Primul simptom al sarcinii ei apăru nu la mult timp după criza ei de plâns. Greața care îi urcase până în gât fusese atât de puternică și de bruscă, încât abia avusese timp să coboare din pat și să-și verse stomacul în ligheanul pe care-l folosise ca să-i șteargă sudoarea lui Cazimir. Vomitase de două ori la rând.

   Din fericire, sufletul ei pereche nici măcar nu o auzise. Era atât de extenuat, încât dormea neclintit. Privindu-i chipul lipsit de griji, când arăta atât de inocent, de vulnerabil, Rhoda nu își putu da seama cum ar fi putut bărbatul din fața ei să se transforme într-un nemilos.

   Însă își găsi răspunsuri după ce coborî în bucătărie, dornică să-și alunge greața cu murături. Și, deși era plină zi, lady Dacia îi ieși în cale și o trase spre croitorie, spunându-i că stăpânul dăduse ordine să i se pregătească deja rochia de nuntă – asta după ce o strânsese în brațe și plânsese de parcă nu o mai văzuse de o eternitate, și nu doar de câteva luni.

   Mai erau câteva servitoare în încăperea luminată de zeci de lumânări, pregătite să îi asculte dorințele și să construiască împreună cea mai frumoasă rochie din câte se văzuseră vreodată. Iscoada o sui pe o platformă rotundă și îi luă chiar ea măsurile, așa cum mai făcuse de câteva ori înainte, dar de această dată îi urmări chipul de curiozitate în timp ce o servitoare mai tânără decât celelalte își pusese gura slobodă la treabă; toată acea situație îi aducea aminte de balul din Tarzivona, servitoarea îi aducea aminte de Tija, iar lady Dacia de bunica ei.

   Îi văzu ochii mijindu-se ușor când îi împrejmui pieptul cu metrul, apoi rămânând surprinsă când făcu același lucru și în jurul șoldurilor. Rhoda înțelese din expresia ei că bătrâna știa și ea. Măsurile nu îi mai erau la fel ca înainte. Corpul ei se pregătea de primirea pe lume a copilului. Treabuia și ea să facă la fel.

   Își aminti de cuvintele bunicii sale și a bătrânelor care nu știau să facă nimc mai mult decât să bârfească pe oricine le trecea prin fața ochilor.

   Sângerezi mult în fiecare lună. Asta înseamnă că vei face băieți.

   Și ai șolduri late. Pfiu! îi vei face bărbatului tău mulți copii, de o să se sature și de ei, și de tine. Păcat că ești frumoasă! Ai să îmbătrânești tot mai mult după fiecare naștere, o să ajungi așa gârbovită, ca noi.

   Servitoarea guralivă – Akia – o făcu să-și țintească atenția asupra ei. Află toate lucrurile pe care voise atât de mult să le știe, deși celelalte femei își plescăiau limbile și sâsâiau, încercând să o oprească din sporovăit. Așezarea pe tron a lui Cazimir fusese mai mult decât sângeroasă. Se încoronase tot atunci și refuzase aruncarea banilor aiurea pe o petrecere somptuoasă, deși nu avea aceleași planuri pentru nunta lor, căci, din ce știa Akia, invitase sau plănuia să invite mulți nobili și aranjamentele urmau să fie maiestuoase. Nu fusese plăcut nici înainte, când era cunoscut doar ca Diavolul din Pădurea Roșie și nu era nici atunci, deși câștigase simpatia multora. Mai ales a săracilor. Pedepsise multe persoane înstărite care nu făcuseră decât să tragă regatul la fund și să aducă năpaste asupra unor oameni nevinovați. Din cinsprezece consilieri, rămăseseră doar șapte. Și probabil aveau să rămână și mai puțini, deși câțiva dintre ei erau prea importanți ca să îi înlăture.

   Nu erau vorbe dulci despre ea. Nimeni nu o voia pe tron, nici măcar aceia care își juraseră credința în fața noului rege. Nu avea sânge nobil în vene. Era din Tarzivona, regatul cu care fusese la cuțite până acum nu mult timp. Nu avea nicio zestre de folos pentru Vodsk; nu aducea nicio alianță, nicio armată, niciun pământ roditor și folositor. Nu era virgină. Și Cazimir nici măcar nu fusese primul. Își pierduse puritatea în patul altui prinț. Iar cicatricea care îi brăzda obrazul nu era nici ea un trofeu demn de admirat. În ochii lor, Rhoda era o stricată.

