Călătorise în toate colțurile lumii. Crezuse că le văzuse și le știa pe toate, însă peste ce dădu în drumul său spre Curtea Coșmarurilor îl făcu să creadă că încă mai avea multe de aflat. Simțise tremurul ce reverberase prin pământ până la el. Simțise cum primul ținut din Regatul Pierdut se cutremurase. Cum nu mai era osândit. Trebuia să ajungă acolo și să afle despre ce e vorba. Să afle cine reușise să șteargă cu buretele un blestem secular.

   Dar, după ce se oprise într-un sat să înnopteze și să se delecteze cu fericirea oamenilor ce nu mai fuseseră în așa vremuri bune de când șe știa, o văzuse. Și simțise pe pielea ei mirosul castelului și își dăduse seama că ea era aceea. Stătea retrasă pe o buturugă, zâmbind melancolic și arătând de parcă nu voia să fie acolo.

   I se păruse frumoasă, deși o cicatrice urâtă îi brăzda obrazul drept. O simplă muritoare, își spusese, însă, după ce se apropiase mai mult de ea, simțise altceva ce îl făcuse să se teamă pentru prima dată în viața sa de cavaler legendar. Simțise mirosul morții, al magiei. A ceva antic, cu care el însuși se luptase în urmă cu patru veacuri, ceva antic care îi furase absolut tot la care ținea. Ceva ce nu avea ce căuta acolo.

   De parcă fata era nici vie, nici moartă. Era ceva ce nu trebuia să fie.

   O urmărise după ce se îndepărtase de el. O văzuse cărând un bărbat care purta la rândul lui mirosul pângărit al negurii sorții, al eternității. I se păruse cunoscut chipul lui. Avusese impresia că îl știa undeva.

   Se cază în același han, iar bătrâna care se ocupa de el îl sărutase pe obraji și mulțumise zeilor că mai trecea pe acolo din când în când. Toți îl cunoșteau și îl respectau. Până la urmă, Regatul Pierdut era casa lui. Fusese născut din pământurile și din apele lui și primise suflare de la tatăl său, zeul Juthrbog al războiului, alături de ceilalți doisprezece cavaleri din Ordinul Mâinii Divine. Stătuse pe scări, în frig și în ninsoare, meditând și punându-și tot felul de întrebări la care nu primise niciun răspuns. Iar când o văzuse ieșind în negură, aproape de zorii zilei, își scosese teaca din sabie și se îndreptase spre ea. Runele de pe tăișul de oțel sclipiră sângeriu. Sabia mai veche decât lumea îi șoptise să o ucidă. Să îi ia viața, pentru ca întunericul ce se lipise de ea ca o a doua piele să nu iasă iar la suprafață. Ultima dată când se confruntaseră cu el, acum patru veacuri, mii de oameni pieriseră.

   Fusese gata să-i curme zilele. Să îi ia ultima suflare de viață. Dar apoi, când o văzuse plângând în gerul năprasnic și încolăcindu-și mijlocul, își dăduse seama. Și nu mai putuse face un pas înainte. Știa că avea să regrete mai târziu. Că se osândea singur. Își ceruse în gând iertare zeului său și își ascunse sabia.

*

   Nu știa cât era ceasul atunci când decise să îl trezească pe Cazimir, deși era destul de târziu în noapte. Îi era somn și foame, însă nu se clintise deloc de lângă el, de teamă că i-ar fi stricat somnul. Nu putuse să pună geană pe geană. De fiecare dată când își închidea ochii, vedea iar și iar momentul în care căzuse în fântână și auzea strigătul plin de spaimă al sufletului ei pereche. Apoi o vedea iar pe baba Yaga, smulgându-i pruncul și mâncându-l în fața ei. Își simțise stomacul întorcându-i-se pe dos și cu greu își abținu greața atunci când își imaginase dinții galbeni ai cotoroanței înfruptându-se din carnea crudă a fătului. Kethai fusese o nemernică pentru că îi spusese asta.

   L-ar fi lăsat cu dragă inimă să doarmă în continuare. Oboseala părea cioplită în chipul lui, dar nu se mai putea abține nici măcar o clipă în plus.

   Încă avea mâinile încolăcite în jurul ei și capul lipit de pieptu-i pe care și-l simți împovărat; îi amorțise tot corpul. Pătura cu care îl învelise pe Cazimir era fleașcă. Febra nu îi scăzuse deloc.

