venele lui Cazimir, care ajungea să-i curgă, inevitabil, și ei prin sânge. Era greu de suportat uneori. Simțea cum îi plesnește pielea și cum i se umflă fiecare organ în parte, cum nu mai poate să respire sau cum o parte din rațiunea ei lipsește.

   Stătuse numai câteva luni cu ea în corp și simțea că înnebunește. Cazimir o ținuse în el mai bine de șase veacuri. Îl admira și mai mult. Tocmai de asta nu îi mărturisea cât de rău îi era.

   Abia se ridică în picioare când auzi țipete și strigăte venind dinspre castel. Începu să alerge ca un melc prin câmpul de maci și de păpădii, susținându-și pântecul cu o mână. Ozark și Tija fugeau după ea, implorând-o să încetinească. Până și Kethai se trezise din transă.

   În curtea interioară a castelului, o trăsură cu coviltir era împrejmuită de trei bărbați îmbrăcați cu haine jerpelite, pline de noroi și de turițe.

   — Ce se întâmplă aici? ceru să știe.

   Un bărbat cheliios și cu barbă brumărie se întoarse spre ea și își arătă dinții sparți.

   — Am prins azi-noapte aproape de graniță pe unu' căutat de ceva vreme! Să vezi ce recompensă uriașă o să ne dea regele! Pfiu, parfum!

   — Nu mai trage de mine, tolomacule! se auzi un strigăt dinăuntrul căruței. N-auzi că nu pot să ies în soare? O să-ți rup mâna aia și o să mă frec cu ea pe spate când m-or mânca puricii așa cum te mănâncă pe tine în dos acum să mă tragi ca apucatul!

   Rhoda înaintă câțiva pași.

   — Lăsați-l în pace!

   Alt bărbat se întoarse spre ea și o privi amuzat.

   — Și cine te crezi să ne dai ordine, fetițo? Noi răspundem numai în fața regelui!

   — Taci odată, Boris, mânca-ți-ar vulpile limba! interveni ultimul dintre ei. E Regina de Zi, nu vezi?

   Rhoda aproape izbucni în râs. Regina de Zi și Regele de Noapte – așa începuseră să îi strige în ultimul timp. Și nici că-i displăcea.

   Trei perechi de ochi poposiră pe cicatricea-i de pe obraz și pe pântecul ce ieșea în evidență prin materialul diafan al rochiei. Rânji drept confirmare, iar bărbații se aruncară la pământ în reverențe adânci, cerându-și iertare. Făcu semn din bărbie spre Ozark, iar cavalerul îi întinse mâna și dădu într-o parte pânza de la capătul căruței.

   — Nu prea cred că e o idee bună, mormăi nemulțumit.

   — Știu ce fac.

   Numai o fâșie de lumină pătrundea în coviltir, dar era suficient cât să vadă chipul bărbatului neîngrijit ce era legat de mâini și de picioare și îngrămădit printre sacii plini cu grâne.

   — Deci tu ești tatăl lui Miloje, spuse ca o afirmare sigură.

   — Atât de evident e?

   Ochii i se opriră pe părul azuriu, tuns parcă de o foarfecă ruginită. Din ce auzise, atunci când fusese scos din lac, șuvițele îi treceau de șolduri, iar barba îi acoperea aproape întreaga fața.

   — Trebuie să recunosc, te-ai ascuns destul de bine până acum. Ești căutat de luni întregi. Nici măcar vrăjile nu au funcționat.

   — Deci nu sunt ultimul rămas, bombăni mai mult pentru sine. Am auzit că vei naște un vrăjitor.

   — Ar trebui să te preocupe mai mult ce ți se va întâmpla de acum încolo. Sunt destul de sigură că fiul tău nu se va mai îndura de tine. Te va omorî cu plăcere. După ce Cazimir te va tortura puțin, bineînțeles. Numai la asta se gândește în ultimul timp. Cred că a menționat ceva de smulgerea unghiilor din carne și prăjirea la soare. Parcă.

   Culoarea începu să dispară de pe chipul lui Denak.

   — Mi-a spus și că pot să îți fac ce vreau. Trebuie să recunosc că îmi place nuanța ta de păr. Aș putea să-l smulg, cu rădăcini cu tot.

   Bărbatul înghiți în sec și o privi îngrozit.