   Și nu mai era în siguranță, asta știa sigur. Gândul acesta nu ar fi deranjat-o înainte, dar în acele momente nu mai trebuia să se apere doar pe ea. Era cineva mult mai important pe care trebuia să-l protejeze cu aceeași ferocitate cu care o lupoaică își proteja puii. Copilul ei. Încă nenăscut și invizibil, dar pe care simțea că îl iubește mai mult decât s-ar fi crezut vreodată capabilă.

   Și apoi mai era Cazimir. Sufletul ei pereche. Viitorul ei soț. Întreaga ei viață.

   După vorbe îndelungate și rochii creionate cu atenție timp de multe ceasuri, Rhoda se întoarse în dormitorul ei, unde își îmbrăcă hainele groase și ieși afară din cvartir, când soarele se ascundea în spatele norilor aducători de ninsoare, cu o lopată în mână și cu dinții încleștați atât de frig, cât și de furie.

   Se convinse singură că începea să își piardă mințile când se îndreptă spre intrarea Grădinii de Otravă, purtând pe cap o coroană de zăpadă pe care și-o făcu într-o clipă de nebunie. Gucra era pe urmele ei, ghearele lupului zgâriind poteca acoperită de gheață. Animalul părea să fie pretutindeni, deși rare erau momentele în care se lăsa văzut. Avea impresia că o veghea din umbre și îi era la fel de loial precum un câine credincios. Uneori încă îi simțea ghearele de pui distrugându-i mușchii obrazului după ce își văzuse mama pierind. De multe ori se gândise că acela fusese momentul în care se produsese o legătură sacră între ei.

   Privi cu ochi mari arbuștii și florile care erau verzi ca în toiul primăverii. Nu știa dacă era vreun ziemski în cvartir, însă cineva cu puteri magice se ocupa de grădină, ținând petalele colorate chiar și într-o iarnă atât de aprigă ca aceea. Nu putea uita clipa în care pusese piciorul în ea și ajunsese să fie otrăvită chiar de aceeași plantă care îi adusese salvarea mamei sale.

   Se afla acolo din același motiv. Dintr-o dată văzuse spinii negri și petalele încovoiate ale florii și se gândise că poate avea să-l lecuiască, măcar puțin, pe Cazimir. Știa că era o plantă creată de vrăjitoare. Spera doar să aibă efecte, căci nu mai suporta să-l vadă suferind în taină.

   — Ce flori frumoase sunteți voi! începu să șoptească în timp ce începu să înainteze pe alee, ocolind porțiunile în care gheața se întindea ca o oglindă. Sunt aici pentru stăpânul vostru. Lăsați-o să se îngrijească de el așa cum și el se îngrijește de voi.

   Se opri în dreptul sleicului de munte, începând să roage zeii să –

   Nu. Nu era niciun zeu. Obișnuia să o preamărească pe zeița Fama a iubirii, ghidându-se după învățăturile ei și rugând-o să o aibă grijă, dar toate cele prin care trecuse o făceau să creadă că, dacă exista vreo divinitate deasupra tuturor, atunci aceea era numai mai mult decât una căreia îi plăcea să râdă de suferințele oamenilor.

   Iubire... zeița iubirii nu îi oferise iubire. Rhoda gustase acest sentiment îmbietor doar pentru că așa îi fusese țesut destinul de către trei surori-zâne hidoase, care învârtea pe degete trei ațe roșii, pentru moarte, fericire, boli și necazuri. Fusese creată doar pentru a spulbera blestemul unui bărbat care nu fusese născut să iubească. Numai norocul îi făcuse să nutrească iubire unul pentru altul și încă să fie în viață pentru asta. Se rugase la zei să se îndure de ea. Să aibă grijă de cei dragi. Dar, când pruncul îi fusese smuls din pântece cu brutalitate, toate numele zeilor dispăruseră din mintea ei.

   Zeii nu îi construiau destinul. Și-l făcea de una singură. Deciziile ei erau numai ale ei. Greșelile, lacrimile, zâmbetele... pe toate și le făcuse cu propriile mâini.