   Începu să îl miște ușor de umeri, însă reuși doar să scoată mormăituri de la el.

   — Cazimir, îi șopti numele.

   Îi dădu părul ce îi căzuse pe față și îi privi paloarea. Își dori doar să i se pară de la lumina lunii pe pătrundea pe fereastră. Îl mai strigă și zgâlțâi de câteva ori până când acesta își deschise un ochi și se uită confuz și îngrijorat la ea.

   — S-a întâmplat ceva? aproape că nu îi recunoscu vocea.

   — Trebuie să-mi fac nevoile, șopti, roșind în obraji.

   — Nu e niciun țucal pe aici?

   — Nu. E o latrină în curte.

   S-ar fi dus acolo fără să îl deranjeze, dar nu mai putea face nici măcar un pas fără încuviințarea lui. Își opri iar cuvintele răutăcioase ce îi stăteau pe limbă. Se simțea ca o păpușă fără voință proprie. Cazimir dădu să se ridice în coate, iar chipul i se schimonosi de durere.

   — Vin cu tine.

   — Nu! E dincolo de peretele ăsta, Cazimir, pot să mă descurc și singură. Abia poți să te ții pe picioare.

   Îl apăsă ușor pe umeri să-i lipească spatele de saltea. Își simți încheieturile prinse cu putere. Ochii lui păreau că îi mănâncă din suflet.

   — Mă vei părăsi, îl auzi șoptind.

   Rhoda simți cum i se înmoaie genunchii și își strânse buzele ca să nu izbucnească în plâns. Cazimir arăta ca un copil căruia îi fuseseră promise multe lucruri și nu primise niciunul.

   — Nu te voi părăsi, Cazimir, șopti la rândul ei. Niciodată. Mă întorc repede. Promit!

   Nu părea că se mai încrede în cuvintele ei. Îi trădase încrederea și era conștientă de asta, însă nu avea habar cât urma să dureze până când ar fi putut să o privească la fel ca înainte.

   — Bine.

   Se târî până la marginea patului și sări în picioare, însă se prinse de stâlpul de lemn al baldachinului când fu curpinsă de o amețeală cruntă. Își mușcă buzele și încercă să-și calmeze respirațiile. Se aplecă și își încălță ghetele, apoi își trase paltonul peste rochie și aruncă o ocheadă spre Cazimir înainte să iasă din cameră, care stătea cu capul afundat în pernă și o privea de parcă era pe cale să se răzgândească dintr-o clipă în alta.

   Aerul rece de afară o învioră puțin și îmbrățișă felul în care mințile păreau că i se limpezesc. Verifică apoi grajdul, unde Sera și Gucra își ciuliră urechile spre ea. Iapa mânca fân uscat, însă nu avea cu ce să hrănească lupul. Era destul de blând și de domesticit ca un câine, încât să nu atace oamenii din sat, însă nu mai plecase de lângă ea în ultimele două zile, deși câmpurile și pădurile erau aproape. Îi mângâie pe fiecare după urechi, iar felul în care aceștia se gudurară pe lângă ea o făcu să zâmbească nostalgică.

   Se sprijini cu mâinile de gura rece a fântânii și începu să plângă dintr-o dată. Era prea mult de suportat. Făcuse multe lucruri greșite și știa în adâncul ei că mai urmau altele. O lăsase pe Tija în urmă. Halal prietenă era ea, în timp ce roșcata nici măcar nu clipise când îi zisese că trebuia să fugă!Cazimir era acolo, dar știa că nimic nu mai avea să fie la fel ca înainte. Dacă nu ar fi fost atât de slăbit, probabil nu ar mai fi tratat-o cu afecțiune. Ce i-ar fi făcut când urmau să se întoarcă la cvartir? La castel, căci acum nu mai era lord. Era rege. O închisese o săptămână în turn pentru că plecase neanunțată în satul de lângă pădure pentru cel mult câteva ceasuri, iar acum fusese departe de el aproape trei luni. Îi trădase încrederea. Îl lăsase singur. Își dăduse seama că furia lui era greu de stăvilit și că răbdarea nu era ceva ce deținea prea mult încă de când îl cunoscuse întâia oară.

   Nu putea să spună că nu îi era frică. Înghițea în sec de fiecare dată când se gândea la asta. Dacă îi făcea rău copilului în timp ce o rănea pe ea?

   Își acoperi pântecul cu palma.

