Pierduse numărătoarea ceasurilor în care stătuse ascunsă în grajd, în frigul pe care numai blana argintie a lui Gucra îl mai alunga. Pierduse și clipele în care ceea ce se întâmplase continua să i se deruleze prin fața ochilor la nesfârșit. Dar, cu fiecare țipăt ce îi răsuna în minte, durerea rănilor pe care le căpătase pulsa de parcă era trezită la viață dinăuntrul minții. Nu avusese o oglindă să se privească, însă le simțea prea bine ca să știe deja ce și cum erau. Câteva urme vineții pe gât. Linii roșiatice pe obraji, asemenea celor lăsate de gheare ascuțite. O vânătaie în spatele genunchiului drept. Pielea înnegrită la încheieturi. Câteva pete rozalii pe dosul palmelor din cauza supei fierbinți. O zgârietură pe frunte. Două degete rupte, pe care încercase să le lege de o așchie pe care o rupsese din peretele de lemn. O buză umflată, din care începuse să curgă iar sânge, la cât de mult le mușcase în ultimul timp, încercând să își abțină suspinele.

   Știa că el o auzea când plângea, când sâsâia din cauza durerii sau când țipetele stăteau să-i iasă din gât. Încercase să se calmeze, căci știa că fiecare suspin de-al ei îi aducea lui și mai multă suferință. Auzea la rândul ei zgomote, de parcă zeci de lucruri ar fi fost izbite și sparte de pereți. Uneori avusese impresia că țipa, de parcă ar fi fost înecat în lacrimi.

   Nu putea să rămână acolo o eternitate. Urmea să se întunece din nou, până la urmă. Și, cel mai important, foamea ce îi rodea stomacul o făcea să plângă cel mai mult.

   Se ridică în picioare, în cele din urmă. Se sprijini de pereți până la ușă. Strânse din dinți când înfruntă frigul și mai crunt de afară. Începu să meargă, înconjurându-și trupul cu mâinile și având grijă să nu alunece pe gheață și încercă să nu se strâmbe când își văzu sângele în zăpadă. Împinse ușor ușa de la intrare și se îndreptă pe vârful picioarelor spre bucătărie, acordând mai multă atenție împrejurimilor decât făcuse vreodată. Se simțea de parcă o bestie înfometată trăia înăuntru și nu trebuia să o trezească nici în ruptul capului. Avea noroc că hangița nu locuia acolo, deși urma să vină dintr-un ceas în altul, căci îi spusese că voia să plece în miezul zilei.

   Îmbrățișă recunoscătoare căldura din cuhnie. Lemnele încă mai ardeau în vatră, iar apa continua să clocotească de multă vreme, însă supa se răcise și nici nu voia să mănânce din ea. Simțea o nevoie imensă de a mânca plăcintă cu mere, de a simți gustul scorțișoarei pe vârful limbii. Găsi, în schimb, doar un măr ce se mecise într-o parte, dar mușcă din el cu silă, căci se credea în stare să-și mănânce propria carne de foame ce îi era.

   Ascultă curioasă, însă nu auzi nimic în afară de focul ce mocnea la doi pași depărtare. Era îngrijorată. Era speriată. Numai o nebună ar mai fi pus piciorul acolo după cele întâmplate, dar ea își pierduse mințile de multă vreme. Știa asta prea bine.

   Încercând să-și suprime durerea din fiecare părticică a corpului, ieși din bucătărie și păși sfioasă până în dreptul dormitorului pe care îl închiriase, unde ușa rămăsese crăpată. Rămase cu piciorul în pragul ei și privi înăuntru, ținându-și respirația. Scaunele și noptierele erau trântite. Oglinda de pe perete era spartă. Totul era un dezastru.

