Eliberând tot aerul pe care îl ținuse în plămâni, îi privi pe rând printre gene, simțind cum fiecare dintre ei începe să-și facă fel și fel de idei rele din cauza modului în care ochii violeți i se întunecaseră. Cavalerul Davor purta o curiozitate mută.

   — Cred că ar fi bine să mai știți câteva lucruri, le spuse, ducându-și mâinile spre piept. Tu ai face bine să stai jos.

   Tija nu așteptă să mai fie rugată și se așeză pe unul dintre scaunele ce înconjurau platforma pe care erau așezate cele două tronuri. Arăta de parcă urma să leșine dintr-o secundă în alta, iar lacrimile nu încetau să-i umple ochii verzi.

   — Despre ce mai e vorba acum, Iaromira?

   — De ce o strigă Iaromira?

   Nimeni nu îi răspunse roșcatei. Kethai își trecu mâna prin părul unsuros. Încă trebuia să se acomodeze din nou cu lucrurile normale pe care oamenii le făceau pentru a se îngriji, din moment ce nu mai era o mâță.

   — Nu sunt sigură de asta, dar cred că știu de ce Diavolul e atât de slăbit în ultimul timp. De ce nu mai poate să-și folosească puterile. L-am văzut cu toții.

   — Ce gândești? Davor făcu un pas spre ea.

   — Cred că pruncul din pântecul Rhodei îi absoarbe puterile. Îl sleiește de ele și îl lasă gol, pustiit.

   Auzi numai suspine și răsuflări ce trădau purul șoc. Stătuse mult și meditase la acest lucru, însă îi devenise clar că nu era altă explicație pentru ceea ce se întâmpla. Nu își dădea seama dacă Tija înțelegea complet ce voia să spună, dar o auzi plângând.

   — Și sunt destul de sigură că, odată cu ele, îi absoarbe și blestemul, adăugă după câteva clipe lungi. Diavolul va fi un simplu muritor când copilul se va naște.

   Regina Jytia își arcui sceptic o sprânceană.

   — Vrei să spui că blestemul lui Cazimir se va transfera bebelușului? Și că acesta va fi osândit ca el, să se ferească de soare și să trăiască o eternitate?

   — Mă tem că asta nu am de unde să știu. Ce am spus sunt doar presupuneri, dar nu putem să nu luăm în calcul asta. Nu ar fi primul copil care absoarbe puterile altcuiva, Jytia. Ai fost de față când s-a întâmplat...

   — Nu ar trebui să îi spunem Rhodei? Tija suspină, ștergându-și lacrimile. Va fi devastată când va auzi! Nu poți face nimic să împiedici asta? Ești o vrăjitoare!

   — Nu știu, recunoscu ispășită. Dar nu ar trebui să îi spunem Rhodei prea curând. Ne vedem mai târziu. Trebuie să vorbesc cu cineva.

   Kethai le întoarse spatele și nu mai așteptă să audă ceva din partea lor. Se simțea de parcă i se luase o piatră de pe inimă și i se pusese alta mult mai grea. Îi lăsa să-și vadă de propriile idei și gânduri, să accepte faptul că nimic nu era simplu în acea lume. Davor și cei doi regi le-ar fi putut explica mai multe Tijei și lui Tabor, căci ea nu era în stare să scoată un cuvânt în plus despre trecutul pe care uneori și-l dorea uitat.

   O femeie blondă o aștepta în afara ușilor, însă trecu pe lângă ea fără să o bage în seamă. Uneori își dorea să o uite și pe ea, însă acel lucru nu era posibil.

   — Ce ai spus e adevărat, șoapta ei îndurerată îi răsună în urechi. Nu m-aș fi gândit vreodată la asta, Iaromira. Nimic nu îl va mai despărți pe fiul meu de domnia lui sângeroasă.

   — Ar trebui să te împaci odată cu ideea că ceea ce ai făcut pentru el a fost o prostie, deși credeai că i-ai făcut un bine. Fiul tău e bărbat în toată firea, își va veni în simțiri dacă își păstrează mințile întregi.

