O urmară neîncrezători pe Kethai pe străzile înguste și murdare ale Regatului Coșmarurilor, fiind cu ochii în patru la chipurile lipsite de orice emoție ale oamenilor, de parcă erau niște carcase goale, lipsite de suflet.

   Vrăjitoarea nu se sinchisea să îi aștepte sau să se asigure că erau pe urmele ei, ci continua să înainteze printre clădiri dărăpănate de parcă avea harta acelui sat – sau poate oraș, imprimată în palmă. Erau prea curioși ca să rămână tăcuți, iar cât timp pășiră spre zeii știu unde, întrebările lor răsunară una după alta, iar răspunsurile primite erau cât de seci cu putință, de parcă voia să scape de ei și de gurile lor.

   Da, era cu adevărat o vrăjitoare. Nu, nu putea să rupă blestemele altora. Da, avea peste patru veacuri. Ultima dată se transformase în urmă cu 413 ani și de atunci rămăsese pisică. Nu era nemuritoare, căci nu îmbătrânea atunci când nu era în forma ei umană. Urma să îmbătrânească și să moară peste aproape jumătate de secol. Da, ea îi vindecase rana Rhodei cu o vrajă. Nu, nu putea să învie morții. Nu, nu știa nici dacă fătul ei fusese fetiță sau băiețel.

   Trecu aproape un ceas când părură să își încetinească pașii când se apropiară de o piață la fel de sărăcăcioasă și de murdară ca restul acelei localități, însă erau vizibil mai mulți oameni decât cei pe care îi întâlniseră până atunci. Putea să numere pe degete negustorii care stăteau lângă tarabe și așteptau ca cineva să le cumpere mărfurile, la fel și pe cei care se opreau mai mult de câteva secunde ca să-și arunce ochii pe produse. Hainele pe care le purtau erau destul de umile și nu văzu nici măcar o căciulă scumpă sau o pereche de ghete îmblănite care să îi dea de înțeles că se aflau printre ei și câțiva nobili înstăriți.

   Totul era la fel de rece și de monoton precum fulgii ce cădeau cu leneveală din cer, acoperind pământul acolo unde nu era ud.

   Tabor îi întoarse privirea plină de confuzie și ridică apoi din umeri, întorcându-și capul spre Kethai. Spusese că urmau să se ducă la un han să poposească acolo, după care urmau să decidă dacă era bine să rămână în zonă, căci era puțin probabil să găsească un loc bine plătit de muncă.

   Era ca și cum toată acea tristețe din jur îi amplifica suferința ce o mânca ușor, dar sigur, din interior spre exterior. Nu putea ignora ceea ce se întâmplase și nici nu putea să uite că o viață crescuse în pântecul său și ea nu avusese habar.

   Copilul lui Cazimir, continua să își spună. Fusese copilul lui Cazimir. Cât de multă fericire ar fi putut să îi aducă! Dar acum nu mai era. Abia se abținea să se întoarcă pe călcâie și să o vâneze pe băbăciunea aceea nenorocită, să o despice-n patru și să-i smulgă inima din piept, așa cum și ea îi smulsese pruncul din pântece. Și apoi ar fi așteptat-o să se reîncarneze și ar fi torturat-o iar și iar și iar, fără încetare.

   Își trosni degetele în buzunare și încercă să-și alunge lacrimile înainte să îi înghețe în colțurile ochilor. Aerul cald pe care îl scotea pe nas și pe gură se învârtea în jurul ei în mici aburi cenușii, unicul semn că încă era acolo, vie și cu sufletul spulberat. Erau în Regatul Coșmaruruilor – de ce nu putea fi acea peripeție doar un nenorocit de coșmar?

   Își șterse chipul cu mâneca paltonului și suspină. Trebuia să fie puternică. Pentru ea, căci nu mai avea pentru cine altcineva.

   Se grăbi să îi ajungă din urmă pe ceilalți trei, căci își încetinise fără să vrea pașii. Zări părul roșcat al Tijei de parcă ar fi fost un foc, atât de ușor îi fu să o recunoască. Inspiră și expiră. Ocoli o băltoacă și, cu ochii la prietenii ei, nu apucă să se ferească la timp de bărbatul ce se clintise de lângă o tarabă și făcuse un pas cu spatele, fără să se întoarcă.