   Nu, Cazimir nu ar face niciodată așa ceva. Ar fi adorat să aibă o ființă pură zămislită de el. O ființă frumoasă născută din întunericul lui.

   Își șterse lacrimile și intră în casă, îndreptându-se spre bucătărie. Avea impresia că stomacul i se lipise de șira spinării din cauza foamei, iar în ultimele ceasuri se gândise numai la plăcintă cu mere, la mirosul parfumat al scorțișoarei. Dar, oricât de mult căută prin dulapuri sau prin desage, nu găsi nici urmă de scorțișoară. Încercă să își spună că oricum dura destul de mult până o făcea, până dădea merele pe răzătoare și aștepta ca aluatul să se dospească. Începură să îi tremure mâinile la cât de mult încercă să-și dea uitării pofta.

   Însă tot îi era foame, iar pe plita sobei găsi doar o oală cu supă, care nu avu niciun gust atunci când sorbi din ea, dar măcar urma să îi umple stomacul. Avu norocul că mai găsi câțiva cărbuni aprinși în vatră, așa că ieși iar afară să ia câteva surcele și lemne cu care să aprindă focul. După ce se încălzi supa, făcu un ibric cu ceai de mușețel, apoi umplu un ceaun cu apă și îl așeză pe pirostrii. Trebuia să se spele, căci miroasea a fum și a transpirație. Cazimir la fel.

   Umplu două castroane cu supă, două căni cu ceai, luă două colțuri uscate de pâine și le așeză pe o tavă.

   Cazimir aproape că țipă la ea când intră înapoi în cameră, în felul lui obosit și răgușit.

   — Ce ți-a luat atât?

   Așeză tava pe masă și nu îi răspunse întrebării, după care își dădu paltonul jos. Era frig acolo, însă Cazimir avea febră și sigur s-ar fi simțit ca într-un cazan dacă aprindea focul în sobă. Luă un castron și se întoarse spre el. Era pe jumătate sprijinit de spărarul patului, de parcă eșuase în timpul încercării de a se îndrepta. Măcar arăta mai înzdrăvenit decât înainte.

   — Trebuie să mănânci. Am făcut și ceai.

   — Nu mi-e foame.

   Se încruntă nervoasă spre el.

   — Niciodată nu ți-e foame. Pot număra pe degetele de la o mână momentele în care te-am văzut mâncând!

   Nu mai așteptă ca acesta să-i comenteze înapoi, ci îi vârî bolul sub nas și aproape că vărsă supa pe el.

   — Mănâncă! mârâi printre dinți.

   Cazimir acceptă mai mult ca să nu fie opărit cu lichidul ce părea în clocot.

   — Am pus apă la fiert în vatră. Sper că o termini până mă întorc.

   Nu se putu întoarce pe călcâie ca să plece când văzu cât de mult i se întunecară ochii și cum începu să-i zvâcnească maxilarul, nici când buzele i se strânseră într-o linie strâmbă.

   — Da, du-te și fă-ți baie. Spală-ți mirosul altor bărbați de pe pielea ta. Duhnește atât de rău, încât devine dezgustător.

   Își simți amărăciunea urcându-i până-n vârful capului și nevoia gravă de a sugruma pe cineva, dar și lacrimile ce îi udară colțurile ochilor. Se detesta că plângea atât de ușor în fața lui, că se transforma într-o fetiță neajutorată. Iar felul în care o jignise, indirect, o atinse cel mai tare. Degetele i se strânseră în pumni.

   — Asta crezi despre mine? vocea i se sparse de cum deschise gura.

   — Te-am urmărit dansând cu bărbatul acela.

   — Doar dansam!

   — Nu te-am văzut niciodată atât de fericită în preajma mea.

   Unghiile îi intrară în palme. Avu impresia că i se sparg dinții la cât de încleștată își simțea gura.

   — Atunci înseamnă că ai fost orb.

   — Și cu Jabbert? L-am văzut –

   Castronul zbură pe lângă capul ei după ce își rostogoli ochii și îi întoarse spatele, izbindu-se de peretele opus. Tresări din cauza șocului, iar un țipăt sugrumat îi ieși printre buze când picături din supa fierbinte îi ajunseră pe mână. Cazimir era acum în genunchi pe pat și o privea cu o furie care nu fusese îndreptată spre ea niciodată înainte.

   — Nu-mi întoarce spatele când îți vorbesc, Rhoda! zbieră.