   Pentru ea, nu mai existau zei. Era propria ei zeiță. Stăpâna a toate cele ce aveau să se ivească în continuare pe drumul pe care pornise.

   Rhoda rupse una dintre flori cu tulpină cu tot, ignorând durerea provocată de spinii ce îi intraseră în mănuși. Își potrivi mai bine coroana de zăpadă pe cap și ieși din grădină, ținându-și bărbia înălțată. Gucra începu să mârâie, de parcă voia să-i atragă atenția. Privi spre locul în care lupul își ținea capul îndreptat și rămase nemișcată preț de câteva momente.

   Cazimir tocmai cobora scările cvartirului, ținându-se de balustradă de parcă oasele îi trosneau la fiecare pas. La capătul lor aștepta o trăsură la care fuseseră înhămați doi cai albi. Își purta veșnica redingotă neagră, țesută cu fir de aur în jurul nasturilor și prea subțire pentru acel frig care îi făcea ochii să lăcrimeze.

   O observă. Și se holbă confuz și amuzat deopotrivă la coroana strâmbă și grea care îi trona pe cap și care s-ar fi topit de ar mai fi fost soarele pe cer. Rhoda își îndreptă umerii și își adoptă aerul superior cu care Jytia o tot sâcâise atâtea săptămâni la rând.

   — Ce faci afară, Rhoda? E frig de crapă pietrele!

   Privi cu un gust acru pe limbă trăsura. Cazimir îi spusese că trebuia să se întoarcă la castel, întrucât lipsise deja destul, iar Aureus și Zavian nu se puteau descurca de unii singuri atâta timp în locul lui. Rhoda nu voia să meargă cu el și nici acesta nu voia să o ducă în capitală. Nu încă.

   — Ești bolnav, Caz! Tu ar trebui să stai înăuntru.

   — Voi pleca acum, șopti.

   Își strânse buzele.

   — Așteaptă măcar până mâine seară, te rog!

   — Am vorbit deja despre asta. Nu mai pot rămâne aici. Ce ai pe cap?

   — E o coroană, nu vezi?

   — Da? Parcă spuneai că nu vrei să fii regină.

   Înaintă pe potecă, apropiindu-se tot mai mult de scări. Cazimir o urmărea cu un rânjet zeflemitor întipărit pe față, încercând să-și ascundă oboseala și durerea despre care ea știa că era acolo.

   — Nu voiesc să fiu regina unui regat care nu ne vrea pe niciunul dintre noi, Cazimir, și pe care plănuiești să îl duci la război, deși abia l-ai scăpat de unul. Voi fi regina propriului meu regat. Cu propriile mele reguli. Idealuri. Principii.

   Știa că vorbea de parcă tocmai consumase prea mult din opiul Serafinei sau de parcă nu fusese niciodată întreagă la minte. O parte din ea voia să râdă de propria-i prostie, dar se păstră surprinzător de serioasă, ca și cum regatul de care vorbea chiar exista. Poate că nu era construit din cărămizi și din piatră, dar, în sufletul ei, se clădise pe ură, suferință și nevoia de a se închide înăuntrul unei bule de nepătruns.

   — Și cine sunt cei care îți sunt fideli? Maiestatea Voastră, adăugă Cazimir după câteva clipe.

   Rhoda își înclină capul într-o parte.

   — Lupul meu e mai credincios decât orice om care te-ar urma pe tine.

   De parcă înțelesese, Gucra se opri în dreapta ei și își așeză servil botul pe labe, privindu-l cu ochi reci pe Cazimir. De undeva din întuneric, o bufniță albă își fâlfâi aripile și se așeză pe umărul Rhodei, înfigându-și ghearele în paltonul ei îmblănit. Privi cerul. Nu se zărea încă nicio stea în acel abis întunecat.

   — Nu știu ce spune acum, dar sunt destul de sigură că și Avaya m-ar urma. Iar Cullen mi-a spus că mă preferă de mii de ori în locul tău.

   Se aștepta să-i vadă chipul cuprins de furie. Dar nu era nicio urmă de răutate în trăsăturile lui frumoase, ci din contră, arăta de parcă era mândru de tonul impunător cu care rostea fiecare cuvânt și de aerul regal care părea că o învăluie în acele clipe.

