Picătura de ulei de tuberoze se scurse din pipetă și căzu în sticluța de parfum. Avea o formă neregulată, lunguiață, pe care erau încolăciți trandafiri negri, de aceiași culoare cu a pompiței pufoase.

   — Mai pune încă una, maestrul Georgi spuse vesel, privind-o peste rama ochelarilor pătrățoși.

   Rhoda își aruncă iar ochii în caietul acestuia, în care înșirase o adevărată biografie despre toate florile cu care lucrase în întreaga sa viață pentru a face parfumuri. Uleiul esențial de tuberoze era cunoscut drept legea seducției și stimula dorințele trupești, fiind adesea copleșitoare și amețitoare dacă era folosită în cantitățile potrivite.

   — Nu va acoperi mirosul iasomiei? întrebă îngrijorată.

   — Nu ai de unde să știi până nu încerci, milady. Cele mai bune parfumuri ale lumii au ieșit, de cele mai multe ori, din greșeli. Fă-l așa cum crezi, lasă-ți amprenta asupra lui! Fă-l al tău!

   Privi lichidul gălbui din sticluță. Poate că ar fi trebuit să aibă un parfum numai al ei. Nu folosise niciodată unul la fel, ci le schimba de îndată ce se terminau. Poate că ar fi reușit, în sfârșit, să creeze unul care să o reprezinte.

   În ultima săptămână stătuse numai în atelierul de parfumuri, iar maestrul Georgi abia dacă mai părăsise cvartirul la cât de mult îi plăcea să lucreze împreună. O învățase despre tainele preluării esențelor de la flori: despre distilare, macerare, stoarcere sau baia de aburi. Apoi îi arătase cum se folosesc instrumentele, albiile și cazanele, o instruise despre combinarea aromelor, iar în cele din urmă ajunsese să pună totul în practică.

   Făcuse câteva parfumuri, unele mai slabe și altele mai bune. Sticluțele pe care maestrul i le adusese erau mai frumoase decât toate pe care le văzuse până atunci și chiar și ea începuse să facă schițe pentru altele, pe care le aștepta cu nerăbdare. O lăudase de fiecare dată, spunându-i că simțul ei olfactiv era mai ascuțit acum, în timpul sarcinii.

   Și poate că era adevărat, într-un anume fel. Pentru parfumul la care lucra acum folosise tuberoze și iasomie, din care le luase esența după ce le unsese cu ulei de palmier și folosise alcool, apoi pusese câteva picături de ulei de cedru. Până acum, concentrația nu era nici prea dulce, nici prea înțepătoare, însă putea să simtă acel ceva care semăna cu un afrodiziac.

   Se întreba dacă i-ar fi plăcut lui Cazimir.

   Își clatină capul de îndată ce își auzi gândurile. Nu îl mai văzuse deloc în cele nouă zile de când se întorseseră la cvartir. Venise la fiecare trei zile, bineînțeles, dar mereu dormea în acele momente, oricât de mult se chinuia să rămână trează. Dormea mai mult decât înainte și încă nu se obișnuise cu rutina din Pădurea Roșie după ce fusese plecată trei luni. Cazimir nu o trezise deloc, deși intra în dormitorul lor să o viziteze.

   Așa îi spunea Ozark – cavalerul legendar care îi jurase credință. Încă nu putea să creadă că i se întâmplase asta, dar Ozark îi devenise un ocrotitor iscusit. O urmărea oriunde se ducea, îi îndeplinea ordinele, îi păzea ușa și îi spunea de fiecare dată adevărul – pentru că asta îi ceruse, iar în natura lor nu exista minciuna. Urmăreau același cod ca al cavalerilor obișnuiți: îi ajutau pe cei aflați la ananghie, promovau adevărul și dreptatea, participau la turniruri. Doar că ei erau letali într-o luptă, aveau viață nesfârșită și nu se aflau în slujba regilor sau a altor nobili, ci erau singuri, independenți, colindând lumea de la un capăt la altul.

   Dar Ozark era al doilea cavaler legendar care renunțase la pribegie și la sutele de ani de libertate și se pusese în serviciul ei. Îi povestise că erau câte treisprezece în fiecare ordin: Ordinul Mâinii Divine, Gardienii Săbii și Cavalerii Dreptății. Aveau un conac al lor într-un loc uitat de lume și un lider afurisit de care fugeau cu coada între picioare de fiecare dată când îl vedeau.