   — Asta e de necrezut! strigă la rândul său. Am plâns zi de zi timp de aproape trei luni, am crezut că urma să îngheț din cauza frigului, că îmi pierdusem naibii mințile la cât de mult încercam să găsesc o cale să ajung iar la tine! Și acum nu știu ce a fost în capul meu să îmi doresc să mă întorc la... la asta! gesticulă cu mâinile tremurânde între ei doi. Nu te voi lăsa să mă tratezi ca pe o târfă, Cazimir! Nu m-am născut să fiu cârpa nimănui; mai degrabă aș muri decât să ajung așa. Ce aștepți ca să mă omori, de fapt? De ce nu-mi scoți inima din piept ca să-ți sfârșești odată nenorocitul ăla de blestem? Ne-am scăpa amândoi de o povară!

   Nu prevăzu ce se întâmplă mai departe. Nu îl văzu din cauza lacrimilor pe Cazimir legănându-se pe picioare și trântind-o pe pat, ținându-i mâinile deasupra capului și încălecând-o, cu picioarele pe de o parte și de alta a trunchiului ei. Începu să se zbată ca să îl dea jos de pe ea, însă îl făcu numai să-și intensifice strânsoarea, oricât de slăbit ar fi fost.

   — Dă-mi drumul!

   — Nu vorbi așa, Rhoda! Nici măcar nu aduce vorba despre asta. Locul tău e lângă mine, nu într-un mormânt.

   — Locul meu e unde vreau eu să fie!

   Îi prinse obrajii în palmă și îi întoarse capul spre ea. Părul blond îi cădea ca o perdea în jurul chipului, însă nu îi ascunse și turbarea nestăvilită din ochi. Se cutremură sub atingerea sa. Unghiile lui negre erau la un punct dinstanță de a-i atinge pielea, iar el nu părea conștient de asta.

   — Ești sufletul meu pereche, ești parte din mine, scrâșni. Ești legată de mine. Ai fost născută să mă iubești, Rhoda. De asta respiri, de asta trăiești. De ce continui să mi te împotrivești, hm? Nu mă iubești?

   Își apropie fața și mai mult de a ei, iar gâtul începu să o doară când capul i se afundă puternic în saltea, de parcă voia să dispară în ea.

   — Nu mă iubești, Rhoda? repetă. Pentru că eu te iubesc atât de mult, încât mă face slab, mă înmoaie. Și urăsc asta.

   Îi stătu inima în loc când îl auzi. Nu avusese nevoie de cuvinte înainte ca să știe că asta simțea pentru ea, însă nu se așteptase să le audă așa, rostite într-un acces de nebunie. Pentru că așa i se părea. Un nebun scăpat de sub control. Nu știa cum se ajunsese acolo. Începuseră totul atât de frumos! Sau poate că fusese atât de calm pentru că delirase și acum își arăta adevărata față.

   — Ești bolnav, șopti.

   — Oh, da! Cazimir suflă. Sunt atât de bolnav din cauza ta.

   Degetele îi strânseră și mai mult obrajii. Îl simți aplecându-se iar spre ea, strivind-o între trupul ei și saltea. Încercă să-și suprime geamătul de durere când coastele părură că se rup sub greutatea lui. Privi cu frică locul unde abdomenul său îi apăsa pe pântec.

   — Dă-te jos de pe mine! ceru din nou.

   Simți rânjetul de pe buzele lui Cazimir formându-se pe obrazul ei. Îi săruta lacrimile de parcă suferința ei îi făcea plăcere. Nu putea scăpa de sub el. Oricât de lipsit de vlagă ar fi fost, forța nu îi părăsise corpul. Nu voia să se folosească de copil ca de un obiect de șantaj ca să o lase în pace, dar, dacă avea să continue așa, urma să-i rupă oasele.

   Își îndoi genunchiul ca să-l lovească în spate, însă i-l prinse în mână și apoi îi depărtă picioarele, făcând-și loc între coapsele ei. Poalele rochiei îi alunecaseră periculos de mult.

   — Ai mai fost sub mine de atât de multe ori, Rhoda. Nu mi-ai cerut niciodată să mă dau jos de pe tine. Din contră, mă implorai să vin și mai aproape și mai aproape...

