Dacă era să își recunoască sieși, Rhoda nu avea niciun habar încotro se îndrepta. Când cocioaba babei Yaga începuse să meargă pe cele două picioare de găină, avusese impresia că merseseră numai câteva minute până să ajungă în capitală, însă, după ce se făcuse nevăzută din castel și începuse să meargă pe drumul care i se părea a fi cel principal, ajunsese să își dea seama că orașul nu era chiar atât de aproape de Pădurea Roșie, căci trecuse deja prin aproape trei sate.

   Făcuse bine când se gândise să fure o iapă din grajdul castelului, căci mai mult ca sigur ar fi durut-o picioarele după nici măcar un ceas de mers. Nu voia să riște să piardă timp prețios, pentru că nu se îndoia că ar fi fost trimiși soldați să o caute după ce i se observa lipsa, însă nu știa dacă era bine să galopeze în situația în care se afla. Dacă se zdruncina prea mult copilul și ar fi pățit ceva? Dacă ar fi ajuns cu capul în jos? Dacă i se făcea rău? Nu știa răspunsul la nicio întrebare, așa că alesese să meargă la trap, însă fiind constant cu ochii-n patru.

   Îi părea rău că nu îi spusese nimic Tijei și lui Tabor. Îi părea rău că se despărțise de ei și era sigură că relația lor nu mai avea să fie la fel ca înainte – asta dacă ar mai fi dat ochii unul cu altul vreodată. Dar nu mai putuse rezista nici măcar o clipă să stea într-un ținut străin, să facă lucruri plictisitoare și să aștepte să plece iar la drum, zeii știu unde.

   O consola, însă, gândul că nu era singură. Iapa neagră și bine îngrijită era simandicoasă uneori și parcă îi arunca ocheade enervate atunci când își trecea părul prin coama ei mătăsoasă sau când o trăgea prea tare, căci nu mai stătuse să îi pună harnașamentul. Sclipirea blănii ei întunecate îi aducea aminte de Serafina, așa că o strigase Sera de fiecare dată, iar animalul părea încântat de numele pe care i-l dăduse.

   Și apoi era ființa care creștea înăuntrul ei, deși nu o simțea și nici nu era complet sigură dacă nu fusese cumva o glumă. Își ținea mereu mâna în dreptul pântecului și îl mângâia peste straturile groase de haine, iar uneori își îndulcea vocea și îi vorbea de parcă ar fi putut-o auzi. Nu avea idee dacă o auzea, de fapt. Și dacă o auzea, o înțelegea? Nu știa absolut nimic despre copii.

   — Suntem doar noi doi, micuțule, îi șoptise când ieșise din al doilea sat.

   Iapa își întorsese capul spre ea și respirase zgomotos.

   — Și tu, Sera. Suntem doar noi trei.

   Când începuse să se însereze și să ningă, se dăduse jos din spinarea calului și abia îl făcuse să o urmeze cuminte pe străzile ce colcăiau de oameni cu zâmbete radiante pe chipuri. Satul acela era mult mai deplorabil decât capitala și se speriase că nu avea unde să înnopteze, de vreme ce acolo fusese numai un han, însă avusese norocul să dea peste un hambar părăsit și, după ce desfăcuse doi baloți, se culcase în paie, ținându-l în brațe pe broscoiul Cazimir, de parcă ar fi putut să o încălzească și să îi ofere alinare. Sera aproape că o storcoșise după ce se întinsese lângă ea și avusese scurta impresie că urma să-și piardă picioarele, însă iapa nu făcuse nimic mai mult decât să-și împungă botul moale și umed în stomacul ei și să adoarmă neclintită așa, de parcă voia să o protejeze.

   Însă asta nu o oprise din dârdâit, nu când ferestrele hambarului erau sparte și pereții de lemn erau roși de șoareci prin multe părți, lăsând vântul și chiar și zăpada să intre. Pătura subțire pe care o luase cu ea și paiele nu îi ofereau suficientă căldură și se temuse că avea să moară de frig acolo.