   Clipi de trei ori și mai turnă o picătură de ulei esențial de tuberoze. Își apropie nasul de gâtul sticluței și mirosi curioasă.

   Scăpă un geamăt involuntar.

   Se îndreptă spre maestrul Georgi, care stătea pe un scaun de lemn în dreptul albiei în care așeza și mai multe petale de trandafiri și întinse nerăbdătoare sticluța spre el.

   — Ce părere ai până acum, maestre?

   Bătrânul surâse când îi văzu încântarea și își șterse mâinile de șorțul maroniu pe care îl purta legat de brâu. Rhoda nu își cunoscuse niciunul dintre bunici, dar în unele momente își imagina că maestrul era unul dintre ei. Părul alb ca zăpada îi era netuns de ceva zile bune și îi mângâia ușor tâmplele și ceafa, fruntea lată era un adevărat câmp brazdat de riduri, iar ochii, odată căprui, erau șterși și îngreunați de timp, dar mereu veseli. Bărbatul era înalt și slab, ușor adus de spate și încerca să pară sprinten, de parcă se afla la începutul vieții. O făcea mereu să râdă, povestindu-i despre năzbâtiile sale din copilărie sau despre soția pe care o iubise toată viața, chiar dacă îi făcuse capul calendar în fiecare zi. Nu avusese copii, însă. Rhodei îi părea rău că nu își putuse împărtăși căldura cu altcineva în afară de femeia sa, dar era bucuroasă că ea o primea de fiecare dată când intra în atelier. Uneori o striga fata mea, înainte să își aducă aminte că urma să fie regină și să-i spună milady, chiar dacă îl rugase să o strige pe nume.

   Îl urmări cum adulmecă sticluța, ținând-o între degetele lui murdare spre vârfuri.

   — Miroase destul de bine, tânără domnișoară.

   Rhoda zâmbi. Destul de bine era aproape perfect, dar nu perfect în totalitate. Cazimir îi trimisese cel mai bun parfumier din câți se văzuseră; era și normal să fie și un critic exigent.

   — Dar îi lipsește ceva, nu-i așa? Pot simți asta, dar nu știu ce.

   — Nu pot să te ajut în cazul ăsta. Ai spus că vrei un parfum doar pentru tine, așa că tu trebuie să știi ce îți place și ce te definește, milady.

   Își lăsă umerii să cadă și oftă.

   — Întocmai asta e problema.

   — Știai că Rhoda înseamnă trandafir în limba veche?

   Își arcui surprinsă sprâncenele. Se gândi la coroana de trandafiri pe care i-o făcuse Cazimir, flori de aur și de rubin care se încolăceau în jurul celor doi colți. Îi spusese deseori că ea e că un trandafir, frumos și delicat, dar plin de spini care ar fi putut răni pe oricine.

   — Cred că o să încerc cu puțin ulei de trandafiri, maestre Georgi.

   — Ar trebui să încerci, într-adevăr, o aprobă, dând din cap.

   Își așeză mâna pe umărul său și îl strânse ușor, în semn de mulțumire. Se întoarse către ușă când auzi câteva ciocănituri, iar Akia intră când abia de își despărți buzele să-i dea permisiunea.

   Fulgi de zăpadă îi stăteau pe păru-i întunecat, acolo unde nu era acoperit de boneta cenușie, iar obrajii îi erau roșii ca sângele. Făcu o plecăciune în fața ei și se sprijini de genunchi, oftând extenuată.

   — Iartă-mă că am intrat, milady, dar tocmai am zărit trăsura stăpânului în pădure.

   Rhoda se îndreptă într-un suflet spre  ușă. Își simți inima împietrind – Cazimir fusese ieri la cvartir, nu avea de ce să se întoarcă atât de repede. Se putu gândi doar la ce era mai rău.

   — Îmi cer scuze, maestre Georgi! spuse bătrânului. Nu mi-am dat seama cât de târziu este.

   — Fii fără grijă, milady! Nu sunt chiar atât de bătrân pe cât par.

   Surâse când acesta îi făcu scurt cu ochiul și îi ură noapte bună. Ozark se ridică de pe scaunul pe care și-l pusese în dreptul ușii atunci când păși în hol și își închise cartea pe care o citea. O privi întrebător, punându-și mâna pe mânerul săbii ținute în teacă.