   Cazimir stătea în capul oaselor pe jos, sprijinit cu spatele de pat, cu genunchii trași la piept și coatele așezate pe ei, iar degetele îi erau încleștate puternic în păr, de parcă voia să-l smulgă din rădăcini. Îl auzi plângând. I se strânse inima văzându-l astfel, iar pașii pe care îi făcu spre el veniră din instinct, de parcă era cel mai natural lucru din lume. Nu își ridică privirea spre ea. Nu făcu niciun gest care să-i dea de înțeles că o observase, deși știa prea bine că o auzise încă de cum intrase în han. Încă își purta doar pantalonii, iar când își așeză mâna pe umărul său, fierbințeala pielii lui aproape că o arse. Poate că fusese la un pas de a o măcelări, însă tot era mai bolnav decât ar fi fost normal.

   — Cazimir, îi șopti numele.

   Îl simți tremurând. Un alt suspin de-al lui îi aduse alte lacrimi în ochi. Rămaseră multe clipe așa până când îi auzi murmurul și vinovăția care îl însoți.

   — De ce nu ai plecat?

   Nu avea nevoie de alte explicații; știa la ce se referea. O lăsase să se îndepărteze, să stea departe de el, căci nu îi simțise constrângerea în nicio clipă de când îi zărise tot acel întuneric părăsindu-i ochii. Nu avea niciun habar ce i se întâmplase, ce pusese stăpânire pe el atunci, însă nu îl putea condamna. Nu în totalitate.

   — Ți-am spus că nu voi mai pleca de lângă tine, Cazimir. Nu voi suporta să te mai știu departe nici măcar o clipă în plus. Nu am trecut prin atâtea, doar ca să fug din nou. M-am săturat de asta. Nu sunt o lașă. Voi înfrânta orice îmi iese în cale, oricât de greu sau de dureros ar fi.

   — Ești naivă, îl auzi vorbind în taină.

   — Iar tu ești un fricos pentru că nici măcar nu mă privești când vorbești cu mine.

   În mod normal, s-ar fi umflat în pene și și-ar fi apărat demnitatea, însă în acel moment nu făcu nimic mai mult decât să pufnească neimpresionat.

   — Pleacă, Rhoda.

   Se holbă tăcută la sângele ce i se scursese până pe piept din rana pe care i-o făcuse pe gât când îl tăiase. Nu îi venea să creadă că fusese în stare să facă asta. Furia îi încâlcise rațiunea atunci. Se așeză în genunchi în fața lui și îl prinse de încheieturi, încercând să nu se strâmbe când îi văzu pielea arsă de pe mână.

   — Uită-te la mine, îi ceru.

   — Nu vreau să văd ce ți-am făcut.

   Își mușcă nervoasă buza și nu se strofocă prea mult să îi îndepărteze mâinile. Forța lui era ca a unui pui de gâină acum, față de cea din urmă cu câteva ceasuri. Îi prinse rapid obrajii în palme și îi întoarse capul spre ea, deși continua să-și țină ochii roșii, înjectați cu lacrimi, pe peretele din spatele ei. Buzele i se strâmbară când își făcu până la urmă curajul să o privească, iar un sunet slab, ca un smiorcăit, îi ajunse la urechi când îi văzu o parte din răni.

   — Cât de multe cicatrice mai trebuie să porți? șopti întristat.

   Încercă să-i zâmbească.

   — Nici tu nu arăți mai bine decât mine, să știi.

   Îi rămăsese o vânătaie mare pe față după ce îl lovise cu ușa în cap, iar buzele îi erau julite după ce își izbise fruntea în ele. Să nu mai spună de rana de la gât, care părea mai adâncă decât crezuse. Amândoi arătau de parcă se războiseră cu ultima suflare de viață.

   Cazimir își duse degetele tremurânde și ezită o clipă înainte să îi atingă obrajii, de parcă aștepta să se retragă, însă începu să îi șteargă lacrimile când văzu că nu se îndepărta.