   Dar apoi se întâmplase lucrul la care se aștepta cel mai puțin: Gucra era acolo, dormind în jurul ei și încălzind-o cu blana lui moale, iar Sera nu se clintea deloc, de parcă nu ar fi avut un prădător în fața ei. Nu ar fi crezut vreodată că avea să vadă un cal și un lup înțelegându-se atât de bine.

   Se trezise aproape de miezul zilei și mai că terminase toată mâncarea pe care o avea, căci adormise nemâncată. Spre fericirea ei, nu o zărise nimeni acolo, așa că plecase iar la drum, încercând să nu se gândească la faptul că poate mergea în direția opusă în care trebuia să ajungă. Și dacă ar fi intrat în Pădurea Roșie, ar fi avut curajul să o străbată de una singură, prin toate acele mormane de zăpadă și înconjurată de sălbăticie? Ar fi reușit să o înfrunte și să se răzbune pe baba Yaga, dacă ar fi dat cu ochii de ea?

   Nu putea să nege că îi era frică. Nu pentru ea, ci pentru pruncul său. Simțea dintr-o dată o nevoie imensă de a-l proteja de orice și de oricine, așa cum nu făcuse niciodată pentru nimeni, nici măcar pentru prințul Lachlan, în a cărei grijă se afla de obicei.

   Al treilea sat prin care trecuse părea mai primitor decât restul și intrase la întâmplare într-un han care arăta la fel de deplorabil precum Căruța lui Pavlov, însă avusese norocul să afle că abia atunci se deschisese din nou, după mult timp, iar ea era prima clientă. Hangița bătrână mai că era pe cale să îi sărute mâinile și nu îi ceruse niciun ban pentru cazare, spunându-i că era de bun augur intrarea unei fete acolo. Camera pe care i-o dăduse îi aducea aminte nespus de mult de căsuța Nelei, iar mămăliga pe care i-o adusese nu făcea decât să o afunde în amintiri pe care voia să le retrăiască la nesfârșit.

   Se plimbase puțin prin sat ca să-și dezmorțească picioarele – după ce îi ascunsese pe Gucra și pe Sera în grajdul bătrânei, ocazie cu care află și bârfele oamenilor din piețe sau din cărciumi despre faptul că blestemul lor nefericit se rupsese dintr-o dată. Mulți ziceau că se datora reginei, căreia cică i-ar fi reînviat soțul din morți. Alții erau de părere că regele Jabbert fusese vizitat în vis de zeița fericirii. Că o țărancă se îndrăgostise de bufon și că se măritase cu el, purtând pe cap coroana și straie regale.

   Nu vorbea nimeni despre străina care aflase că era însărcinată, că îi purta în pântece copilul bărbatului ce avea în plan să o omoare, iar ea nu avea nimic împotrivă, ba din contră, i-ar fi făcut plăcere să se sacrifice.

   Pe seară, văzuse pe fereastră lumini roșiatice, iar câteva clipe după aceea, hangița îi bătuse la ușă să o întrebe dacă nu cumva voia să meargă la focul din sat. Voise să o refuze, însă se gândise că oricum nu îi era somn și nu avea altceva ce să facă. I-ar fi prins bine să vadă oameni râzând și distrându-se. Poate că ar fi râs alături de ei, chiar dacă zâmbetul nu i se ștersese nici măcar o clipă de pe buze de când plecase.

   Nu știa de câte ceasuri era acolo, dacă trecuse de miezul nopții sau dacă nu cumva oamenii începuseră să o creadă că e o ciudată pentru că nu se ridicase de pe buturuga pe care stătea. Se uită la ulcica de vin fiert pe care o ținea în mână – îi venea să plângă la cât de mult își dorea să îl bea și să o umple din nou, însă ceva – cineva o reținea de această dată. Flăcările îi încălzeau chipul și aproape că rochia neagră și simplă pe care o purta era fleașcă din cauza sudorii. Hangița era suficient de amabilă încât să se mai așeze lângă ea din când în când, însă apoi se întorcea la prietenele ei bătrâne, ce sorbeau cu ochi de vultur orice mișcare care să fie demnă de bârfit mai târziu.