   — Chiar crezi că mi-au ieșit vrăjile pe care mi le-a cerut Stefan? Am ascuns toată viața faptul că m-am născut vrăjitor și nici nu am fost instruit pentru așa ceva! Doar am îngăimat niște cuvinte ca să pară că e o incantație! Abia de pot să mișc o frunză! Cum și-a închipuit că aș putea să creez un copil în pântecul sterp al fiicei sale?

   Rhoda se dădu uimită un pas în spate. Aproape că își lovi capul de un pop de lemn, așa că își îndoi greoi genunchii și se aplecă spre vrăjitor. Nu știuse că Serafina nu putea avea copii.

   — Dar ai făcut cumva să îți maschezi urmele, mârâi.

   — Ei bine, ți-aș spune cum, dar nu am idee cum de mi-a ieșit, bărbatul replică, apoi ochii săi se înduioșară. Nu am vrut să fac niciun rău. Voiam să îl opresc cumva pe Stefan, de fapt. Nu am trăit degeaba atâta timp sub apă. Am avut timp să meditez asupra vieții mele și asupra deciziilor proaste pe care le-am luat în trecut. Dacă tot am fost scos de acolo, măcar să îndrept răul făcut. Pot să te ajut.

   Își molfăi iritată buzele. Dădu să se întoarcă.

   — Am auzit destule. Cazimir va decide o pedeapsă pe măsura faptelor tale. Ar trebui să îți pregătești rugămințile. Dar te avertizez, soțul meu nu e prea îngăduitor cu cei precum tine.

   — Stai! Denak strigă, zbătându-se ca peștele pe uscat. Ascultă-mă doar o clipă! În Lacul Lunii... acolo sunt... un fel de spirite care știu totul. Știu trecutul, prezentul și viitorul. Știu primul cuvânt al primului om de pe Pământ, știu ce gândești tu acum sau cum se va sfârși lumea. De asta cunosc atât de multe lucruri din cele ce s-au întâmplat în lipsa mea. Dacă te duci acolo, poate că îți vor spune cum să rupi blestemul.

   Se încruntă. Nu mai auzise de așa ceva înainte. Dar vrăjitorul o privea cu ochi rugători și sinceri și nu părea că ar vrea să o păcălească.

   — Îți jur, ele știu absolut totul! Doar că... mereu cer ceva în schimb.

   — Ce vor? Aur? Diamante?

   Denak clatină din cap.

   — Nu cer lucruri materiale.

   — Tu ce le-ai dat?

   Pentru câteva clipe fu tăcere. Apoi cel din fața ei oftă și privi pierdut un punct imaginar.

   — Le-am dat amintirile mele. Le-am păstrat numai pe cele cu fiul meu. Totul, numai să știu cum o duce Miloje, care mai e traiul prietenilor mei... Le-aș fi putut da viața. Au abilitatea să mă omoare. Sunt ființe ciudate, spiritele astea. Le-aș fi putut da viața, că tot voiam să mor, dar am fost un laș. Întotdeauna am fost. Ca și acum. Am ales să fug. Și când te gândești că am fost un gardian atât de admirat!

   Coborî tulburată din căruță. Iaromira stătea la câțiva pași depărtare de ea, având brațele împreunate la piept.

   — Ce crezi? o întrebă curioasă.

   — Nu am auzit niciodată de spiritele astea. Dar s-ar putea să aibă dreptate.

   Rhoda dădu din cap și își șterse sudoarea de pe frunte. Observă la una dintre ferestre, în spatele unei perdele, jumătate din chipul lui Miloje. Era convinsă că auzise totul. Se întoarse către soldații ce veniseră între timp lângă căruță.

   — Duceți-l în temnițe. Se va ocupa Miloje de el. Și nu-l lăsați pe rege să audă prea curând de asta. Apoi spuse către Iaromira: ne vedem lângă orologiu într-o oră. Pregătește-ți portalul, vreau să mergem la Lacul Lunii.

*

   Cerul părea că se oglindește pe suprafața lacului, iar stelele apăreau treptat, lăsându-se așteptate. Nu era deloc limpede, ci arăta de parcă era plină cu smoală.