   — Ce s-a întâmplat?

   — Cazimir e pe drum.

   — Ah, voi da în sfârșit ochii cu bărbatul tău! fluieră cu o îngrijorare falsă. Pariez că o să rămân fără o mână.

   Rhoda îl privi încruntat. Ozark nu se lăsase nicio secundă văzut de Cazimir, deși îl urmărise ca o umbră. Probabil și-ar fi ieșit din minți dacă s-ar fi întâlnit întâmplător în cvartir. Probabil urma să-și iasă din minți și acum.

   — Poate că o să îți taie limba, îi spuse în glumă.

   — Să mă apere Juthrbog!

   Își ascunse zâmbetul în palmă. Ozark nu îi devenise doar gardian, ci și prieten. Îi plăcea când nu se sfia să-și dea drumul la gură. Deși statura sa ar fi speriat pe oricine, în realitate era foarte docil și amuzant.

   Ieși în frigul de afară cu Akia și Ozark pe urmele ei. Își strânse brațele în jurul corpului de îndată ce vântul își făcu loc printre pilonii de piatră, mișcând-o pentru o clipă de pe loc. Abia atunci își dădu seama că purta doar o rochie simplă de lână maronie, care abia de îi trecea de genunchi și îi stătea în jurul picioarelor ca un clopot. Iar ghetuțele până la gleznă nu împiedicau deloc frigul să-i înghețe gambele dezgolite.

   Dar nu o trimise pe Akia să-i aducă mantia pe care și-o lăsase înăuntru. Cinci trăsuri opriră în fața cvartirului. Una mai frumoasă ca alta, și fiecare păzită de câte o mână de soldați și cu alți câțiva conducând convoiul.

   Unii dintre ei purtau steagul Tarzivonei.

   — Jur că am văzut doar una, Akia șopti îngrozită.

   Ozark își îndreptă spatele și strânse mai bine mânerul sabiei. Pelerina lui sângerie mătura zăpada care se strânsese pe scări.

   Ușa ultimei trăsuri se deschise înainte ca vizitiul să poată ajunge la ea. Rhoda își mușcă fără să vrea buzele când Cazimir coborî din ea, ținându-și de cadrul ei și sprijinindu-se în veșnicul său baston. Probabil că îi simți privirea, căci ochii lor se întâlniră în următoarea clipă și începu să-și muște și interiorul obrajilor ca să nu zâmbească precum o copilă îndrăgostită. Deși nu era departe de asta...

   Dar tot entuziasmul începu să îi piară ușor când din prima trăsură își făcu apariția Lachlan și Freja, din cealaltă prințul Velizar și Kaverin, consilierul de seamă al regelui Karstan, câteva slujitoare, apoi Ekaterina și lordul Peadar.

   Și bunica ei.

   Rhoda gemu oripilată. Cazimir o privi compătimitor în timp ce o ajuta pe bătrână să coboare.

   — Pe cine ar trebui să întâmpin prima dată? întrebă descumpănită.

   — Eu m-aș duce la cel pe care l-aș iubi mai mult, Ozark îi șopti în ureche.

   — Nu ești amuzant.

   — Nici nu încercam să fiu.

   Coborî scările și îl ignoră pe Cazimir când trecu pe lângă el, vrând să-l pedepsească pentru că nu o trezise când venise în vizită. Brațele părinților săi o primiră călduros, strângând-o și sărutându-i fruntea cu lacrimi în ochi.

   — Draga mea copiliță! tatăl ei suspină. Ne-am făcut atâtea griji pentru tine! Nici nu îți închipui prin ce chinuri am trecut, gândindu-ne numai la ce era mai rău...

   — E în regulă, papa! Am fost mereu în siguranță.

   — Oh, Rhoda mea! Ekaterina îi prinse chipul în palme. Te-ai schimbat de parcă au trecut ani de zile.

   — M-am făcut mai frumoasă? încercă să facă o glumă.

   — Da! Mereu ai fost frumoasă, Rhoda mea, dar acum radiezi!

   O privi printre lacrimi. Mama ei semăna cu Franciszka.

   Brusc, se simți trasă din brațele lor și întoarsă pe călcâie. Bunica o scrută din cap și până-n picioare, apoi o prinse de mânecă și începu să o zguduie de parcă era un borcan cu bomboane.