   — Foarte bine, Cazimir glăsui, sprijinindu-și șoldul de balustrada de piatră. Mă voi ruga ca domnia ta să fie lungă și fericită, Maiestate, și ca urmașii tăi să îți moștenească înțelepciunea.

   — Sunt destul de sigură că vor lua și carisma de la tatăl lor.

   — Și cine e acela, dacă nu sunt prea stăruitor?

   Rhoda ridică din umeri, privindu-și plictisită vârful mănușilor, acolo unde îi erau unghiile. Bufnița chițăi speriată când se îndreptă spre scări și se pregăti să treacă pe lângă Cazimir. Așa cum se așteptase, acesta o prinse de cot și o întoarse spre el, analizându-i fiecare trăsătură a chipului.

   — Ești supărată pe mine? Știi că încă nu pot să te duc la castel – nu ești în siguranță acolo. Aici toți se vor îngriji de tine și te vor proteja cu prețul vieții dacă e să se întâmple ceva.

   — Tu ești cel care nu e în siguranță acolo, Caz, rosti cu vocea tăiată. Nu îți pot cere să renunți la dorința ta de a fi rege, căci știu că nu e cu putință, oricât de mult ai vrea, dar nu pot să nu stau cu frica-n sân de fiecare dată când mă gândesc că mereu vor fi oameni care îți vor răul. Vei pleca la război. Peste o săptămână, peste un an... gândul că ai putea păți ceva rău mă însăpăimântă. Îmi va rupe inima în două dacă vei păți ceva.

   — Știi că ești singura capabilă să mă ucidă, soarele meu. Nu voi păți nimic atâta timp cât tu vei fi în siguranță. De asta trebuie să te preocupi de propria ta persoană, Rhoda, și să aștepți aici liniștită, bine? Cazimir o strânse în brațe și începu să-i mângâie obrajii. Promite-mi că vei avea grijă de tine în lipsa mea! Ai grijă de tine și de copilul nostru. Și nu mai face alte prostii, te rog!

   Se încruntă.

   — Când am făcut eu vreodată prostii?

   Bărbatul care îi ținea inima în căușul palmelor o privi cu o sprânceană arcuită. Rhoda oftă și își înclină capul când acesta își apropie chipul de al ei.

   — Bine, îți promit! Te voi aștepta cuminte, aici.

   Nu îl întrebă când urma să se întoarcă. Știa că peste trei zile avea să îl vadă din nou și, deși nu părea o perioadă îndelungată, simțea cum i se strângea inima numai știind că abia de se reîntâlniseră după atâtea luni. Cazimir își lipi buzele de cutele ce i se strânseseră între sprâncene, apoi gura lui o astupă pe a ei și îi încălzi fiecare fibră ce căzuse pradă frigului mistuitor. Sleicul de munte îi căzu din mână când acesta se roti cu ea și o împinse ușor spre un pilon solid, de care îi lipi spatele și își arătă posesivitatea prin fiecare mușcătură menită să o tachineze, prin săruturile pe care i le înșira pe mandibulă, pe lobul urechii, pe pielea gâtului ce nu era acoperită de gulerul paltonului.

   Rhoda se prinse de încheieturile lui ca de un strop de aer. Pentru că în acel moment avea senzația că plutește, că genunchii își pierduseră capabilitatea de a-i susține trupul și prinsese, în schimb, aripi de vată. Simți cum coroana de gheață începe să îi alunece de pe cap și fu pregătită să o audă spărgându-se de podea, însă Cazimir își luă o mână de pe chipul ei și o așeză cu grație, de parcă era una adevărată, de aur și de diamante. Apoi mâna îi deschise un nasture al paltonului și degetele lui lungi ca ale unui pianist îi mângâiară cu tandrețe pântecul și, deși materialul gros al rochiei îl împiedica să îi atingă pielea, fiorii pe care îi simți o făcură să scape un geamăt.

   Nu o interesa că se aflau la intrarea cvartirului și că o mulțime de ochi curioși i-ar fi putut pândi din spatele perdelelor. Nu o interesa că ceea ce făceau ar fi putut fi considerat imoral. Pentru că bărbatul ce o făcea să tremure de plăcere era al ei. Iar ea era al lui. Și cvartirul era al lor. Al ei. Castelul ei. Fortăreața în care avea să ascundă tot ce avea mai de preț.