   Trecuseră poate ceasuri întregi de când privea spre adâncul apei, vrând să vadă spiritele de care vorbise Denak. Și când zări, în cele din urmă, o lumină de un alb transparent, de mărimea unei cărți deschise, se convinse că totul era real.

   Apoi apăru încă una. Și încă una. Lacul deveni alb în scurt timp.

   Ozark rămase nemișcat undeva în spatele ei. Iaromira privea totul uimită. Nu văzuseră așa ceva până atunci în toți anii lor de viață.

   Rhoda ascultă. Spiritele nu vorbeau, ci păreau că fredonează, că dansează unele cu altele în hore din ce în ce mai energice. Își afundă mâinile în nisipul ud și își lipi urechea de apă.

   — Spuneți-mi... spuneți-mi ce trebuie făcut să destram blestemul și destinul său nemilos.

   Așteptă cu inima cât un purice. Spiritele sâsâiră nemulțumite. Rhoda inspiră parfumul de tei din aer, apoi își închise ochii.

   Nu avea multe lucruri de oferit, dar le prețuia prea mult pe cele pe care le deținea. Ce ar fi putut să le dea la schimb? Dacă ar fi fost doamna de piatră ce păzea Portalul, bijuteriile ar fi fost primele daruri. Dar acum... Ce deținea un om și nu putea atinge? Amintiri, sentimente, gânduri. Toate atât de importante. Nu putea să renunțe la ele.

   — Vă ofer ani din viața mea, șopti.

   Spiritele părură că tresar pentru o clipă. Se temu că i-ar fi cerut altceva, dar apoi începură iar să danseze și să se apropie de suprafața apei.

   Fredonară. Spiritele îi spuseră ce trebuia să facă, iar Rhoda ascultă curioasă.

*

   Abia de ieși din forfota ce reverbera în sala balului când simți că ceva nu e în regulă. De fapt, încă de când începuse acea petrecere dată în cinstea nu-știa-cărui baron sau duce important din Vodsk, fiul ei începuse să se agite, de parcă îi spunea că nu ar trebui să se ducă în mijlocul agitației.

   Iar când își simți coapsele ude și își ridică temătoare poalele rochiei, Rhoda avu impresia că i se taie genunchii.

   Se sprijini cu spatele de un pilon de piatră și inspiră adânc, încercând să nu se panicheze. Căută cu ochii pe cineva cunoscut, dar nu zări pe nimeni. Nici pe Cazimir nu-l mai văzuse în ultimul ceas.

   — Milady? o femeie care trecea pe lângă ea întrebă.

   Privi în jos, spre băltoaca de sânge și de apă ce i se strânsese la picioare și îi păta rochia, iar ochii i se bulbucară de spaimă.

   — Nu știu dacă ți s-a rupt apa sau ceva mai rău...

   — Cred că amândouă, reuși să șoptească.

   Femeia nu mai așteptă și începu să strige cât o țineau plămânii după ajutor. Cineva o ridică în brațe și mări pasul spre scări, iar câteva servitoare făcură cale întoarsă spre bucătărie și spre magazie, țipând să aducă prosoape. Câteva șuvițe argintii îi mângâiară obrazul, iar Ozark își îndoi gâtul și o privi îngrijorat.

   — Nici să nu îndrăznești să leșini pe mine, Maiestate.

   Intră în dormitorul ei și al lui Cazimir și o lăsă cu grijă pe pat. Mama ei apăru de nicăieri și începu să o dezbrace de rochie, lăsând-o doar în furoul care abia de îi ajungea la coapse.

   — Mama, unde e Cazimir? gâfâi, apoi țipă când simți cum ceva se rupe înăuntrul ei.

   — Nu-ți face griji, scumpo! Vine chiar acum.

   Avaya goni câteva femei din cameră și începu să țipe:

   — Chemați-l naibii pe rege! Și o moașă! Reginei i-a venit sorocul!

   — De ce e sânge, mama? Nu trebuia să fie sânge, nu?

   Ekaterina îi dădu părul de pe frunte și o mângâie liniștitor. Tocmai atunci, lady Dacia intră grăbită în dormitor și se îndreptă spre ea. Îi despărți ușor genunchii și sâsâi, apoi o privi zâmbind strâmb.

   — Să nu te sperii, draga mea, dar prințul se grăbește să te vadă.