   Un băiețel de nici doi ani veni spre ea și începu să își lovească râzând palmele una de alta, apoi fugi de două ori în jurul său și i se opri în spate. Era murdar de ciocolată sau de nămol pe gură și straturile groase de haine abia îl făceau să pară un mic butoi. Îi prinse coada împletită în mânuța mică și o mângâie de parcă era o jucărie. Îi zâmbi, neștiind ce altceva să facă. Niciodată nu se pricepuse să comunice cu copiii – nu știa ce să le spună sau ce să le facă atunci când plângeau sau când nu stăteau locului din cauza energiei. Nu avea nici măcar un verișor cu care să fi stat sau cu care să fi avut grijă, iar în Molozvika erau mai mult oameni maturi. Încercă să nu se strâmbe când băiețelul o trase o dată de păr. Rămase neclintită, însă, atunci când continuă să o tragă de parcă era o iapă, începu să se enerveze.

   — Încetează! îi zise în limba comună.

   Copilul o privi indiferent, probabil neînțelegând ce zice, și îi băgă vârful cozii în gură. Rhoda țipă scurt și sări de pe buturugă, făcându-l pe băiețel să izbucnească în plâns. Își încovoie umerii și oftă, zicându-și că tocmai se alesese cu o povară pe cap, dar, spre norocul ei, un bărbat apăru de nicăieri și îl luă de mânuță, trăgându-l probabil spre mama lui. Rămase nemișcată și privi uimită trupul celui care o salvase, holbându-se la părul argintiu ce îi mângâia umerii cu vârfurile și la cămașa de zale ce i se mula pe trunchi și pe brațe.

   Își trosni un deget și se așeză înapoi, întinzându-și picioarele în față. Își mângâie pântecul și își îndoi gâtul, șoptindu-i.

   — Sper că nu ești băiețel.

   Urmări tăcută scânteile ce se ridicau alături de flăcări în aer. Era nerăbdătoare să afle ce era. Se gândi brusc la părinții ei și nu-și putu abține un chicot imaginându-și reacțiile lor. Tatăl ei ar fi fost cel mai fericit om din lume dacă ar fi avut un nepot, din moment ce se alesese cu o fiică. Nu știa ce ar fi vrut mama ei, deși îi spusese de multe ori că abia aștepta momentul în care ar fi venit să o viziteze ca să se îngrijească de nepoți.

   — Mă bucur că am putut să te salvez.

   Tresărind, își întoarse capul să-l vadă pe bărbat stând alături de ea pe buturugă. Nici măcar nu îl observase. Se uită cu nerușinare la chipul lui ce părea cioplit în piatră și se pierdu pentru o clipă în ochii lui căprui, ca mierea. Avea tenul alb, ca porțelanul. Se gândi că era mai atrăgător chiar și decât Miloje.

   — Cine ești? se trezi întrebându-l.

   Nu regretă complet. Bărbatul era prea enigmatic ca să fie un simplu țăran, și, după felul în care îi zâmbi auzind-o, deduse că acesta abia așteptase să fie întrebat asta.

   — Sunt un cavaler pribeag din Ordinul Mâinii Divine, domnița mea. Obișnuiesc să salvez prințese aflate la ananghie. Ai văzut fiara de care tocmai te-am scăpat? Urma să te mănânce toată! Ei bine, nu pot spune că nu o înțeleg. Probabil pielea ta e dulce ca mierea.