   — Ți-am spus să nu mai umbli dezbrăcată pe frigurile astea, pui de lele, că n-ai să mai faci copii!

   — Bunico, mă bucur că ai venit! zâmbi forțat.

   Sau mai bine nu, se gândi. O iubea nespus de mult, dar în acel moment nu o voia acolo, să o cicălească la cap, mai ales când urma să afle că e însărcinată și nemeritată. Cu un bărbat care nu era tocmai pâinea zeilor pe care ea îi venera.

   — Nu zău! Dacă te-ai fi bucurat, mi-ai fi trimis măcar o scrisoare de când ai plecat de-acasă.

   — Dar nu știi să citești...

   — Aș fi găsit pe cineva să-mi citească. Crezi că sunt așa grea de cap, leică? Afurisită mică ce ești!

   Din fericire, lordul Peadar o trase de cot.

   — Las-o în pace, mamă! Rhoda e femeie în toată regula acum, nu mai depinde de noi.

   Plecă grăbită de lângă ei înainte să audă alte certuri. Cazimir își deschise gura, dar îl ignoră iar. Se opri în dreptul lui Lachlan. Nu se schimbase deloc de când îl văzuse ultima oară, deși părea puțin mai slabi. Ochii săi verzi-albăstrui se încălziră când o zări, iar chipul îi fu conturat când își plecă ușor capul în semn de salut.

   Rhoda făcu la fel. Freja, însă, își încrucișă mâinile la piept și se încruntă. Îi văzu pântecul voluminos sub paltonul îmblănit pe care îl purta și o îngrozi gândul că urma să arate la fel.

   — Îți doresc o naștere ușoară! îi ură, zâmbind.

   Prințesa își dădu ochii peste cap.

   — Dacă nu am născut până acum, sigur o să nasc la întoarcere! A trebuit să ocolim drumul principal pentru că era blocat de zăpezi și am ajuns aici! se plânse.

   — Oricum trebui să înnoptăm undeva! Lachlan o privi dojenitor.

   — Atunci hai să înnoptăm! Mă dor oasele. Și mi-e amețeală. Sper că aveți mâncare comestibilă aici.

   Lachlan o urmă înăuntru, oftând parcă obosit, iar cele trei slujitoare fugiră temătoare după ei. Gărzile lor plecară și ele. Se întoarse spre ultimii musafir. Kaverin făcu o reverență adâncă, punându-și mâna pe piept.

   — Mă bucur că te găsesc sănătoasă, lady Rhoda!

   — Iar eu sunt fericită să te văd aici.

   Prințul Velizar o privi neclintit. Încă era imobilizat în scaunul său cu rotile și arăta de parcă se schimbase în altă persoană. Una care își dorea numai să moară.

   Își aminti cum o sărutase de mai multe ori. Deși se dovedise a fi orbit de ura surorii sale, fusese un tânăr șarmant și amuzant. Îi plăcuse compania lui. Iar acum îl compătimea și se învinovățea pentru starea sa.

   — Îmi pare rău, îl auzi șoptind gâtuit. M-aș pune în genunchi în fața ta dacă aș putea.

   — E în regulă, murmură.

   Îl văzu întins pe dalele de piatră, căutându-i gleznele să-și lipească fruntea de ele și să-i implore iertare. Cazimir părea că își dorește să-l arunce iar pe jos și să facă același lucru. Nici mama ei nu era mai prejos – pufnea îmbufnată în timp ce privea pierdută cvartirul.

   Îi pofti înăuntru. Kaverin împinse scaunul prințului, iar părinții ei o luară în față, încercând să-i oprească bunica din trăncănit.

   Rhoda își așeză o mână pe pântec și oftă.

   Cazimir își așeză mantia pe umerii ei, dar rămase tăcută și făcu un pas în față. Îi înlănțui talia cu mâinile și își afundă nasul în părul ei, mângâind-o și adulmecând-o.

   — Miroși divin! îi auzi șoapta răgușită în ureche.

   Rânji.

   — Îți place?

   — Îl ador! E vreun parfum făcut de tine?

   — Îhâm, murmură, încercând să-și țină în frâu emoțiile cand palmele sale îi palpară pântecul ce începea să se rotunjească pe zi ce trece. Dar nu e încă gata. Trebuie să îi mai adaug ceva.