   Un castel de gheață. O regină de gheață.

   Cazimir se sprijini cu mâna de pilonul din spatele ei și, oftând, își lăsă fruntea să se lipească de a sa. Îl privi îngrijorată. Își strânse buzele, căci știa că era inutil să se ia la harță cu încăpățânarea lui.

   — Îmi vei lipsi, sufletul ei pereche șopti.

   Îi așeză îngândurată gulerul redingotei, apoi îi zâmbi strâmb.

   — Și noi îți vom duce dorul.

   Îl văzu zâmbind drăgăstos. Îi sărută vârful nasului și se desprinse de lângă ea, după care începu să coboare scările. Rhoda înghiți în sec și încercă să-și stăvilească lacrimile care îi înțepau colțurile ochilor. Se simțea de parcă nu mai avea să-l vadă niciodată, deși știa prea bine că peste trei zile urma să-l strângă iar în brațe. Trei zile care aveau să treacă la fel de greu ca eternitatea.

   Cazimir abia de își puse piciorul pe scărița trăsurii când auzii ușa deschizându-se cu un scârțâit în spatele ei. Nici nu se întoarse, căci îi simți parfumul dulceag când trecu pe lângă ea ca un vârtej. Serafina chițăi când tocul pantofilor de catifea alunecară pentru o fracțiune de secundă pe gheață, însă își găsi la timp echilibrul și continuă să coboare grăbită scările. Amândoi o priviră confuzi.

   — Ah, Sire! Abia am aflat că te vei întoarce în Salvira. Tocmai voiam să cer și eu o trăsură – tata mă așteaptă acolo. Îmi permiți să te însoțesc? Mă poți lăsa la Portal dacă-i deranjul prea mare.

   Serafina nu mai așteptă vreun răspuns. Intră în caleașcă și rămase o clipă în pragul ușii sale, aruncându-i Rhodei o privire scurtă, apoi se holbă la chipul lui crispat.

   Rosti câteva cuvinte în aresă. Nu erau menite ca ea să le audă sau să le înțeleagă, însă timpul petrecut în Regatul Coșmarurilor, în ciuda suferinței ei, fusese unul productiv datorită Jytiei. Regina insistase să învețe limba viitorului ei soț, dacă tot avea să ajungă regină. Poate că nu reușise să o învețe ca la carte, dar tot îi desluși vorbele.

   Nu i-ai spus, nu-i așa?

   Cazimir își întoarse capul și o privi întrebător pe Serafina, dar și mâhnit. Rhoda își simții pumnii încleștându-i-se. Sângele îi îngheță în vene. Frigul se lăsă iar în jurul ei, alungând toată căldura cu care fusese învăluită de săruturile pătimașe.

   Să-mi spună ce? voia să întrebe. Dar se abținu. Mai ales când Cazimir nu se deranjă să-i răspundă femeii și nici să-i arunce Rhodei vreo privire care să-i trădeze vreo urmă de vinovăție sau de regret. Vizitiul coborî de pe banchetă și închise ușa în urma lor. Privi cum trăsura se îndepărtează și se pierde în negura copacilor.

   Avaya se transformă nu la mult timp după plecarea lor. Deși rămase complet goală, asta nu o opri din a fugi chițăind spre ea, cu mâinile întinse și cu ochii în lacrimi. Rhoda se grăbi să-și dea jos paltonul și o acoperi cu el de îndată ce aceasta se izbi de ea și o strânse puternic în brațe.

   — Cerule, cât de mult mi-ai lipsit, Rhoda! Nici nu îți poți închipui ce chinuitor a fost să nu te știu aici!

   Se strădui să râdă și să se arate încântată de întâmpinarea ei. Era cu adevărat fericită să o vadă, însă în acel moment abia de putea să-și curbeze buzele într-un zâmbet.

   — Și mie mi-a fost dor de tine, Avaya! Dar nu ar fi mai bine să te îmbraci mai întâi?

   — Ai dreptate! Hai în salon, avem multe de vorbit. Mă întorc într-o clipită.

   Bufnița de Zi fugi spre ușă. Rhoda mai rămase câteva momente afară, privind urmele lăsate de trăsură în zăpadă. Apoi ochii prinseră culoarea albastră a sleicului de munte căzut la poalele fustei sale. Își luă coroana de gheață de pe cap și o așeză pe balustradă, apoi călcă în picioare floarea și intră în cvartir.