   — Nu te merit, Rhoda. Ar trebui să mă omori pentru ce ți-am făcut. Ar trebui să te comporți cu mine de parcă aș fi ultima scursură a pământului.

   — Știu că nu ai vrut. Am văzut cum ceva întunecat a pus stăpânire pe tine, Cazimir. Nu mai erai același.

   — Dar îmi amintesc perfect ce ți-am spus. Te-am rănit cu mâinile astea nenorocite. Sunt de neiertat, însă voi continua să mă revanșez față de tine pentru tot restul vieții, Rhoda.

   Îi atinse locul unde își înfipsese unghiile în obrajii ei, privindu-le cu asemenea vinovăție și regret, încât îl făcea să pară un om care nu mai putea să scape din propriul ocean de suferințe.

   — Le-aș vindeca pentru tine, dar nici măcar rănile mele nu se mai lecuiesc. Sunt secat de orice urmă de magie.

   Rhoda îi mângâie cu atenție palma, pătimindu-se să își abțină greața când văzu carnea crudă, arsă de-a binelea prin unele locuri.

   — Te doare?

   — Durerea mea nu se compară cu a ta, Rhoda.

   — Nu ar fi trebuit să vii după mine în starea asta, Cazimir. Mă îngrijorezi teribil. Îmi închipui că nu poți să te deplasezi la cvartir, nu? Vei începe să te simți și mai rău dacă nu te întorci curând.

   — Am trecut pe acolo înainte să vin aici.

   Se încruntă ușor spre el în timp ce îi îndepărta șuvițele blonde de pe față.

   — Cum de ai știut că sunt în satul ăsta?

   — Am fost la castel mai întâi, dar nici măcar nu am putut să pun piciorul acolo. Apoi te-am simțit aici cu ultimul strop de putere rămas.

  Rămaseră în liniște, ascultându-și respirațiile unul altuia. Cazimir ezita să o atingă, de parcă i-ar fi fost frică să o rănească și mai mult decât o făcuse deja, însă lacrimile sale nu încetau să-i apară în ochii albaștri de fiecare dată când îi privea vânătăile.

   — Ar trebui să-ți faci baie. Bunica îmi punea de fiecare dată sare în apă fiartă când mă spălam. Spunea că scoate răceala și transpirația din corp.

   Se ridică în picioare, fără să-i mai aștepte vreun răspuns, deși observă felul în care i se strâmbară buzele.

   — Rhoda...

   — Te rog, doar... lasă-mă. Trebuie măcar să te ții pe picioare dacă vrei să plecăm de aici.

   Găsi o cadă în magazie, care era destul de ușoară încât să o care până în bucătărie, să o umple cu apa fiartă și să toarne în ea sarea pe care o găsi într-o cutie de lemn, apoi să o tragă târâș pe podea până în cameră, unde Cazimir rămăsese în același loc. Scotoci prin sertarele noptierelor răsturnate până când găsi un săpun ce era probabil vechi de când lumea și pământul, însă își păstrase mirosul frumos.

   Își dezbrăca deja pantalonii când se întoarse spre el, dar, oricât de tentată fu să-l lase singur, îl ajută să se așeze în cadă. O privi tăios când luă o cârpă în mână și se pregăti să-i curețe pielea.

   — Nu ești servitoarea mea, Rhoda. Pot să mă spăl și singur.

   Avu instinctul să își trosnească degetul inelar, însă încă era prins alături de cel mic de atelă pe care o improvizase. Nici măcar nu le mai simțea durerea. În ciuda a ceea ce spusese, înmuie materialul în apa caldă și începu să i-o plimbe ușor pe brațe, ignorându-i privirile dojenitoare.

   — Ai servitoare care se îngrijesc de tine acum? murmură în barbă.

   Sarea nu avea niciun efect. Nici măcar nu o usturară juliturile.

   — Nu am avut niciodată, Cazimir o privi fix, fără să o întrebe de unde aflase vestea.