   — Atunci o să îl ador și mai mult. Așa cum te ador pe tine, Rhoda.

   Îi puse un trandafir în ureche. Nu știa de unde îl scosese, dar, în ciuda gestului frumos, își dădu ochii peste cap și se îndepărtă de el.

   — Nu încerca să mă cumperi cu o floare! îi spuse mândră. Asta nu schimbă faptul că m-ai evitat nouă zile!

   — Nu am vrut să te trezesc.

   — Hm, dacă zici tu. Asta este! Acum  trebuie să îți faci programare ca să vorbești cu Doamna Parfumurilor! E o femeie mai ocupată decât ai crede.

   Cazimir o prinse din nou și de data asta îi lipi pieptul de al lui, făcând-o să își dea capul pe spate ca să-l privească. Se uita curios la ea, de parcă voia fie să îi pătrundă toate tainele, fie să o lase neatinsă, protejând-o ca pe o comoară antică.

   — Doamna Parfumurilor?

   Zâmbi într-un mod inocent și îi mângâie bărbia cu degetul. Simți câteva firișoare aspre. Își spuse că ea era cea care trebuia să îl bărbierească.

   — Maestrul Georgi e de părere că ar trebui să îmi oferi titlul ăsta după ce mă încoronezi. Și că ar trebui să îmi deschizi o parfumerie în capitală. Cred că mă descurc binișor până acum.

   Cazimir îi sărută obrazul rece și, încă ținându-și mâna pe talia ei, o conduse ușor spre scările clădirii.

   — Doar cere și îți voi oferi, Rhoda. Și... te-ai gândit cum s-ar numi parfumeria?

   Se prefăcu îngândurată, căci în acel moment mintea îi stătea numai la el.

   — E greu de ales momentan. Dar știi cum îmi voi numi parfumul pe care îl port acum? Rhodesia! Ba nu. Mai bine... Cazesia! Sună bine, nu?

   Buzele lui era strânse într-o linie strâmbă.

   — Nu prea îmi place să îmi văd sau să îmi aud numele. În niciun context.

   — Dar dacă voi vrea să numesc copilul după tine? Dacă îți amintești, ți-am spus că îmi place Cazimir, fără să știu că așa te cheamă. Și după asta nu ai mai fost strigat Diavolul. Oamenii au putut să îți rostească iar numele.

   — Mai bine l-ai numi după Aureus decât după mine.

   — Serios?

   — Sau poate că o să fie fată. Nu mi-ai putea folosi numele atunci. Dar mai avem timp de gândit până atunci, nu? Hai să mergem înăuntru. Ești rece ca un țurțure și avem câțiva musafiri care au venit cam târziu... Am fost informat că sunt pe drum și i-am întâlnit la jumătate, dar o să vină mâine pe timpul zilei la castel.

   Se opriră în dreptul ușii. Rhoda se holbă ca un cățel plouat la el.

   — Vei rămâne în noaptea asta?

   Sufletul ei pereche îi scutură zăpada ce i se strânsese pe păr și pe rochie și își clătină capul.

   — Nu. Dar nici tu nu vei rămâne. Te voi lua cu mine și vom merge la o breaslă unde lucrează câțiva lekarzi iscusiți. Să vedem dacă e totul în regulă cu sarcina, îi explică pe un ton blând. Și sper că nu ai uitat de nunta de la sfârșitul săptămânii.

   Își lipi obrazul de umărul său și chițăi fericită. În sfârșit! Nu o entuziasma gândul de a se muta în castel sau de a deveni regină, ci faptul că urma să fie alături de el – deși era conștientă că avea prea multe treburi pe cap.

   Și nunta! Încă nu își putea da seama cum cei de la cvartir reușeau să organizeze evenimente grandioase în atât de puțin timp, să facă rochii superbe cât ai clipi din ochi și nici cum reușeau invitații din colțuri diferite ale Cerusului să ajungă până atunci.

   — Acum câteva zile mai aveai puțin până să mă iei la bătaie, iar acum te lipsești de mine ca un scai, Cazimir râse, mângâindu-i dosul palmei cu degetul. Ești așa un copil, Rhoda!

   — Și tu ești un lingușitor câteodată.

   — Cine e acela?