   Își simți obrajii arzând și își îndreptă iar privirea spre foc. Bunica ei adora să îi spună povești despre cavaleri, iar cea care îi ajunsese la inimă era despre un cavaler legendar ce se îndrăgostise de regina lui, dar care era deja căsătorită cu un bărbat care o iubea nebunește. Cavalerii legendari aveau părul cenușiu – așa auzise – la fel ca cel de lângă ea, însă încercă să își alunge fantezia din minte și să-și limpezească gândurile. Nu se mai văzuse un astfel de războinic de multă vreme.

   Dar o scăpase de o fiară, așa că își închipuia că era cavalerul pe cal alb care nu venise să o fure și să plece cu ea peste mări și țări.

   — Iar tu ești?

   Rhoda își umezi buzele uscate.

   — O simplă fată care-și caută drumul spre casă.

   — Și e departe casa asta?

   — Da, șopti.

   Se holbă la cămașa de zale a cavalerului și la sabia pe care o avea atârnată de cingătoare.

   — Unde e războiul? îl întrebă.

   Zâmbetul bărbatului păli și zări melancolie în ochii lui călduroși.

   — În inima mea, îi răspunse în șoaptă.

   Rămaseră în liniște clipe lungi, fiecare pierdut în propria lume. Începu să miroase a plăcintă cu brânză, iar stomacul o imploră ori să se înfrupte din acele bunătăți, ori să plece odată de acolo ca să-și potolească foamea.

   Bărbatul se ridică în picioare și îi întinse o mână, amuzamentul revenind pe chipul lui.

   — Hai să dansăm!

   Scutură repede din cap și își strânse mâinile pe lângă corp.

   — Eu... nu știu.

   Nu putea să îi spună că era însărcinată. Nu voia să afle nimeni. Și nici nu știa mișcările, căci era un dans tradițional, de-al locului.

   — E foarte simplu, de fapt. Vino!

   Se trezi luată pe sus și învârtită în ritumul melodiei scoase de tobe și de gurile celor care băuseră prea mult. Țipă surprinsă și se agăță de cămașa lui de zale ca să nu se împiedice în propriile picioare. Cavalerul îi rânji larg și începu să râdă, făcându-l să pară un copil în armură. Se uită în jur la fetele și la băieții ce se mișcau cu atât de multă fericire, încât nu putu să plece de acolo și să se întoarcă la moțăit.

   Bărbia îi fu prinsă între două degete călduroase, iar ochii ca mierea o priviră liniștitor.

   — Nu e nevoie să dansăm ca ei.

   Îi înconjură talia cu mâna și o strânse la piept, apoi începu să se legene cu ea, să o lase pe spate și să o învârtă cu ea, până când ajunse să nu mai poată respira din cauza râsului ce îi făcea umerii să se zguduie. Avea până și lacrimi în colțurile ochilor și începuseră să o doară și obrajii.

   — Cred că ai un admirator, cavalerul îi șopti în ureche.

   Rhoda se încruntă nedumerită și își arcui o sprânceană.

   — E un bărbat acolo care mă privește de parcă își închipuie cum să-și facă un fular din mațele mele.

   Se rotiră până când putu să vadă peste umărul lui locul despre care vorbise cavalerul. Își miji ochii, încât să vadă dincolo de flăcări și de trupurile legănânde ale petrecăreților.

   Simți cum picioarele îi prind rădăcini în pământ și se opri șocată.

   — O, zeilor!

   Doi ochi reci, albaștri, se uitau țintă spre ea.

   Se desprinse de el și îl ocoli, aruncându-i un zâmbet strâmb peste umăr, în semn de mulțumire.

   — Doar gândește-te la mine când îți dorești să fii salvată, strigă cavalerul în urma ei.

   Împinse cu cotul câteva persoane și se îndreptă aproape împiedicându-se spre mica pădurice lângă care se strânsese alaiul.

   Acolo, sprijinindu-se cu o mâna de un copac, îl zări pe Cazimir, abia ținându-se pe picioare, cu o paloare pe chip ce o făcu să suspine. Nu credea că ar fi putut să îl vadă mai rău decât era data trecută, însă ce vedea acum îi depășea închipuirile.