   Își continuă drumul spre dormitorul ei, trecând pe lângă servitorii care parcă ieșiseră dintr-o dată dintr-un mușuroi. Evita să îi vorbească Franciszkăi cât încă mai erau în preajmă, însă simțea o usturime în coșul pieptului și nevoia de a da drumul tuturor cuvintelor ce îi stăteau pe limbă.

   — Știu. Dar acum nu îmi doresc nimic mai mult decât să îl văd fericit – ceea ce nu va fi dacă pruncul lui îi va prelua blestemul. Îi va rupe sufletul. Îl va transforma și mai mult într-un nemilos. Nu-mi pot privi copilul trecând prin alte suferințe.

   Kethai se întoarse spre ea, săgetând-o din priviri. Valul de aer rece care stinse făcliile nu veni dinspre fantasma din fața ei, ci din furia ce îi mocnea în sânge.

   — Și eu sunt copilul tău, dar nu m-ai tratat niciodată ca pe unul! Nu m-ai iubit niciodată așa cum îl iubești pe el. Mi-ai distrus orice fărâmă de speranță când până și tu mi-ai întors spatele atunci când toată lumea mă ignora. Mi-ai adorat tatăl, dar am fost doar o povară pentru tine. Toată bătaia pe care ai primit-o când contele a aflat că îl înșeli și că ai copilul altuia, toate suferințele tale mi le-ai dat mie, în timp ce ai continuat să îl venerezi pe Cazimir ca pe un zeu în carne și oase. Ce a avut el și eu nu am avut, mama? M-am născut o vrăjitoare. El nu. Eu ți-am dus moștenirea mai departe, nu el. Eu sunt o vrăjitoare, nu el. Iar astea sunt primele cuvinte pe care mi le adresezi de când am redevenit om și nici măcar nu te-ai sinchisit să mă întrebi cum mă simt! Să îmi arăți că mă înțelegi sau că îți pare măcar un pic rău de faptul că m-ai ținut departe de tine după ce m-ai învățat tot ce trebuia să știu despre vrăjitorie.

   — Te-am trimis departe ca să te țin în siguranță, Iaromira. Soțul meu te-ar fi ars pe rug de ar fi dat ochii cu tine.

   Pufni nervoasă, privind-o apăsat printre lacrimile ce începeau să îi apară în colțurile ochilor. Ura că era atât de slabă la interior, că încă plângea din cauza lipsei de afecțiune a părinților pe care copiii trebuia să o aibă când erau mici. Ea își văzuse mama de câteva ori pe an după ce fusese trimisă la bunici, în sărăcie, într-o casă de bătrâni smintiți.

   — Tot ce faci e pentru a ne ține în siguranță! râse batjocoritor. Pretinzi că ne iubești, dar iubirea ta e bolnavă! Află că ești – că ai fost o persoană oribilă, Franciszka, oricât de bine ai intenționat să faci pentru cei dragi ție.

   Îi urmări lacrimile cum îi curgeau pe obrajii albi ca varul, cum ochii albaștri și buzele subțiri se chinuiau să țină în frâu și mai multe gesturi care i-ar fi trădat suferința. Îi întoarse spatele și își continuă drumul spre dormitor, ștergându-și chipul cu podul palmelor.

   Își dorise toată viața să o înțeleagă, să își dea seama cum se manifesta iubirea unei vrăjitoare care fusese născută fără nicio fărâmă de sentimente. Își dorea să o înțeleagă și acum, dar nu putea. O căutase când torcea de pe acoperișul unui castel dintr-un ținut îndepărtat și o rugase să o ajute pe fata de care fiul ei se îndrăgostise – să o ajute să fugă până să se decidă Cazimir să-i smulgă inima din piept și să-și curme blestemul. Crezuse că plecarea ei avea să-l oprească, să întârzie momentul până când s-ar fi făcut rege, dar fusese dovedit contrariul. Iar acum... acum Franciszka o voia pe Rhoda înapoi, să-l iubească și să-i fie alături când s-ar fi transformat treptat într-un monstru. O voia acolo, să-i umple sufletul de fericire fiului ei cu bebelușul pe care l-ar fi născut nu în multă vreme.