   Îi curăță sângele de pe piept, simțindu-i respirația caldă cum îi înfiora pielea gâtului când se aplecă spre el.

   — Pe cine ai lăsat în locul tău?

   — Pe Zavian.

   Își mușcă buzele. Avea atât de multe întrebări, încât nu știa dacă era bine să le rostească atunci, când abia izbutise să uite de momentele trecute. Se aștepta să fie înfricoșată să îl atingă, să fie atât de aproape de el, însă nu simți nimic din toate acestea. Bineînțeles, o fărâmă de frică avea să rămână acolo mereu.

   — Îți place? Să fii rege?

   Îl privi coborându-și ochii. Nu își stăpânise niciodată mâna stângă, și acum că era nevoită să o folosească, se simțea mai inutilă decât de obicei. Stropea prea mult prin jur și rata porțiuni din pielea lui care erau de curățat. Nu era murdar, însă transpirația i se lipise de piele ca un strat de praf. Abia îl auzi vorbind.

   — Speram să fie mai frumos cu tine acolo.

   Rhoda își închise ochii pentru o clipă și inspiră adânc. Nu îi zisese în mod direct ce voia să spună cu adevărat, însă văzu dincolo de cuvinte. Nu se gândise prea mult la asta, însă era sigură că prefera mai mult viața la cvartir.

   — Nu vreau la castel, Cazimir.

   Îi observă colțul ochiului zvâcnind.

   — Avem destul timp să vorbim despre asta, îi spuse.

   Dădu aprobător din cap, continuând să îi mângâie pielea cu materialul îmbibat în apă și în spumă. Încercă să nu îl privească prea mult, temându-se că urma să găsească în ei aceeași vinovăție ce o făcea să se întrebe dacă nu cumva fusese o tâmpită pentru că cedase atât de ușor, însă îi putu simți ochii urmărindu-i fiecare mișcare. Nu își dăduse seama până atunci cât de mult îi lipsise textura pielii sale, cât de mult îi lipsise să-i traseze venele cu buricele degetelor, care în acel moment erau și mai proeminente decât înainte. Îi lipsise până și tăcerea confortabilă ce se lăsa între ei, căci pentru ei nu erau necesare cuvinte ca să vorbească.

   — Rhoda.

   — Da? glăsui, fără să își ridice ochii spre el.

   Cazimir îi opri mișcările și își așeză mâna pe palma ei, încă rămasă pe brațul său stâng.

   — Ai spus adevărul atunci? Sau a fost o plăsmuire a minții mele bolnave?

   Își încrucișă mâinile pe marginea căzii, sprijinindu-și apoi bărbia pe ele. Își înălță privirea și simți un zâmbet dulce cum îi înflorește pe buze pentru prima dată în ultimele ore. Savură curiozitatea din ochii lui. Arăta de parcă i se păruse că întrebarea pe care o rostise era prostească, de parcă i se părea imposibil ca măcar să audă un răspuns la ea.

   — E adevărat, surâse. Îți port copilul în pântece.

   — Glumești pe seama mea, nu? vocea îi tremură, neîncrezătoare.

   Scăpă un hohot de râs.

   — De ce aș glumi cu ceva atât de important?

   Cazimir își trase nasul. O cută drăguță îi apăruse între sprâncenele ușor încruntate, iar ochii îi erau sticloși, plini de lacrimi. Zâmbetul îi tremura pe buze.

   — Nu aș fi crezut vreodată că am să aud cuvintele astea. Nu credeam că e posibil.

   Îl urmări lipindu-și obrazul de umăr. Se ridică puțin și își sprijini fruntea de a lui, privindu-l drăgăstos. Cazimir îi sărută vârful nasului.

   — Îmi pare rău! Sunt așa un monstru...

   — Hai să nu vorbim despre asta, bine? sări în picioare. Vino, s-a răcit apa.