   Rhoda își întoarse capul spre locul în care îi erau fixați ochii. Ozark stătea sprijinit de unul dintre piloni, ținându-și în continuare mâna stângă pe sabie, iar cu celălaltă făcea bulgări mici de zăpadă. Stătuse până în umbră cât timp se gudurase pe lângă Cazimir, dar acum se pregătea să-i urmeze înăuntru.

   — El e... Ozark. Un cavaler legendar.

   — Pot să văd asta.

   Părul său lung și cenușiu, pe care și-l ținea mereu legat într-o coadă ce îi trecea de omoplați era cel mai evident simbol al naturii sale. Apoi erau armura argintie și sabia imensă, încrustate cu rune dintr-o limbă știută numai de ei.

   — S-a decis să mă servească și să mă protejeze drept răsplată pentru că am spulberat blestemul din Regatul Coșmarurilor. E gardianul meu acum. Sper că nu te deranjează asta.

   Deși Ozark îi spusese că era arma cu care avea să câștige regate, acest lucru nu se afla pe lista priorităților ei.

   Singurul război pe care voia să-l câștige era acela cu întunericul din inima sufletului ei pereche.

   — Nu, nu mă deranjează, îl auzi mărturisind. De fapt, sunt recunoscător pentru asta. Atâta timp cât își ține mâinile acasă, adăugă printre dinți.

   — Nu o voi atinge dacă stăpâna nu îmi cere asta, Ozark aproape că le făcu cu ochiul.

   — Și fii sigur că nu îți voi cere. Te vei obișnui cu sarcasmul lui, îi șopti lui Cazimir.

   Cel din urmă se strâmbă, însă dădu apoi din cap și o îndemnă să intre prima. Rhoda știa că una din marile dorințe ale lui Cazimir – după și dacă ar fi scăpat de blestem –, fusese de a-i întâlni pe cavalerii legendari, pe care îi venera încă de mic copil. Dar acum nu arăta atât de entuziasmat de faptul că avea unul în fața ochilor; poate că mai avusese ocazia să dea peste ei în lunga lui viață. Sau poate că nu își exprima niciodată încântarea – deși o văzuse făcând numai în preajma ei.

   Ambele variante erau de luat în considerare.

   — Mă duc să văd dacă lady Dacia le-a dat camere oaspeților și să vorbesc cu tatăl tău. Ar fi păcat să nu îmi ofere mâna ta cu doar câteva zile înainte de nuntă.

   Îi oferi un zâmbet de încurajare. Cazimir închise ușa în nas lui Ozark, chiar când acesta dăduse să intre după ei. Cu mâna sprijinită de lemn, se aplecă spre ea și îi mușcă lobul urechii, șoptindu-i:

   — Mă bucur că e cineva capabil să te protejeze, dar cu greu pot accepta asta, Rhoda. Știi că sunt un bărbat gelos. Mi-ai rupe sufletul dacă te-ai îndrăgosti de altcineva. Și mă aștept la asta de îndată ce vei vedea ce monstru voi deveni în timp.

   Nu mai avu când să-l contrazică. Era deja pe scări când se dezmetici.

   Barul din holul cel mare al cvartirului era pustiu, deși musafirii mișunau pretutindeni, râzând și cerând violonistului care se plimba printre ei să schimbe cântecul cu unul mai vesel la fiecare câteva minute. Tejgheaua plină cu sticle colorate și de pahare de cristal se golise când se așezase abătută acolo, probabil toți vrând să-i ofere intimitate.

   Cazimir era de ceva momente bune cu părinții ei în birou – în Bârlogul Lupului. Era nerăbdătoare să audă ce aveau de spus cei doi. Și bunica. Poate tot atunci ar fi aflat și că e însărcinată, pentru că ar fi întrebat mai mult ca sigur dacă există vreun motiv pentru care făceau nunta atât de repede, la sfârșitul iernii, și nu vara.

   Lachlan trase scaunul de lângă ea și se așeză oftând, apoi ceru ceva tare bărbatului ce ștergea sceptic câteva pahare. Rhoda își aruncă privirea asupra ceasului suspendat pe perete. Era aproape miezul nopții.

   — Nu ar trebui să dormi acum? îl întrebă.

   — Ba ar trebui, îi răspunse, dar nu pot. Pădurea asta mă sperie. Cum ai putut să stai aici atât de mult timp?

   Rhoda ridică din umeri.

   — Îmi pare rău că nu am apucat să vorbim la nunta ta.