   Cazimir se lipi cu totul de fiecare părticică a ei. Nu mai știa care era aerul pe care îl respira ea și care era aerul pe care îl respira el. Nu mai știa unde începea pielea lui și unde se termina a ei. Nu mai știa dacă nu cumva inima lui Cazimir îi spulberase coastele și îi pătrunsese prin piept, lăsându-l pe el fără nicio urmă de suflet. Nu îl recunoștea. Nu era cel de dinainte. Cât de mult îi învrăjbea mintea cruzimea ce i se implantase în sânge? Cruzimea pe care o ascunsese atâta amar de vreme, atâtea veacuri tumultoase!

   Simți ceva cald pe obrazul ei. Crezu pentru o clipă că începuse să plângă, însă zări sângele ce i se prelingea din nas. Părea că nici nu băga de seamă asta. Îi simți respirația fierbinte pe maxilar. Buzele lui îi tatonau pielea gâtului, pentru ca mai apoi să o muște brutal, făcându-i fiecare mușchi să se contracte de durere. Nu s-ar fi oprit acolo. Îi simțea dorința și brutalitatea ce îi ardea sub piele, amplificate de rătăcirea din mintea lui. Nu avea să fie tandru, ca înainte. Nu avea să o răsfețe cu șoapte drăgăstoase. În ritmul ăsta, urma să fie violată. Nu se simțise atât de murdară, de înfricată, nici măcar atunci când prințul Velizar o țintuise asemănător.

   Își împinse umărul în sus, dar el rămase neclintit. Își lipi apoi obrazul de al lui. Cazimir avu impresia că îi cedase și își ridică puțin capul să o privească, însă Rhoda nu făcu decât să își izbească fruntea în bărbia lui.

   O scăpă din mâini. Doar pentru o clipă. Dar măcăr apucă să prindă între degete pumnalul pe care îl ținuse mereu ascuns sub perne, iar Cazimir păru surprins când se trezi cu tăișul ascuțit la gât, apoi rânji batjocoritor.

   — Știi mai bine decât mine că nici nu ai curaj să mă zgârii, Rhoda.

   Încercă să-și stăpânească vocea.

   — Dă-te jos de pe mine, Cazimir, altfel te voi înjunghia!

   Îi tremură mâna când acesta se împinse iscoditor în lamă.

   — Haide! Știi că nu o să mor.

   — Nu o să mori dacă te înjunghie altcineva, dar nu și dacă te înjunghii eu! Tu ai spus-o: sunt parte din tine.

   Pentru o bătaie de inimă, zări surprindere în ochii lui tulburați. Pielea i se încrețise în colțurile lor. Trăiseră cu impresia că numai omorând-o pe ea, blestemul putea să fie rupt. Dar se înșelase. Mereu era altă cale. Era singura care putea să-l omoare pe Cazimir, iar odată cu asta și ceilalți ar fi putut scăpa de povara eternității.

   — O să mori și tu dacă mă înjunghii.

   Strânse din dinți,

   — Așa să fie atunci!

   Tăișul îi tăie pielea, însă nu apucă să pătrundă mai mult în carne. Cazimir îi lovi mâna, iar pumnalul îi zbură dintre degetele tremurânde. Arăta și mai macabru cu sângele ce începea să îi curgă pe piept, iar turbarea din privirea lui îi aduse altă încercare nereușită de a se elibera de sub el. Își înfipse unghiile în obrajii ei.

   Rhoda începu să urle.

   Avu senzația că fața i se transformă în smoală și îi topește oasele, că îi distruge întreaga ființă și apoi o aduce la viață, torturând-o la nesfârșit. Lacrimile nu îi mai erau sărate. Aveau gust de otravă. Țipetele care îi făcură cutia toracică să ardă nu mai sunau deloc omenești – păreau scoase de o creatură străveche ce tocmai fusese trezită la viață.

   — Oprește-te! reuși să șoptească printre urletele ce păreau că zguduie pereții.

   Nu îl văzu pe Cazimir, nu își mai putea ține ochii deschiși din cauza durerii, însă îi auzi vocea – străină, demonică.

   — Imploră-mă!

   Începu să creadă că îi scobea cu degetele prin carne, de parcă ar fi gâdilat-o, însă nu aștepta râsete și chicoteli, ci țipete și rugăminți. Își înghiți saliva și își forță dinții să stea lipiți unii de alții. Mâna care îi ținea încheieturile deasupra capului se ridică puțin, iar degetele sale se întrepătrunseră cu ale ei. Simți cum greața îi urcă în gât numai la amintirea ce i se perindă prin fața ochilor. Nu își mai aminti de mâinile împreunate, de săruturile lui pe dosul palmei. Se pierdură în neant.