   Buzele începură să îi tremure și ochii să îi lăcrimeze. Avea impresia că visează. Îi venea greu să creadă unele lucruri în ultimul timp și clipi de mai multe ori, vrând să vadă dacă nu era cumva altă iluzie.

   — Ce cauți aici? șopti.

   Îi văzu un mușchi zvâcnind pe față.

   — Arăți de parcă nu ai vrea să fii deranjată.

   — Nu, eu... se bâlbâi. Uită-te ce palid ești! Ce a fost în mintea ta să vii așa după mine?

   — Tu, șopti.

   Își șterse lacrimile și făcu trei pași în față, temându-se că avea să dispară dintr-un moment în altul. Îl văzu încordându-se, de parcă voia, într-un fel, să o respingă.

   — Ești real?

   Cazimir înghiți în sec.

   — Tu ești?

   Își ridică mâna, iar degetele lui i se așezară ușor pe obraz, ca și cum i-ar fi fost frică să nu se spargă ca porțelanul. Se înfioră când îi atinse pielea, când se simți de parcă i-ar fi fost lipite toate piesele lipsă. Se aruncă la pieptul său fără să mai ezite o clipă și îl strânse cu toată forța pe care o avea în acel moment, având însă grijă să nu îl rănească. Brațul său îi înconjură mijlocul, iar căldura care o învălui o făcu să bocească la fel ca un copil.

   Îi strânse redingota în pumni și îi inspiră parfumul de ambră și mosc, pe care nu și-ar fi închipuit că avea să îl mai simtă vreodată. Bărbia lui i se sprijini de creștetul capului, iar lacrimi calde i se prelinseră pe frunte. Plângea. Și nu ascundea asta.

   — Mi-ai lipsit atât de mult, Rhoda! îl auzi șoptind.

   Cealaltă mână a sa i se pierdu în părul pe care băiețelul i-l ciufulise.

   — Nu pot să cred că ești aici! îl strânse mai tare.

   Își ridică privirea, lipindu-și obrazul de pieptul său. Irisurile sale de un albastru decolorat erau înconjurate de vinișoare roșii, arătând de parcă era încercat de o boală ce îl consuma pe de-a-ntregul. Îi șterse lacrimile și suspină când simți cât de arzândă îi era chipul. Pielea lui mereu fusese rece.

   — Am închiriat o cameră la un han din apropiere. Trebuie să mergem să te odihnești. Te rog!

   Cazimir arăta de parcă nu voia să rămână nicio clipă în plus în acel loc, însă oftă ușurată când îl văzu dând din cap, parcă înfrânt. Îi trecu brațul peste umerii săi și mulțumi în gând când acesta nu se dădu mare, spunându-i că poate să meargă și singur, ci din contră, păru recunoscător de gestul ei. Era nespus de bucuroasă că era acolo, încât îi venea să urle, dar toate acele sentimente plăcute îi fură rapid înlocuite de îngrijorare. Era greu și acum, însă vădit mai slab decât de obicei, iar felul în care i se împleticeau picioarele, de parcă era beat, o făcea să-și înghită lacrimile și suspinele de dragul lui.

   Avu norocul că hanul nu era departe și că nu avea camera la etaj, altfel i-ar fi luat o veșnicie să îl ducă până acolo. Bătrâna era încă la foc și nu trebui să dea explicații de ce căra un om aproape mort în dormitorul său. Aproape se prăbuși peste el când îl trânti pe pat, însă se îndreptă pe picioare și își duse mâinile tremurânde spre broșa ce îi ținea pelerina. Broșa în formă de șarpe încolăcit, cadou de la ea.

   Cazimir o privea printre gene, respirând greoi. Îi feri părul ud de pe față și încercă să nu se strâmbe când își dădu seama că avea febră.

   — Vrei să-ți fac un ceai? Cred că am văzut în bucătărie salvie și mușețel.