   — Dar vom putea vorbi la a ta, se pare. Am primit vestea când eram la jumătatea drumului spre Vodsk.

   — Acum vom fi amândoi căsătoriți și în țări diferite. Ești fericit cu Freja? întrebă iar după alte câteva momente de tăcere.

   — Tu ești? Cu viitorul tău soț?

   — Sunt.

   Lachlan nu adaugă nimic, însă.

   — Vom avea gemeni, îl auzi bombănind. Iar regele Elion vrea unul dintre ei doar pentru el, căci Velizar nu mai poate prelua tronul. Chiar îmi pare rău de el – a ajuns... rău. Dar a avut vina lui și a fost pedepsit pe măsură. Cam mult peste măsură, dacă mă întrebi pe mine.

   — Asta e teribil.

   Nu știa ce să spună și despre ultimele sale cuvinte. Și ea credea că suferința lui Velizar era prea mare.

   Cineva țipă dintr-o dată. O femeie își scăpase farfuria cu prăjituri pe jos. Pereții părură că se zguduie. Ozark se ridică imediat de pe canapea și își scoase sabia.

   În mijlocul holului se deschise un portal ce aproape atingea tavanul, ca un vid imens și negru, doar că în el își făcură apariția trei persoane.

   Kethai. Tabor. Și Tija.

   Rhoda sări de pe scaun și fugi spre ei fără să se gândească prea mult. Tija o luă și ea la goană, cu ochii în lacrimi și suspinând, apoi se îmbrățișară strâns și-și șoptiră numele una alteia.

   — Îmi pare atât de rău, Tija!... i se plângea. Sunt o prietenă teribilă, ar fi trebuit să te anunț. Îmi pare rău!

   Tija râse scurt cu capul afundat în părul ei. Trandafirul pe care încă îl avea după ureche alunecă, însă îl prinse înainte să cadă.

   — Nu îți cere scuze, Rhoda! Să știi că m-am bucurat de plecarea ta. Te-aș fi ajutat chiar eu dacă te mai vedeam atât de distrusă.

   Privi peste umărul ei. Kethai se holba cu ochi aspri la tavan, la pereți și la tot ce o înconjura. Mai fusese acolo, doar că în trupul unei pisici. Era îmbrăcată aproape la fel ca atunci când o văzuse prima data: pantaloni, cizme lungi, vestă și mantie sângerii.

   Părul roșcat și creț al Tijei crescuse. Îi trecea acum de umeri.

   — Ești bine? o întrebă. V-a dat Jytia afară?

   — A, nu! făcu roșcata, fluturând o mână prin aer. Cred că i-a părut destul de rău că am plecat.

   — Bine te-am regăsit, lord Tabor! Plănuiești să rămâi aici sau o să te întorci în Pădurea de Bumbac?

   Ochii cenușii ai lui Tabor se îngustară pentru câteva secunde, dar apoi zâmbi amuzat și începu să-și desfacă nasturii paltonului.

   — Cred că servitorii mei se mai pot descurca încă o săptămână sau două fără mine. Îmi pare bine că ai ajuns teafară acasă. Acum... unde e afurisitul ăla de logodnic al tău? I-am cam dus dorul.

   Își deschise gura. Cazimir cobora scările chiar în acel moment, probabil alertat de țipete.

   — Ce plăcut din partea ta să mă cauți, Tabor, după ce ai fugit cu sufletul meu pereche.

   Toți din încăpere se întoarseră spre el. Era furios. Rhoda înghiți în sec.

   — Știi că –

   — Vorbesc cu Tabor, îi tăie vorba.

   Se opri la baza scărilor. Stătea drept și amenințător. Kethai nu spunea nimic, dar își ținea brațele încrucișate la piept și fața ascunsă în gluga mantiei.

   — Ai ceva de comentat despre asta?

   — Doar că aș ajutat-o din nou să fugă dacă ar fi nevoie. Chiar dacă a fost destul de urâtă călătoria, prietene.

   — E tot ce îmi doream să aud.

   Făcu semn din bărbie spre gărzile ce veniseră cu el de la castel. Bărbații pășiră de lângă perete și se îndreptară spre el.

   Rhoda simți că e pe cale să leșine.

   — Ai fugit cu Rhoda, mi-ai luat ce era al meu. Ești acuzat de trădare împotriva coronei și vei fi executat public în piața capitalei.