   Kethai simțea că își pierde întreaga rațiune cu cât se gândea mai mult. Dacă pruncul lor îi absorbea într-adevăr magia care îi fusese sădită în sânge, atunci Diavolul urma să rămână un simplu om, fără strop de putere, ceea ce l-ar fi făcut o țintă ușoară pentru toți dușmanii săi. Ar fi fost ușor de înlăturat de pe tron și ușor de măcelărit de oamenii ce îl acuzau de moartea celor ce pieiseră în Pădurea Roșie. Și dacă ar fi știut ce pradă ușor de prins ar fi devenit odată cu nașterea copilului său, dacă ar fi știut că el i-ar fi furat puterea care îl făcea atât de temut...

   Se opri brusc în loc, simțind cum inima îi cedează. Se întoarse pe călcâie și începu să fugă înapoi spre sala tronului, fără să dea, spre fericirea ei, de năluca mamei sale. Își împinse mâinile în ușile grele de lemn și păși înăuntru, răsuflând obosită. Rămăseseră în aceleași locuri în care îi lăsase, doar că de această dată, patru copii cu păr bălai dădeau târcoale scaunelor regale, chițăind și râzând cu gurile până la urechi. Trei fetițe și un băiețel care nu aveau mai mult de opt ani se împingeau ca să ajungă în brațele Jytiei și ale lui Jabbert. Copiii reginei se întorseseră acasă după o lungă vacanță în Regatul Spinilor, acolo unde îi trimisese pentru a nu-i ține în tristețea ținutului lor. Trăiseră o copilărie îndelungă, așa cum oricine și-ar fi dorit, dar din acel moment urmau să revină pe axa timpului.

   Clipi de câteva ori și se întoarse spre Tija și Tabor, care stăteau abătuți pe scaunele de lângă tron.

   — Mă voi întoarce în Vodsk într-o săptămână. Puteți să veniți cu mine.

   Ar fi putut deschide chiar în acea clipă un portal și în mai puțin de câteva secunde ar fi fost acolo. Ar fi putut să cânte pe lângă uși și acestea s-ar fi deschis spre locurile unde își dorea cu tărie să ajungă – ușile pe care Rhoda le deschisese la cât de mult își dorise să fie lângă Cazimir. Dar încă avea treabă acolo.

   Și încă nu era pregătită. Nu sufletește. Pentru că, dincolo de Cazimir, era și Aureus. Și Avaya. Fuseseră singurii ei prieteni în zilele în care stătuse la cvartir și despărțirea de ei fusese dureroasă. Nu se simțea în stare să dea ochii cu ei după atât de mult timp.

   Dar trebuia.

*

   Buzele lui erau pretutindeni. Pe pielea-i încinsă a gâtului, pe umeri, pe claviculă, pe lobul urechii pe care-l mușca de parcă voia să o întărâte, să o aprindă și mai mult. De parcă mai era posibil așa ceva! Se simțea ca o zeiță a focului în brațele sale, de parcă fiecare strop de sânge i se transforma în flăcări dogoritoare, de parcă toată ființa și pasiunea ei pentru el era o torță vie, sălbatică, de neîmblânzit.

   Își ținea palmele calde pe șoldurile ei, susținând-o și ajutând-o să îl întâmpine într-un loc în care se completau cel mai bine. Mâinile-i mici și fine erau pe pieptul său, zgâriindu-i pielea ca o pisică răsfățată care cerșea atenție și plăcere. Abia de își putea ține ochii deschiși, căci pleoapele îi zvâcneau necontrolat și o făceau să vadă mii și mii de steluțe.

   — Sefi... îi gemu numele, împingându-și capul în pernele ce se împrăștiaseră pe tot patul.

   Se aplecă ușor și îi prinse între dinți pielea transpirată ce îi acoperea maxilarul ascuțit. Îi sărută alunițele ce îi pictau fața. Îi rosti la rândul său numele când își înfipse mâinile în părul ei blond și încâlcit de la atâta sălbăticiune, trăgând-o și mai aproape de el.