   O prinse de mână când dădu să se îndrepte spre ușă. Mănușile lui erau murdare și ude de transpirație, așa că i le dădu jos. Își miji ochii spre juliturile pe care le avea pe articulațiile degetelor, însă nu zise nimic. Certurile și întrebările puteau rămâne pe altcândva.

   — Ceaiul nu-mi va lecui boala, Rhoda.

   Își strânse buzele când îl auzi numind-o boală. Știa că nu era o afecțiune normală; îi spusese că uneori magia lui parcă voia să iasă afară și că trupul nu i-o suporta întotdeauna, întrucât se născuse un simplu muritor.

   — Mă duc să iau un lighean cu apă rece atunci. Ai febră.

   Nu o lăsă nici de data asta, ci o trase spre el, până se lovi cu genunchii de marginea patului și îi căzu în poală. Cazimir se ridică în capul oaselor și se sprijini de spătar, ținând-o în continuare de încheietură.

   — Mai știi că, după ce te-am săgetat în pădure, ai cerut îndurare Diavolului? începu să vorbească, făcând pauze mari între cuvinte. Ți-am auzit gândurile. Am dat foc săgeții, pentru că mă durea și pe mine. Dar ai făcut un pact, iar eu ți-am cerut să faci tot ce îți spun. Nu m-ai ascultat. Eu nu te-am obligat, deși puteam să fac asta. Apoi mi-ai promis că ai să faci orice dacă îți dau sleicul de munte și ți-am zis că am să păstrez al doilea pact pentru mai târziu. Îl voi folosi acum, însă nu mă voi mai încrede în promisiunile tale.

   Rhoda înghiți în sec și încercă să-și controleze tremurul oaselor. Cazimir își încleștă degetele în părul ei de la ceafă și o trase spre chipul lui, până când ajunse să îi respire aerul.

   — Nu vei mai pleca de lângă mine, Rhoda. Niciodată. Nu te vei îndepărta de mine dacă nu îți permit eu.

   Își dezlipi buzele, gata să negocieze măcar puțin, însă Cazimir îi fură orice cuvânt care i-ar fi stat pe limbă când începu să o sărute de parcă așteptase o viață întreagă să facă asta. Rămase fără aer în doar o clipă, căci, oricât de slăbit ar fi fost, pasiunea și ferocitatea pe care o depuse în acel mic gest o secă de vlagă. Se îndepărtă doar un moment de ea, pentru ca imediat după să îi muște cu brutalitate buza de jos, iar suspinul pe care îl scoase din adâncul gâtului îi trădă durerea.

   Își dădu capul pe spate, privindu-l încruntată și tamponându-și cu vârful degetelor rana plină de usturime. Cazimir avea buzele pline cu sângele ei și se înfioră când își trecu limba peste ele, închizându-și ochii pentru o secundă și gemând.

   — De ce ai făcut asta? se plânse.

   Avea lacrimi în colțurile ochilor și lichidul stacojiu i se prelingea pe bărbie, aducându-i durerea la suprafață cu fiecare picătură scursă. Trase de gulerul rochiei și îl folosi să-și acopere rana. Își primi răspunsul când vru să se dea jos din pat și să caute o batistă și se trezi cu mușchii opunându-i-se comenzii pe care creierul o dăduse.

   Își mări șocată ochii. Pe toți zeii, el chiar nu glumise! Voia să o țină lipită de el ca un scai, să îl asculte ca o marionetă ce nu poate sta dreaptă fără sforile pe care le ținea păpușarul. Își strânse furia în pumni și nu o lăsă să se transforme în cuvinte. Aveau timp de ceartă, își spuse iar. Nici măcar nu mai întrebă cum de putuse să o subjuge așa. I-ar fi spus că se datora magiei ce îi curgea prin sânge. Își așeză palma pe pieptul lui și îl privi rugătoare.