   Îi întinse un prosop, apoi adună toate pernele și păturile de pe jos și le așeză pe pat. Cazimir își îmbrăcă iar pantalonii și cămașa cu care venise și se clătină până se întinse pe saltea. Rhoda se îndreptă spre sobă și aprinse lemnele și cocenii care erau deja înăuntru, rugându-se să se încălzească mai repede. Își luă din desagă o rochie albă și grosuță de noapte pe care o avea și se schimbă în ea, deși încă era murdară. Nu închisese un ochi și era obosită – voia doar să doarmă. Aproape că fugi spre pat când simți frigul pe piele și trase imediat pătura în jurul umerilor. Cazimir o prinse de mână și se întoarse spre el, apoi își trecu picioarele pe de o parte și de alta a mijlocului său. Îi prinse șoldurile în palme și îi privi pântecul.

   — Cum crește un copil aici? Ești așa de... slabă, Rhoda. Nu sunt cel puțin trei luni de când ne-am culcat ultima dată?

   Se încruntă.

   — Poate că va fi micuț.

   Îl auzi râzând.

   — Eu am fost imens când m-am născut. Doica mea îmi spunea că mama s-a pătimit o noapte întreagă să mă scoată.

   Rhoda încercă să nu-și lase fericirea să-i dispară de pe chip. Nu voia să se gândească la acel moment despre care auzise atâtea, despre momentul în care multe mureau încercând să își aducă pruncii pe lume. Nu era gata pentru asta.

   — Sunt sigură că va crește mult în următoarele luni. Deja mă înfometează.

   — Ai mâncat?

   — Da, rosti adevărul pe jumătate.

   În afară de supă și de mămăligă și de câteva mere nu găsise nimic care să-i umple stomacul. Cazimir își făcu, în cele din urmă, curajul să-i atingă pântecul. Degetele sale atinseră sfioase materialul rochiei, de parcă i-ar fi fost teamă că urma să fie mușcat. Voia să îi simtă atingerea pe piele, însă nu era pregătită să-i explice pățania cu baba Yaga când i-ar fi văzut cicatricea. Își așeză palma peste a lui și zâmbi melancolic. Acolo. Acolo iubirea lor se contopise și înflorea pe zi ce trece. Acolo era copilul lor. Ochii lui nu încetau să lăcrimeze. Își manifesta fericirea prin lacrimi și prin zâmbete care tremurau, căci nu îi venea să creadă. Nu crezuse că urma să fie părinte vreodată.

   Se întinse lângă el, adâncindu-și capul în pernele moi. Cazimir se sprijini în cot și îi sărută dulce fruntea, iar șoapta lui îi făcu părul de pe mâini să se ridice.

   — Nu merit asta. Dar nu pot să neg că sunt mai fericit decât am fost vreodată. Mulțumesc, Rhoda. Și îmi pare nespus de rău.

   Nu îi zise nimic. Nu știa ce să îi spună să-l consoleze, să-i dea de înțeles că și ea îi mulțumea la rândul ei și că nu ar fi știut ce însemna fericirea adevărată dacă nu l-ar fi cunoscut. În schimb, se cuibări mai mult în el și îl lăsă să-și treacă brațul în jurul ei, acoperindu-i stomacul cu palma. Îi simți nasul în păr, apoi buzele cum i se lipiră de ceafă.

   Adormi cu un zâmbet larg întipărit pe față.

N/A: Cum eu nu sărbătoresc Valentine's Day, măcar ei să o facă... în felul lor, deși nu sunt pe deplin mulțumită de cum mi-a ieșit capitolul. Probabil se trage de la prea multe exerciții cu romantism făcute la română.

Vreau să vă spun că îmi pare rău dacă nu vă răspund la toate comentariie. Îmi apar în panoul de notificări, sus, la telefon, dar dacă nu intru imediat pe ele, se pierd și după nu îmi mai apar nici dacă le caut în toate capitolele.