   Intră în el și se împiedică în picioare. Ar fi căzut dacă nu l-ar fi prins de braț ca să își păstreze echilibrul, chiar dacă și acesta păru luat prin surprindere și gata să alunece pe o pojghiță de gheață. Rhoda își ascunse fața în gulerul paltonului și trecu pe lângă el, evitând să-i privească fața.

   — Îmi cer iertare, bombăni.

   — Nu este nimic, domni –

   Încremeni locului în același timp în care bărbatul se opri din vorbit. Privi curioasă peste umăr, iar perechea de ochi albaștri pe care îi întâlni o făcu să înghite în sec. Avu impresia că îl are în față pe Cazimir într-o variantă mai matură și mai schimbată. Cel în cauză avea o nuanță mai închisă de blond și era tuns scurt și dezordonat. Lui Cazimir nicio șuviță de păr nu îi era deranjată – totul era lipsit de cusur la ea.

   — Nu am mai auzit de o veșnicie tarzivona pe aici, bărbatul murmură uimit.

   Clipi rar. Nici măcar nu îi trecuse prin gând că ar fi trebuit să vorbească limba comună, însă cel din fața ei i se adresase într-o tarzivonă perfectă, de parcă ar fi trăit în țara ei de la naștere. Se decise să îl ignore și dădu să plece, însă mâna lui o prinse de cot și o ținu nemișcată.

   — Ce faci, fato, atât de departe de casă?

   Ochi locul în care degetele sale o țineau, apoi își ridică privirea spre el și încercă să pară impasibilă.

   — Treburi, îi răspunse scurt.

   — Nimeni de dincolo de graniță nu mai calcă pe aici. Ai face bine să îmi răspunzi.

   Pufni neimpresionată. Își vârî mâna sub palton și își scoase pumnalul. Bărbatul păru luat pe nepregătite și cuprins de uimire când se trezi cu tăișul ascuțit la gât. Spre ghinionul său, nu îi lua nimeni în seamă.

   — Nu am niciun motiv pentru care trebuie să îți dau explicații.

   Buzele blondului începură să tremure și se întinseră într-un rânjet zeflemitor. Nici măcar nu încercă să-i îndepărteze arma.

   — Pari pierdută, drago.

   Auzindu-i cuvintele, privi panicată în jur, sperând să dea de părul greu de omis al Tijei, însă întâlni numai aceleași chipuri lipsite de căldură. Își întoarse capul spre bărbat, iar un mușchi îi zvâcni pe față când își încleștă dinții.

   — Dă-mi drumul, îl avertiză.

   Surprinzător de repede, mâna ei fu eliberată din strânsoarea degetelor sale. Îl văzu băgându-și mâinile în buzunarele paltonului, însă nu îndepărtă nici măcar o clipă pumnalul din dreptul gâtului său.

   — Vreau să ajung la cel mai apropiat han.

   Bărbatul chicoti.

   — Numai un singur han a mai rămas deschis aici. Haide, urmează-mă. Poate te decizi să-mi spui ce cauți aici între timp.

   Îl lăsă să treacă pe lângă ea și păstră o distanță destul de mare între ei. Avea un mers galant și plin de sine, iar înălțimea sa îl făcea să pară destul de impunător. Se uită spre colțurile străzii. Prietenii ei erau de negăsit.

   — Toate satele sunt așa sărăcăcioase ca ăsta? îl întrebă, decizându-se să meargă umăr la umăr cu el.

   — Ăsta nu e un sat. E capitala.

   Nu își putu ascunde șocul.

   — Cum poate să fie o capitală atât de... pustie?

   Bărbatul pocni din degete și cotiră pe o stradă și mai singuratică.

   — Ești în Regatul Coșmarurilor, în caz că nu știai. Se numește așa pentru un motiv, dragă fată.

   Clădirea în fața căreia se opriră ar fi putut să fie la fel de bine un grajd sau o magazie pentru lucruri antice. Pereții îi erau de lemn și geamurile sparte prin prea multe locuri, încât le pierdu numărătoarea. Ușa atârna într-o balama și putea să vadă prin deschizătura ei o încăpere ce părea bântuită și nu se îndoia că trecuseră zile, poate săptămâni întregi de când mai pusese cineva piciorul acolo. Căruța lui Pavlov era scrijelit cu cărbune pe o scândură bătută strâmb în cuie.