    — Nu sunt un bărbat răbdător, Rhoda.

   Își întoarse capul când Cazimir poposi iar cu buzele deasupra obrazului ei – sau avu impresia că îl întoarce. Nu era sigură dacă mai putea să se miște. Dar își simți degetul mic cum trosni zgomotos – același deget pe care îl rupsese cu mult timp în mână. Nu îl mai putu controla, căci încleștarea în care îl ținuse fu înlocuită de durere.

   — Imploră, îl auzi ca prin vis.

   Își înghiți saliva care parcă voia să îi țină cuvintele înăuntru.

   — Te rog, șopti.

   — Ce mă rogi, Rhoda?

   O scârbea numele ei rostit de gura lui în acel fel. Îi ura apropierea și tot ce ținea de el în acel moment. Știa că al ei Cazimir era undeva acolo, pierdut în spatele întunericului. Dar acesta – acesta era monstrul de care toată lumea vorbise.

   — Te implor, oprește-te! Mă doare!urlă o secundă mai târziu după ce degetul inelar îi pocni.

   Un sunet jalnic îi scăpă printre buzele tremurânde. Tatăl ei ar fi numit-o pui de mâță dacă ar fi auzit-o atunci. O învățase tot ce știuse. O învățase să scape din astfel de situații, însă nu o învățase cum să nu-l mai privească pe atacator ca pe cineva pe care îl iubește. Se simți rușinată de propria-i slăbiciune.

   Jalnic.

   Pui de mâță.

   Era o lupoaică.

   Își deschise brusc ochii și își întoarse capul spre Cazimir, privindu-l printre lacrimile greoaie. Satisfacția de a o vedea suferind părea că îi dispăruse și arăta nedumerit, de parcă aceeași minte bolnavă îi spunea că nu trebuia să facă asta. Abia mai putea să se miște. Dar știa că uneori cuvintele erau arme mai letale decât săbiile și pumnalele.

   — Sunt însărcinată. Copilul tău crește în pântecul meu, Cazimir, iar tu îl strivești naibii acum.

   Rostise cuvintele rar și apăsat, cu pauze lungi între ele. Chipul lui rămase câteva clipe încă aplecat spre ea, de parcă avea nevoie de o eternitate să o înțeleagă. Putu să jure că văzu cum toată acea nebunie, cum acea turbare îi părăsește ochii ca o umbră. Confuzia îi luă locul, apoi șocul. Apoi realizarea faptului că făcuse cea mai mare greșeală a vieții sale. Vinovăția. Regretul.

   Îi dădu drumul de parcă cineva i-ar fi dictat mișcările. Se ridică de pe ea, însă rămase în genunchi pe pat, arătând ca un om pierdut, abandonat. Plin de sânge și de lacrimi. Rhoda se trase de sub el și se târî până la margine, apoi aproape se prăbuși când se puse pe picioare. Nu încetă din a-l privi în cel mai urât mod cu putință.

   — Rhoda, șoapta lui îi strânse inima, făcând-o cât un purice.

   — Nu îndrăzni să-mi rostești numele! îl amenință.

   Se clătină până la ieșire. Cazimir sări după ea și dădu să o prindă din urmă, însă deschise larg ușa și îl lovi cu ea cu toată puterea care îi rămăsese. Îl văzu prăbușindu-se pe podea, însă își îghiți lacrimile și fugi spre ieșire. Se împiedică de propriile picioare iar Cazimir reuși să îi atingă rochia cu degetele când ieși afară din han.

   Dar degetele lui nu se încolăciră în jurul ei. Pielea de pe mână începu brusc să i se topească, de parcă un foc invizibil o ardea și greața i se urcă în gât când începu să miroase a carne arsă. Simți durerea și usturimea de parcă ar fi fost mâna ei acolo. Îi simți urletul. Nu își putu înfrâna îngrijorarea nici măcar atunci. Era o proastă prea îndrăgostită.

   Cazimir nu putea ieși afară. Soarele răsărise.

   — Îmi pare rău, îi auzi șoapta înainte să se întoarcă pe călcâie.

   Se împiedică de trepte și căzu în zăpadă. Omătul se umplu cu sângele ei. Se târî câțiva pași în genunchi și-n palme, apoi începu să fugă spre grajd, căci știa că nu ar fi ajuns prea departe. Abia apucă să închidă ușa în urma ei, căci se prăbuși în paie, iar orice parte ar mai fi rămas întreagă din ea începu să jelească.