   Nici gând să audă ușa care se deschise în spatele ei, dar simți când alte degete îi strânseră puternic șuvițele subțiri și traseră până avu impresia că i le smulge cu scalp cu tot. Se trezi ridicată de pe Miloje și târâtă până pe podea ca o cârpă uzată. Apucă doar să tragă cearșaful de culoare sângerie și să se acopere cu el când Avaya îi dădu capul pe spate și o privise cu o ură pe care nu o mai văzuse de mult timp în ochii ei de culoarea mentei.

   — Ai venit să ni te alături, Avaya?

   Miloje se ridică în capul oaselor și se sprijini de tăblia patului, fără să se deranjeze să își acopere goliciunea. Îl văzu și pe Zavian în pragul ușii, sărind stânjenit de pe un picior pe celălalt. Începură să i se adune lacrimi pe gene la cât de strâns era ținută de păr.

   — Ești invitat să pleci, nu am treabă cu tine. Tu! mârâi spre ea, apropiindu-și chipul până când fu nevoită să își închidă un ochi să o privească mai bine. Ce miniciuni gogonate i-ai spus tatălui tău, vipero?

   Strânse din dinți în același timp în care își trase mai bine cearșaful pe piept. Se cunoșteau prea bine unii pe alții după atât de mult timp petrecut împreună și cu siguranță nu era prima dată când fusese prinsă făcându-și de cap cu Miloje, dar Avaya reușea să o facă să se simtă prost de fiecare dată. O făcea să se simtă de parcă trădase pe cineva, de parcă îi făcea în ciudă că ea încă mai avea cu cine să-și piardă timpul, pe când Bufnița nu.

   Dar își luă chipul impenetrabil și își arcui curioasă o sprânceană. Nu avea nicio idee despre ce vorbea.

   — Tatăl tău a intrat acum zece minute pe porțile castelului și are impresia că toate pregătirile pentru întoarcerea Rhodei sunt pentru a anunța mariajul tău cu regele! L-ai mințit că te-a cerut Cazimir de nevastă și că vei fi regină, nu, afurisito?

   Ar fi trebuit să râdă și să se bucure de cele auzite, însă prezența tatălui ei acolo nu îi provoca fericire. Acum că locuința lor era la câteva străzi distanță de castel și Stefan Hejna stătea mai des decât de obicei pe acasă, Serafina se simțea constrânsă. Era un bărbat influent și avea multe legături în diverse domenii importante ale regatului și Cazimir nu ar fi putut domni fără ajutorul lui, nu când mulți consilieri îl respectau pe el și aveau multe parteneriate. Tatăl ei era ca un prinț moștenitor acolo.

   — Nu i-am spus nimic! recunoscu, încercând să-i îndepărteze fără folos mâna din păr. Nu am mai vorbit de multe săptămâni cu el, de fapt. Și, în plus, anunțul logodnei mele nu ar fi făcut într-un cadru atât de jalnic!

   În sinea ei, Serafina era invidioasă pentru că muritoarea urma să fie primită cu atât de mult fast și cu atâta veselie. Fuseseră aduse flori parfumate din diferite orașe, la cvartir Cullen pregătea de la ivirea soarelui până la lăsarea nopții fel și fel de prăjituri de care nu mai auzise și nu mai gustase în viața ei, iar servitorii așezau ghirlande și lampioane prin toate colțurile castelului de parcă acea sărbătoare ar fi fost pentru ei. Încă de când Cazimir anunțase că știa unde era Rhoda și că nu mai avea de gând să stea nicio secundă în plus fără ea, ceilalți se entuziasmaseră până peste cap și propuseseră ca draga lor porumbiță să fie primită ca regina care urma să fie în scurt timp.

   Era invidioasă pentru că regele se dusese după Rhoda chiar și în starea lui deplorabilă, căci știa prea bine că nimeni nu ar fi făcut asta pentru ea. Era invidioasă, da. Era și fericită că lucrurile urmau să se întoarcă la normal cât de cât, dar nu știa către care din sentimentele ei contradictorii se înclina mai mult balanța.