*

   Nu își ridică ochii atunci când Aureus intră în salon, acolo unde își petrecea timpul cu Avaya. Vorbiseră vrute și nevrute cu o seară în urmă, iar discuțiile încă nu se terminaseră. Bufnița nu putea să-și ascundă entuziasmul și să o avertizeze că se va supăra nespuse de rău dacă nu o va face doamna ei de onoare după ce va fi regină. Nu făcuse decât să zâmbească slab și să-i spună că nu era persoană mai potrivită decât ea care să ocupe acel post nobil.

   Harta din fața ei îi făcea gândurile să se încurce între ele și mintea să-i obosească cu repeziciune. Regele Elion nu avea cum să-și trimită armata în Vodsk, întrucât între cele două regate se aflau Murya și Tarzivona. Cum cea din urmă alesese să cedeze, cealaltă cu siguranță nu voia să-și creeze conflicte cu alte țări. Ar fi putut să străbată Golful Lupilor, să ocolească ținutul lipsit de viață din Tarzivona, să treacă pe lângă portul unei insule pline cu munții și să își oprească numeroasele corăbii la malul Mării de Argint, aproape de granița dintre Vodsk și Regatul Pierdut. Rhoda nu era deloc un strateg priceput, dar gândul lui de a pleca la război nu avea nicio logică. Nu putea trece prin două țări, mai ales pe timp de iarnă, și nici nu putea să străbată atâtea leghe pe ape, cu mii, zeci de mii de soldați. Nu știa ce punea la cale. Dar credea că șansele lui de izbândă erau nule.

   — Ce ai acolo, Aureus? Avaya îl întrebă curioasă, ochind cufărul mic de lemn pe care îl ținea în brațe.

   Rhoda îl privi doar o clipă, după care își coborî iar privirea pe hârtia ponosită. Îi văzu tot entuziasmul dispărându-i de pe chip când simți indiferența cu care îl trată. Intrase în încăpere cu o veselie specifică lui, iar acum arăta de parcă tocmai fusese trădat de cele mai dragi persoane din fața sa. Sprâncenele îi erau aplecate asupra ochilor întristați, iar inelele scoteau zăngănituri care o scoteau din minți, la cât de mult îi tremurau degetele. Văzu sângele lui Malkiel în părul lui ca focul. Își simți stomacul întorcându-i-se pe dos.

   — Un cadou minunat de la regele nostru pentru cea mai frumoasă floare! mormăi, încercând în zadar să își recapete entuziasmul.

   Inima i se opri o clipă, apoi începu să bată haotic. Avaya sări de pe scaun și apoi trânti cufărul în fața ei, peste harta pe care o analiza cu atâta concentrare. Îi ridică nerăbdătoare capacul și rămaseră amândouă uimite când văzură minunăția ce stătea mândră pe o pernă albă de catifea.

   O coroană maiestuoasă sclipi sub flăcările candelabrului agățat în tavan. Era mai mare decât o diademă, dar care îi păstra rafinamentul prin cercul micuț de aur. Trandafiri de safir se ridicau din el, iar tulpinile subțiri, acoperite de frunze și de spini se încovoiau unele spre altele. Câteva perle micuțe erau încrustate pe alocuri. Însă ceea ce o lăsă mută de uimire fură cele două ridicături din centrul ei, de care se agățaseră trandafirii ca niște liane; păreau a fi doi colți de lupi, ce se înălțau mândri.

   — Rhoda, asta e cea mai uimitoare coroană pe care am văzut-o vreodată! Avaya respiră șocată, holbându-se cu ochi mari la bijuteria ce inspira finețe și teamă totodată.

   — Stăpânul a schițat-o de unul singur, Aureus zise mândru. E singura coroană pentru o femeie pe care Vodsk a văzut-o până acum. Doar pentru tine, Rhoda.

   Înghiți în sec. Închise cufărul și îl împinse spre colțul mesei, apoi inspiră adânc și își trecu mâna prin păr. Avaya și Aureus o priviră nedumeriți.

   — A mai spus și altceva?

   — Numai să am grijă de tine cât timp sunt aici.