   Ochii i se umplură de lacrimi. Își strânse buzele și urmări cu atenție agitația femeilor, gândindu-se că poate așa avea să uite de durere. Cineva îi puse mai multe perne la căpătâi. Ligheane cu apă caldă fură lăsate la picioarele patului. O servitoare începu să aprindă focul în șemineu, deși zăpușeala de afară era nimicitoare. Altcineva vârî o monedă de aur sub perne. Ca să fie Narecznicele mai blânde cu destinul copilului.

   — Tu ce focul iadului faci aici? strigă spre bărbatul ce intră și începu să scormonească prin dulap și pe sub pat.

   Consilierul se îngălbeni și o privi cu ochi mari.

   — Așa e protocolul, milady, spuse, făcând semn spre ceilalți bărbați ce stăteau pe hol, vârându-și capetele ca niște vulpi. Să ne asigurăm că nu e schimbat copilul la naștere.

   Rhoda strânse așternuturile în pumni. Bineînțeles. Era și normal. Nimeni nu credea că era copilul lui Cazimir.

   — Ieși odată! urlă la el.

   Spre fericirea ei, Cazimir sosi tocmai atunci, iar toată vălvătaia încetă. Se înmuie toată când îl văzu și începu să miorlăie că un pisic nemâncat.

   — Caz! icni. Mi-e frică!

   — Sunt aici, moje sołenże!

   — Mi-e frică! repetă, strângându-i mâna.

   — Ești cea mai curajoasă femeie pe care o știu, Rhoda. Nu ți se va întâmpla nimic.

   — Rămâi cu mine? îl întrebă, știind că bărbații nu aveau voie acolo în timpul nașterii.

   — Cum aș putea să te las, soarele meu?

   Îi sărută creștetul, își despărți picioarele și o trase la el în poală, ținând-o de mână și îndurându-i forța cu care îl strângea. Ekaterina Peadar se retrase de lângă ei și începu să străbată camera de la un colț la altul, încurajând-o din când în când să respire adânc și să se gândească la ceva plăcut.

   Câteva momente mai târziu, femeia lekarz la care fuseseră de câteva ori înainte pătrunse și, după ce își șterse transpirația de pe frunte, îi spuse ce trebuia să facă. Nu mai era timp de așteptat. Avea noroc că travaliul ei dura atât de puțin. Auzise de altele care durau și o zi întreagă.

   Scoase un țipăt sfâșietor când altă contracție puternică o lovi din plin. Cazimir îi șopti în ureche că totul o să fie bine. Rhoda dădu din cap și privi, fără să vrea, spre mâinile pe care și le aveau împreunate. Venele lui erau negre și pulsau haotic. Încerca cumva să îi ia durerea? L-ar fi rugat să nu facă asta, dar tot ce reușea să vocifereze erau numai țipete.

   — O, cerule! Avaya suspină. Cred că îi văd capul.

   Lekarzul o privi cu ochi mijiți peste umăr, apoi se întoarse către ea.

   — În regulă, milady. A venit vremea să împingeți.

   — Acum? întrebă speriată.

   — Păi, copilul ăsta nu poate să iasă singur.

   Rhoda împinse fără să vrea. Țipă și scrâșni atât de tare, încât simți cum i se sparge o măsea. Nu mai simțea nimic altceva în afară de durere.

   — Încă o dată, milady!

   — O, zeilor, o să mor!

   — Curaj, Rhoda! Cazimir îi mângâie obrazul.

   Își ridică ochii spre el.

   — Asta e numai vina ta.

   — Mi-o asum pe toată, îi zâmbi ispășit.

   Urletele, încurajările și lamentările mai ținură alte câteva minute ce i se părură ore lungi și chinuitoare. Când ajunse la final și se prăbuși fără vlagă în brațele lui Cazimir, bebelușul începu să plângă de parcă așteptase cu nerăbdare să facă asta. Femeile începură să se minuneze și să râdă. Mama ei avea fața plină de lacrimi și privea emoționată cum îl ștergeau și îl înfășurau într-o păturică albă.

   — Cum de ai putut să îl ții în tine atâta timp? E gras ca un purceluș! o auzi ca prin vis.

   Rhoda abia dacă putu să zâmbească.

   — Uite ce băiat frumos ai făcut, milady! lekarzul se apropie de ea.