   Suspină.

   — Luați și servitoarea, adăugă apoi gărzilor.

   Tija începu să țipe când doi soldați o prinseră de brațe. Tabor strigă unuia dintre ei să îi dea drumul, dar cei care îl țineau îl îmbranciră spre ieșirea cvartirului.

   — Așteaptă o clipă! Rhoda strigă, ridicându-și mâna impunător, chiar dacă tremura ca o frunză. Nu poți face asta! Sunt cetățeni ai Tarzivonei. Nu ai niciun drept asupra lor.

   — Dar au complotat împotriva regelui din Vodsk. Îmi revine mie dreptul de a le decide soarta.

   Se holbă înfricoșată la el. Văzu în ochii săi tulburi aceeași întunecime ca în noaptea din Regatul Coșmarurilor, când fusese stăpânit de o forță malefică, mai presus de puterile sale, ceva ce nu putea controla. Se dădu fără să vrea un pas în spate, dar își ridică bărbia.

   Scâncetul Tijei o făcu să-și încleșteze pumnii. Trandafirul pe care îl ținea s-ar fi pătat de sânge dacă ar fi avut spini.

   — Dacă e să vorbim așa, atunci sunt la fel de vinovată precum ei. Nu vei face nimic în privința asta?

   — Nu pedepsesc femei însărcinate, Cazimir rosti apăsat.

   — Dar eu sunt cea vinovată.

   — Rhoda.

   — Mă vei pedepsi după ce voi naște?

   — Duceți-i în temniță, porunci gărzilor, care se supuseră în următoarea clipă.

   Tija începu să plângă zgomotos. Câteva suspine răsunară în încăpere, ochii holbați ai musafirilor urmărind fiecare gest. Lachlan devenise palid ca o fantasmă.

   — Jur pe iubirea pe care ți-o port că îl voi pune pe Ozark să îți ucidă gărzile dacă mai fac un pas înainte.

   Nici vântul nu se mai auzi. Se priveau neclintiți unul pe celălalt, de parcă erau gata să se ia ei înșiși la bătaie. Cavalerul părea că așteaptă ordinul cu nerăbdare și fără vreo urmă de remușcare.

   Cazimir își întoarse capul spre gărzi.

   — Nu v-am spus să vă opriți.

   — Milady? Ozark întrebă.

   Își simți unghiile intrându-i în carne. O dureau oasele la cât de încordată era. Urmări gărzile cum îi trag pe Tija și pe Tabor ca pe niște animale. Ochii prietenei sale o căutau imploratori.

   Ar fi trebuit doar să dea din cap. Ozark i-ar fi terminat înainte să apuce să clipească. Dar ar fi avut pe conștiință șase oameni nevinovați. Și dacă nu... Nu era sigură dacă auzise bine. Tabor executat? Și Tija!

   Își spusese că nu îi mai era frică. Dar se înșelase. Îi era frică să provoace această parte putredă a lui Cazimir, acestă parte ce aparținea destinului său.

   Așa că urmări cu ochii plini de lacrimi și cu inima strânsă cum Tija și Tabor erau conduși spre temniță.

   Când ușa se închise în urma lor, se îndreptă cu pași tremurânzi spre ea. Își întinse mâna și își descleștă pumnul drept.

   Cazimir își coborî ochii, acolo unde o cicatrice micuță îi brăzda palma.

   — Vezi asta? M-am tăiat cu sticla tonicelor după ce m-am culcat cu tine. Am vorbit cu Tija atunci. M-a întrebat dacă nu aș vrea să am copii cu tine. Datorită ei mi-am schimbat gândurile, Cazimir. Nu ți-aș purta copilul în pântece acum dacă nu era Tija.

   Alte sunete de uimire luară cu asalt holul. Icnetul lui Lachlan era unul dintre ele.

   Ochii albaștri ai bărbatului părură că tresar. Doar pentru o clipă.

   — Eu nu o să-mi schimb gândurile, Rhoda.

   Își strânse buzele.

   — Nu pot să mă schimb.

   — Nici nu mai știu de câte ori ai spus asta când erai muritor.

   Se întoarse pe călcâie. Kethai își dăduse gluga pe spate, iar irisurile violete scânteiau de dezgust și de mâhnire. Îl auzi pe Cazimir răsuflând șocat.

   — Iaromira! șopti.