   Rhoda îi întoarse spatele și se îndreptă spre ușă.

   — Nu am nevoie de protecția ta. Mi-ai omorât prietenul, Aureus. Știai că Malkiel urma să moară? Ai făcut asta intenționat?

   Îl privi întrebător peste umăr. Majordomul avea ochii cât cepele, iar culoarea îi dispăruse din obraji.

   — Da, șopti. Aș fi făcut orice, numai să îi împiedic să te ia cu ei, Rhoda. Dar regret nespus că te-am făcut să suferi.

   — Ai fi rănit-o și pe Tija pentru mine?

   — Eu... da, răspunse după multe clipe de tăcere.

   — Sunt convinsă că voiai să mă ții aici doar pentru a-ți vedea blestemul spulberat. Dar îți apreciez loialitatea față de Cazimir. Tija ar fi făcut același lucru pentru mine ca și tine, dar nu am știut cum să profit de pritenia ei.

   — Unde e ea?

   Rhoda își trosni degetele. Înghițindu-și nodul din gât, ieși din salon și se îndreptă spre holul principal. Nu se străduise niciodată să memoreze numele musafirilor, dar îi salută printr-o înclinare a capului, așa cum îl văzuse pe Cazimir făcând când îi întâlnea. Erau mai mulți decât în mod normal, căci mai mult ca sigur zăpada îi speria și le îngreuna drumul. Privi cum câteva femei stăteau pe un divan și râdeau cu gura până la urechi, în timp ce își țineau cu eleganță ceștile de ceai în poală. Câțiva bărbați erau așezați pe scaunele înalte ale barului plin de băuturi, părând a fi prinși în discuții serioase. Un ospătar căra pe o tavă prăjiturele proaspăt scoase din cuptor, mirosul lor îmbietor aducându-i brusc aminte că îi era foame.

   Nu conștientiză până atunci că nu stătuse să asimileze comportamentele și obiceiurile oamenilor de acolo. Avusese ochi numai pentru Cazimir și nu o interesase nimic altceva. Dar acum simțea de parcă îi revenise ei îndatorirea de a se preocupa de cvartir în lipsa lui, iar musafirii păreau și ei conștienți de asta. Înainte o priviseră cu ochi critici. Acum își înclinau capul în fața ei și o salutau cu zâmbete largi pe față. Nimeni nu părea deranjat de faptul că nemurirea lor nu avea să dispară. Nu prea curând.

   Akia apăru în fața ei, răsuflând de parcă fugise de la ultimul etaj până la parter. Cosițele sale negre îi treceau de piept, făcând-o să pară mai copilă decât era cu adevărat. Ochii căprui îi erau tulburi, plini de uimire și de entuziasm.

   — Milady, ce bine că te-am găsit! Am ceva urgent să-ți spun!

   — Ce s-a întâmplat?

   — E un călător afară, zice că vrea să vorbească cu stăpâna cvartirului. Milady, o să fii șocată când ai să vezi cine e!

   Rhoda își miji ochii. Oricine ar fi fost, faptul că știa de femeia ce preluase cârmele conacului îi ridica semne de întrebare. Cu toate acestea, se lăsă condusă spre ieșire, iar Akia stărui câteva momente lungi cu privirea pe bărbatul ce stătea cu spatele spre ea. Pentru o clipă, avu impresia că era cavalerul cu care dansase în Regatul Coșmarurilor. Armura lui era identică, de la sabotoni și jambiere, până la faldurile și coiful oțelit, toate acoperite de rune într-o limbă necunoscută de muritori. Dar părul argintiu îi trecea de umeri, răsfirându-i-se pe mantia roșie până aproape de brâu.

   Un cavaler legendar. Al doilea care îi ieșise în cale, când era cunoscut faptul că dispăruseră sau pribegiseră timp de sute de ani.

   Își drese glasul.

   — Pot să te ajut cu ceva, milord?

   Bărbatul se întoarse spre ea și îi zâmbi. Ochii lui erau întunecați, nu ca mierea ai cavalerului cu care dansase. Însă pielea lui era la fel de palidă, de parcă fusese crescut într-un loc în care soarele nu răsărea niciodată. Nici el nu era bătrân. Nu părea a avea mai mult de 30 de ani, deși adevărul era cu totul altul.