   Îi întinse ghemotocul, iar ea cu greu reuși să îl țină în mâinile ce îi tremurau ca frunzele. Îl trase la piept și se uită curioasă la chipu-i micuț și roșu. Cazimir privi peste umărul ei. Avea lacrimi în colțul ochilor, pe care încerca în zadar să le suprime.

   — Uite, Caz! șopti.

   Îi simți mâinile pe umeri, cum o strânse ușor, de parcă i-ar fi spus și el uite ce am făcut.

   Își ridică ochii spre mama ei și spre Avaya.

   — Așa ar trebui să arate?

   Se lăsă liniștea.

   — Așa cum? Ekaterina își miji un ochi.

   — Așa... urât! Uită-te la el, mama! Nu arată ca un copil. Dacă l-am stricat? întrebă temătoare.

   Toți cei aflați acolo începură să râdă, inclusiv Cazimir. Până și copilul încetă să mai plângă pentru câteva clipe și își fixă ochii spre ea, de parcă ar fi criticat-o pentru că îl făcuse urât.

   — Mai așteaptă câteva zile, copilă! lady Dacia hohoti. Toți pruncii arată așa la naștere. Li se mai schimbă părul, li se mai limpezesc ochii...

   Își trecu degetele cu grijă peste creștetul său, mângâindu-i pielea fină ca și catifeaua. Se născuse cu mult păr în cap și lucea ca aurul. Începu să se usuce, iar câteva șuvițe se încovoiară spre vârfuri.

   — Bineînțeles că nu semeni cu mine! șopti cu ciudă.

   Cazimir chicoti. Rhoda își sprijini capul de pieptul său și îl privi drăgăstos.

   — Nu vrei să îl ții?

   — Îmi e frică să îl ating, Rhoda.

   Unghiile sale erau încă negre. Poate că blestemul încă era la el, până la urmă. Îl lovi cu cotul în coaste, încurajându-l astfel să-și lase frica în urmă. Cazimir își ridică mâna și își apropie degetele de chipul plăpând al bebelușului. Îi mângâie cu grijă obrazul catifelat, iar băiețelul îi prinse arătătorul în propriile mânuțe și adormi o clipă mai târziu.

   Femeile din cameră se topiră ca mierea.

   — Te-ai decis ce nume vrei să-i pui? Avaya întrebă curioasă.

   Rhoda dădu din cap.

   — Oricum nu e bine să îl strige în prima lună, femeia lekarz spuse, ștergându-și mâinile. Doamnelor, ar trebui să îi lăsați singuri. Să îl alăptezi după ce se trezește, milady.

   Ekaterina se apropie de pat și îi sărută părul.

   — Cred că tatăl tău moare de nerăbdare să îl vadă.

   — Pot să îmi închipui, râse.

   Le urmări pe femei cum dispar după ușă și pe consilieri cum privesc chipul copilului cu ochi critici.

   Rhoda le zâmbi sfidătoare. Până și un orb și-ar fi dat seama că nou-născutul era sânge din sângele lui Cazimir. Și se născuse doar cu minute în urmă!

   — Trageți clopotele! unul dintre ei strigă spre capătul holului, vădit dezamăgit. Avem un prinț!

   Își permise abia atunci să răsufle ușurată. Își închise ochii pentru câteva clipe. Dar apoi se cutremură toată când își dădu seama că trebuia să aștepte Narecznicele.

   Și nu avea să fie o vizită obișnuită.

   — Mulțumesc, Rhoda! își auzi soțul șoptind.

   Se întoarse spre el.

   — Crezi că s-a supărat pe mine că l-am făcut urât?

   Cazimir izbucni iar în râs.

   — Cred că ar trebui să te odihnești puțin.

   — Poate că ai dreptate, mormăi. Îmi e somn. Sunt plină de transpirație și de sânge, dar sunt prea extenuată să îmi fac baie, Caz, se plânse. Crezi că îi e foame?

   — Dacă i-ar fi foame, Rhoda, ar urla până l-ar auzi și Cullen din pădure, glumi el.

   O ajută să se așeze între perne și o acoperi cu un cearșaf subțire, apoi își trecu mâna peste umerii ei și îi strânse părul ca să nu i se mai lipească de piele. Rhoda își rezemă fruntea de pieptul său și, încă ținându-și strâns copilul, adormi imediat.