   Avaya pufni.

   — Ei bine, taică-tu tot crede că urmează să te măriți. Ai face bine să îi bagi mințile în cap! Aureus s-a dus să îl primească, dar nu vrea să audă nimic din gura noastră.

   O privi fix. Începea să îi vină amețeală la cât de mult îi dăduse capul pe spate, iar pumnul pe care încă și-l ținea înfipt în părul ei fragil îi părea la fel de greu precum o piatră de hotar.

   — Bine, spuse apăsat.

   Putu să se ridice în picioare, în cele din urmă. Se îndepărtă cu un mers grațios spre șifonier și își luă din el o rochie ușoară, vișinie, care se închidea într-o clipită cu o curelușă ce avea încrustată câteva diamante negre. Își lăsă cearșaful să îi cadă la picioare și se îmbrăcă de față cu ei, apoi își încălță prima pereche de pantofi pe care îi găsi aruncați pe lângă pat.

   Miloje o privi ușor dezamăgit, iar încruntătura dintre sprâncenele lui cerea să fie sărutată – atât de copilăros putea să arate uneori. La fel ca și Cazimir. În ciuda încercărilor de a părea bărbați maturi, înăuntrul lor se ascundeau doi copii care încă tânjeau după atenție din partea oricui.

   — Nu poți să mă lași așa, îl auzi bombănind.

   Își trecu mâinile prin păr să-l netezească și se îndreptă spre ușă, acolo unde locțiitorul regelui rămăsese încremenit, cu obrajii roșii ca focul.

   — Zavian poate continua de unde te-am lăsat, surâse viclean. Sau scumpa mea cumnată îmi poate lua locul. Sunt sigură că a tânjit mereu după asta.

   Rânji peste umăr spre ei și ieși din dormitor, îndreptându-se cu pași apăsați și sufletul cât un purice spre parterul castelului. Nu îi trebui mult timp să-și găsească tatăl, căci vocea lui răsuna pretutindeni. Aureus se ținea după el ca un scai, parcă încercând să îi distragă atenția de la maldărele de flori pe care servitorii se chinuiau să le sorteze sau să le descotorosească de spini.

   Stefan Hejna îl concedie pe majordom printr-un fluturat al mâinii și își întinse cotul spre fiica sa. Îi zâmbi strâmb și își potrivi pasul cu al lui, începând să meargă spre salonul de care știa prea bine că era preferatul său.

   — Mă bucur atât de mult să te văd, papa! Când te-ai întors în capitală?

   — Ah, doar acum câteva ore! îi răspunse, bătând-o ușor pe dosul palmei. Unde este proaspătul nostru rege? Sunt nerăbdător să mai schimb câteva vorbe cu el. Ciudatul ăla spunea ceva cum că nu e aici de ieri sau de alaltăieri, parcă.

   — Da, Cazimir e plecat pentru câteva zile.

   Intrară în salon și luară loc în jurul unei măsuțe de sticlă pe care era așezată o scrumieră. Tatăl ei își scoase trabucul din paltonul scump și îl aprinse cu pricepere, începând apoi să tragă cu nesaț din fumul toxic. Îi privi părul încărunțit spre tâmple și ochii negri pe care îi dăduse atât ei, cât și lui Damian. O durea de fiecare dată când își privea fratele mort în chipul său.

   — Și toate florile astea pentru ce sunt, frumoasa mea Serafina? Vrei să-l bucuri pe bătrânul tău tată și să-i spui că te măriți, în sfârșit, cu flăcăul acela?

   Femeia își mușcă interiorul obrajilor și își împreună grațios mâinile în poală, deși în acel moment îi venea să se ridice și să trântească tot ce îi ieșea în cale.

   — Tată, Cazimir nu se va însura cu mine. Petrecerea e pentru Rhoda.

   Stefan Hejna o privi neimpresionat.

   — Ești mai prostuță decât credeam dacă ai impresia că regatul o va accepta pe fata aia pe tron. Pe o tarzivonă cu cicatrice pe față și fără sânge nobil în vene!