   — Ești sigur că mai e cineva înăuntru?

   Îl văzu ridicând din umeri, neconvins. Numele ei răsună din capătul străzii și o privi ușurată pe Tija cum aleargă spre ea, arătând ca un ghemotoc roșcat înfofolit în blănuri. Tabor și Kethai erau în spatele ei, însă își măriră pasul când văzură că nu era singură.

   — Unde ai dispărut așa repede? prietena ei o întrebă. Te-am scăpat doar o clipă din priviri și nu mai erai.

   Lordul Tabor îl măsură pe bărbatul necunoscut din cap și până-n picioare cu privirea, încruntându-și sprâncenele într-un fel care îl făcea să pară fioros.

   — Cine e el?

   Rhoda se întoarse spre blond, iar când acesta văzu că e privit cu ochi curioși de către toți, își îndoi ușor trunchiul și își așeză mâna în dreptul pieptului.

   — Regele Jabbert al Regatului Coșmarurilor, la dispoziția voastră.

   Crezu că nu aude bine pentru câteva momente, iar prietenii ei îi imitară expresia de dezgust ce i se întipărise pe chip. Cu luni în urmă s-ar fi aruncat pe jos în reverențe adânci și i-ar fi cerut probabil să o binecuvânteze, căci l-ar fi văzut ca pe un zeu, însă acum nu făcu decât să își dea ochii peste cap și să se strâmbe, spre stupoarea și orgoliul lui rănit.

   — M-am săturat de atâta regalitate, bombăni cu lehamite.

   — Nu mă credeți? Jabbert se arătă ofensat.

   — Nu m-aș mira dacă un cerșetor ar conduce locul ăsta, Tabor pufni.

   — Ei bine, era unul dintre cele mai frumoase regate din lume pe timpul lui.

   — Dacă tu zici. Ăsta e hanul? Pare plin de fantome. Eu nu am de gând să dorm aici.

   Kethai își împreună brațele la piept. Nici ea nu părea dornică să treacă pragul ușii, iar Tija cu atât mai puțin.

   Jabbert își drese glasul, jucându-se cu mâinile la spate.

   — Puteți să înnoptați la castel, le propuse, arcuindu-și o sprânceană neagră, de parcă i-ar fi provocat. Avem destule camere libere și mai multă mâncare decât veți găsi în toată piața. Și nu ninge înăuntru, dacă vă preocupă asta.

   Se priviră pe rând doar o clipă înainte să dea toți din cap, dându-i de înțeles că nici nu era nevoie să se roage de ei și a doua oară. Dacă nu voiau să doarmă pe străzi, atunci trebuiau să se încreadă în acel bărbat care-și spusese rege. Acesta dădu din cap, parcă amuzat, apoi le făcu semn să îl urmeze.

   Se îndepărtară de piață și luară iar la pas potecile întortocheate și înguste, prea tăcute pentru acel moment al zilei. Din spatele acoperișurilor înalte ale clădirilor începeau să se vadă turlele ascuțite ale unui castel și, după ce trecură de case și ajunseră la marginea acelei zone, văzură reședința regală în toată splendoarea ei, construită în vârful unei stânci imense ce părea că domnește asupra unei prăpăstii adânci. Castelul era făcut din piatră albă și avea două turnuri din care cu siguranță se vedea tot orașul, iar podul ce stătea ridicat deasupra unui râu putea permite trecerea unui întreg batalion, chiar dacă părea distrus de timp și de ploi prin unele părți.

   Probabil fusese o adevărată comoară în vremurile sale de aur. Acum părea la fel de pustiu și de trist ca și restul clădirilor pe lângă care trecuseră.

   — Mă gândesc că era mult mai maiestuos înainte, se trezi spunând.

   — Da, Jabbert o aprobă, parcă nostalgic. Se spunea că acela care punea piciorul înăuntru avea să fie fericit toată viața și nu mai avea să cunoască tristețea vreodată.

   — Și acum?

   — Acum e blestemat.

   Înghiți în sec. Nu mai voia să audă de blesteme și de regalități mult timp de acum încolo, însă se părea că dădea de ele la tot pasul. Regele mai rămase o clipă tăcut, apoi trecu pe lângă ei și se îndreptă spre podul de piatră, pășind de parcă toată lumea era a lui.