   — Mi s-a spus că voi găsi adăpost în inima codrului. E vreo cameră liberă, milady?

   Își strânse brațele pe lângă trup, vrând să se încălzească.

   — Va trebui să îmi întreb majordomul. Puteți aștepta înăuntru, la căldură, până vorbesc cu el.

   Deschise ușa și îi făcu semn cu mâna spre ea. Cavalerul își înclină capul în semn de recunoștință, dar nu făcu niciun pas în față.

   — Recunosc că sunt în căutare de cazare pentru câteva zile, dar adevăratul motiv pentru care am ajuns la ușa dumitale e acela că am simțit mirosul fratelui meu, chemându-mă. Mă îndoiesc că a trecut pe aici, dar a fost în preajma ta, milady, nu-i așa?

   — Se întâmplă cumva ca fratele tău să danseze cu pricepere, milord?

   Cavalerul zâmbi.

   — Se pare că vorbim despre aceeași persoană.

   — Ei bine, nu te pot ajuta prea mult. I-am pierdut urma...

   — Nu îl căutam pe el, ci pe tine.

   Rhoda clipi surprinsă și își încleștă degetele pe clanța rece. Aruncă o privire fugitivă spre holul cvartirului, apoi își îndreptă iar atenția asupra lui.

   — Pe mine?

   — Exact așa cum auzi, milady. Știu că tu ai ridicat blestemul din Regatul Coșmarurilor, tu ai salvat viețile atâtor oameni de la nefericire și de la moarte. Fratele meu mi-a comunicat asta. Suntem cavaleri rătăcitori, nu jurăm credință niciunui rege, niciunui împărat. Nimănui. Ți s-ar fi închinat dacă nu ar fi fost deja în serviciul unei prințese. De asta mă voi pune în slujba ta, în locul lui, pentru salvarea casei noastre.

   Își simți aerul părăsindu-i plămânii. Ceea ce vedea și auzea i se părea greu de crezut. Avea impresia că delira sau că visa, pentru că nu era cu putință ca un războinic, un fiu al zeilor, să îi bată la ușă și să îi spună că voia să o slujească. Un războinic nemuritor, care ar fi putut măcelări armate întregi de unul singur. Nici nu știa care erau adevăratele puteri ale acestor ființe despre care fuseseră compuse cele mai frumoase balade, dar era convinsă că nu erau doar mituri.

   Bărbatul îngenunche în fața ei, sprijinindu-se cu ambele mâini de mânerul săbii ce aproape o ajungea în înălțime.

   — Sunt cavalerul legendar Ozark din Ordinul Mâinii Divine, fiu al zeului Juthrbog. În fața ta mă leapăd de pribegie și de libertate, în mâinile tale îmi las puterile și loialitatea. Pe sabia-mi sacră jur să îți fiu rob. Voi fi ochii și urechile tale. Umbra din noapte. Săgeata care va străpunge lumea. Voi fi arma cu care vei cuceri regate. Îmi accepți jurământul, Rhoda Peadar?

N/A: voi încerca să mă opresc aici cu postatul pentru o perioadă. Uitându-mă cu mirare la capitolele scrise la Sub Aripa Diavolului, am ajuns să cred că ceva s-a schimbat la stilul meu de a scrie, de a povesti, între cele două volume. Parcă ceva nu e în regulă. Simt cum mi-am pierdut puțin farmecul.

Dar tot îmi e dragă cartea, nu e nicio urmă de îndoială, doar că aduc în discuție veșnica treabă cu bacul. Poate între timp reușesc să îmi mai pun gândurile în ordine, ca să nu mă îndepărtez prea mult de ideea principală a cărții.

Puteți considera că aici s-a terminat prima parte din Cuibul Viperelor. Am zis să mă opresc când Rhoda își dă seama că nu va fi niciodată în siguranță, regină sau nu, și că trebuie să își protejeze copilul, orice ar fi. Am făcut-o monarh, în felul ei. Coroana de la media e o replică a ceea ce mi-am imaginat.

Also, ultimele capitole nu sunt corectate. Am văzut câteva sintagme a căror exprimare nu are logică, dar nu am chef să editez.

Ne mai auzim:) Lăsați-vă părerile despre ce am scris până acum, vă rog!⬇️