   — Cazimir schimbă regatul pentru ea. A cerut să i se facă o coroană. O coroană pentru o fată, papa! Vodsk nu a auzit niciodată de așa ceva!

   Îl văzu așezându-și un picior peste celălalt. Fumul pe care îl sufla aproape o făcea să tușească, însă se strădui să rămână fermă și să nu-și dea de gol tremurul buzelor și al degetelor. Bărbatul din fața ei o intimida în ciuda secolelor trăite împreună, o făcea să se simtă mică și neînsemnată.

   — Locul tău e pe tron, lângă el, Serafina. Așa a fost dintotdeauna. Nimeni nu va sta acolo în afară de tine. Ai încredere în cuvintele tatălui tău – nu te voi lăsa să rămâi o umbră pricăjită în castelul ăsta.

   Își simți mușchii feței zvâcnind. De ce nu înțelegea că nu mai era vorba de așa ceva în acea discuție? Nu puteau face nimic.

   — Cum plănuiești să faci asta? Cazimir nu mă suportă. Nici nu mai stă prin preajma mea, cu atât mai puțin să mă facă regină!

   — Un copil ți-ar asigura locul în dreapta lui fără nicio problemă.

   Sări uimită și furioasă de pe scaun, începând să străbată sala de la un capăt la altul. Își ținea privirea în pământ ca să nu-i arate cât de mult o rănea prin vorbele sale.

   — Nu auzi ce îți spun, papa?! Să aibă un copil cu mine? Ce crezi că am încercat să fac cât timp am fost logodiți? Abia de am primit un pupic de la el pentru prima dată de când am fost blestemați și vrei să... să îi intru în pat? Nicio femeie nu are voie în dormitorul lui! Și-a înlăturat toate cameristele și și-a luat niște băiețandrii în locul lor.

   Plângea. De furie, de ciudă. De durere. De dorul buzelor pe care le simțise doar pentru o clipă. Nu știa de ce o sărutase atunci, când fusese prins în mrejele alcoolului, însă toate visele îi erau pline de chipul lui atât de apropiat de al ei. De moliciunea lor. De felul în care totul păruse atât de real, de frumos, când, în realitate, fusese mai mult o promisiune a faptului că era ultimul gest tandru pe care mai urma să îl primească de la el.

   Stefan era la fel de cumpătat și de liniștit ca de obicei. O urmărea cu plictiseală.

   — Ai mai sedus bărbați înainte, Serafina. Prinți. Regi. Cazimir nu e mai presus de ei. Profită de petrecerea asta și îmbată-l cu alcool, cu opiu. Cu frumusețea ta. Dacă nu, fă un copil cu tânărul Miloje și pretinde că e al lui.

   O dureau urechile din cauza celor auzite. Își dorea ca discuția aceea să se sfârșească. Nu voia să aibă de-a face cu așa ceva. Nu voia să fie un pion în jocurile murdare ale tatălui său. Dar era curioasă – voia să vadă până unde i-ar fi mers lăcomia.

   — Și dacă va semăna cu Miloje, locul meu nu va fi pe tron, ci într-o temniță, acuzată de înaltă trădare împotriva coroanei!

   Îl auzi râzând.

   — Tu doar fă un copil, scumpa mea. Dăruiește-mi un nepot, așa cum a făcut fratele tău. De restul lasă-ți tatăl să se ocupe.

   Se întoarse spre el și se lăsă în genunchi lângă scaunul în care stătea. Îl atinse pe mână și îl privi rugătoare, iar el îi dădu o șuviță după ureche.

   — Spune-mi ce ai în plan! îi ceru.

   În sinea ei nu-și dorea să îi afle gândurile bolnave, dar voia să știe de ce trebuia să se ferească în viitor.