   — Cazimir, trebuie să aduc un lighean cu apă rece! repetă. Trebuie să scapi de febra asta.

   O privi tăcut, dar apoi dădu iar din cap, iar ea mai că fugi în afara hanului, luând din trecăt un lighean de tablă și se duse spre fântâna din curte, în care aproape căzu, la cât de tare tremura. Mâinile aproape i se lipiră de lanțul care susținea cele două ciuturi. Începuse să ningă iar și se întoarse cu părul plin de fulgi.

   Îl găsi pe Cazimir ținând broscoiul și privindu-l într-un fel din care nu putu desluși nicio emoție. Părea pierdut și furios deopotrivă.

   Lăsă recipientul pe masă și rupse în două o cârpă pe care o găsise acolo. Înmuie o bucată în apa rece ca gheața și i-o așeză pe frunte, pătimindu-se să ignore ochii ce o urmăreau iscoditor. Înghițea în sec de parcă avea gura plină de salivă, pe când o simțea uscată ca un pămând într-o zi toridă.

   Îi desfăcu nasturii redingotei negre și i-o trase cu greu peste mâini, căci Cazimir se mișca la fel ca un om imobilizat. Cămașa albă pe care o avea pe sub era fleașcă pe spate și inspiră adânc înaite să scape și de ea.

   — Nu credeam că o să mă dezbraci atât de curând, îl auzi mormâind, însă ironia din tonul său o făcu doar să-și țină gura închisă.

   Se duse spre capătul patului și îi desfăcu șireturile de la cizme.

   — Rhoda.

   Își miji un ochi spre el.

   — Vino aici!

   Rămase locului fix trei secunde înainte să pășească grăbită pe podeaua de lemn, ajungând în dreptul lui. O trase iar și se târî în genuchi pe prin așternuturile dezordonate, iar Cazimir își întinse brațul până când își așeză capul pe el și o încolăci apoi ca un cocon. Îi simți nasul scormonindu-i în păr, adulmecând-o parcă. Își trecu buricele degetelor pe pielea pieptului său și îl ascultă respirând, ca pe un cântec liniștor.

   — M-am simțit atât de pustiu fără tine, îi auzi șoapta sugrumată.

   Își înghiți nodul din gât.

   — M-am pierdut în întuneric fără tine, soarele meu.

   — Știu, îi răspunse cu același glas scăzut. Credeam că am să mor de dorul tău dintr-o clipă în alta. Încă nu pot să cred că ești aici, Cazimir.

   — Sunt aici.

   Îl simți fâstâcindu-se, afundându-se mai mult în saltea și în brațele sale. Buzele lui îi sărutară scurt umărul. Își trecu degetele prin părul său, savurând tăcerea și fierbințeala trupului său.

   Cazimir adormi în scurt timp cu capul pe pieptul ei, iar Rhoda continuă să îl dezmierde toată noaptea, fără să închidă un ochi, de teamă că acel moment i-ar fi putut fi smuls când îi era lumea mai dragă.

N/A: Gata! Pot să mă pensionez, în sfârșit, liniștită și să nu mă mai frământ că mi-am ținut copiii despărțiți. Doamne, am avut așa o plăcere dulce să scriu asta! De fapt, cred că despre ei doi e totul. E mai mult o poveste de dragoste, condimentată pe alocuri cu puțină  fantezie, deși planul meu inițial fusese să fie mai multă fantezie decât dragoste:)

*internally screaming because Rhodimir*

Doamne, numele ăsta de cuplu care îmi veni chiar în secunda asta sună a cozonac Boromir, lol.

Eu sunt curioasă dacă o să fie fetiță sau băiețel. Ce credeți că i s-ar potrivi lui Cazimir?

Gata, tac. Ne-om mai auzi... cândva. O să mai bântui site-ul ăsta. Mă rog, am mai zis de vreo paișpe ori că iau pauză. Mă găsiți aici, pe insta sau pe facebook.

❤

*screaming, weeping, smiling*