   — Rămâi însărcinată cu Miloje și nu-i spune nimic despre asta. Am un prieten, unul dintre cei mai buni mysliaki din câți au existat vreodată; e capabil să îl facă pe Cazimir să creadă că pruncul din pântecul tău e al lui odată ce îi intră în minte și îi învârte gândurile și amintirile după bunul lui plac. O să-l facă să creadă că s-a culcat cu tine cât timp fătuca aia a fost plecată, iar consilierii vor fi de acord să te aibă drept regină. Ești de viță nobilă, draga mea. Te vor aprecia și mai mult când vor afla că le vei oferi un moștenitor pentru regat.

   — Dar...

   — Copilul nu va semăna cu Miloje. Vom avea un vrăjitor care să se ocupe de asta.

   Se încruntă buimacă și se holbă la el de parcă aștepta să-i spună că își pierduse mințile și că nu mai gândea cum trebuie, însă părintele ei rămase calm și continua să tragă alene din trabuc.

   — Papa, nu mai sunt vrăjitoare în viață de patru veacuri!

   — Și ai vreo dovadă? Bineînțeles că mai sunt!

   — Nu te înțeleg, șopti.

   — Tatăl lui Miloje a fost un vrăjitor. Și-a urât dintotdeauna natura și a ascuns asta de toți, dar eu și tatăl lui Cazimir îi eram ca frații și i-am păstrat secretul.

   — Tatăl lui Miloje s-a aruncat în Lacul Lunii când acesta nu a vrut să îl omoare la cererea lui, să îl scape de povara etenității, îi aminti.

   — Ah, da! Stefan suspină. Am fost acolo când s-a aruncat. L-am ajutat să aducă bolovanul ăla de pe munte, să se lege de el și i-am trimis barca în larg. Dar Denak e încă acolo, pe fundul lacului, trăind zeii știu cum. Vom lua un melaki să înlăture apa și o să-l scoatem de acolo. Va fi mai mult decât dispus să ne ajute cu asta, scumpo. Mai ales când e vorba de tine și de nepotul lui care va moșteni regatul nu în mult timp. Cazimir nu va rezista mult în vâltoarea în care s-a băgat, dar mă voi asigura că va fi în siguranță de dragul tău cât timp va sta pe tron. Hm, ce crezi? Nu-i așa că tatăl tău se gândește la toate pentru tine?

   Se chinui să nu țipe și să nu se îndepărteze de el când degetele lui îi mângâiară obrazul și o privi cu compasiune. Încă încerca să pună cap la cap ce auzise și nu îi venea să creadă că stătea în fața unui bărbat care plănuia să răstoarne liniștea castelului pentru a o face pe ea regină. Știa că Stefan Hejna nu era un om cu mâinile curate, știa cât de multe nelegiuiri ascundea în spatele eleganței și al vorbelor politicoase. Zeilor, nici măcar ea nu era o sfântă, dar tot era speriată de situația în care fusese prinsă fără să vrea!

   Dar, după atâtea secole de așteptare, ar fi putut fi alături de Cazimir, în sfârșit. Ar fi fost legată de el prin căsătorie. Nimic nu i-ar mai fi putut despărți. Un copil făcut cu Miloje ar fi fost un liant solid – oricât de necrezut i se părea tot ce auzise despre tatăl lui și despre faptul că era vrăjitor. Ar fi avut un copil cu altul, dar apoi i-ar fi putut oferi bărbatului pe care îl iubea proprii lui copii, după care știa că tânjea atât de mult, chiar dacă nu recunoscuse niciodată. Ar fi putut ajunge să o iubească. Fata aceea s-ar fi întors înapoi în satul ei de sărăntoci și nu ar mai fi călcat niciodată în Vodsk. Nici amanta lui nu ar fi lăsat-o să ajungă. Avea să se asigure de asta de una singură.

   Își alungă imaginile ce i se perindară prin fața ochilor și își ridică privirea spre tatăl ei, care o privea curios în așteptarea unui răspuns.

   Buzele i se întinseră cu greutate într-un rânjet satisfăcător.

N/A: melodia de la media e cu siguranță a Serafinei!:) De fiecare dată când am ascultat-o m-a trimis cu gândul la ea. Partea de început a lui Kethai trebuia să apară în capitolul trecut, dar bineînțeles că am uitat fix ce era mai important:))