   — Am o presimțire proastă despre asta, Tija șușoti.

   Nu era niciun soldat care să stea în dreptul porților sau care să anunțe sosirea regelui și nu zări niciunul stând de strajă în interiorul curții, care semăna mai mult cu un coteț. Văzu doar două servitoare cum mergeau alene pe un hol exterior, lipsit de ferestre, însă și acestea se făcură dispărute după ce trecură de colț. Jabbert îi privi peste umăr și îi îndemnă să îl urmeze. Interiorul castelului era pustiu. Prăfuit. Lipsit de orice urmă de existență care să nu pară bântuită.

   Își miji ochii atunci când auzi un foșnet.

   — Ai adus cina, dragă frate?

   O femeie blondă, ce avea trăsături aproape identice regelui Jabbert, apăru în capătul scărilor ce duceau dinspre etaj și se opri pe ultima treaptă, sprijinindu-se de balustradă și privindu-i de parcă își imagina cum să îi tortureze mai întâi. Arăta ca un înger, însă ochii ei păreau reci ca fundul iadului.

   — Avem musafiri, Jytia.

   — Pot să observ asta. Ne vor fi de ajuns pentru câteva săptămâni, cel puțin.

   Tija se înfioră lângă ea și o prinse de mână.

   — Au de gând să ne mănânce? șopti oripilată.

   Rhoda făcu un pas în față și o privi pe femeie, fără să se lase intimidată.

   — Plănuim să rămânem doar o noapte. Fratele Alteței Voastre a fost suficient de mărinimos încât să ne ofere adăpost.

   Ochii femeii se întunecară și mai mult, dacă era posibil.

   — Sunt regină, nu prințesă, prostuțo. Trebuie să mă strigi Maiestate.

   Încercă să nu se încrunte. Nu mai auzise vreodată de o regină care să nu fie doar o consoartă, ci o adevărată conducătoare. Și nu mai auzise ca un ținut să fie condus de doi regi, care erau și frați, pe deasupra.

   — Sunteți naivi. Nu le-ai spus, Jabbert?

   — Ce să ne spună? sări Tabor.

   Își încleștă degetele pe plăselele pumnalului căruia nu îi dăduse drumul nicio secundă. Jabbert îi privi impasibil, însă tot Jytia fu cea care le oferi o explicație.

   — Nimeni nu pleacă de aici atât de repede. Nu până când vă dovediți a ne fi de folos.

   — Lasă-mă să ghicesc, Rhoda o întrerupse, ridicând un deget în aer. Sunteți blestemați. Ați trăit o veșnicie. Vreți să scăpați de blestem. Ce trebuie făcut să îl rupeți? Trebuie să ne îndrăgostim nebunește de voi și să ne lăsăm apoi uciși drept sacrificiu?

   Ochii albaștri ai celor doi regi se măriră surprinși și o analizară de parcă se transformase în ceva necunoscut lor.

   — Ce știi tu de blesteme, fato? Nu par a-ți fi străine.

   — Sunt aici pentru că am fugit de unul.

   — Hmph, femeia pufni mirată. Ei bine, nu e nevoie să mori. Dar nu o să deranjeze pe nimeni dacă te decizi să-ți dai duhul între timp.

   — Jytia, fratele ei îi atrase atenția.

   — Ce trebuie voi să faceți este foarte simplu.

   Rhoda își lăsă greutatea corpului pe un picior și își încrucișă brațele la piept.

   — Atât de simplu încât nu ați scăpat de el nici după patru veacuri, presupun?

   — Da.

   O văzu în colțul ochiului pe Kethai cum își duce o mână spre tâmple și începe să le maseze. Rămăsese surprinzător de tăcută.

   — Dă-i drumul, își ridică bărbia spre regină.

   — Blestemul regatului nostru se va rupe atunci când cineva din castel va avea un vis frumos sau va plânge de fericire – sau orice care să aibă legătură cu fericirea.

   Clipi de parcă voia să îi fie repetate cuvintele, căci i se păruse că aude o glumă. Începu să râdă.

   — Uite, am râs. S-a rupt blestemul?

   — Nu, femeia mârâi. Fericire, fato, nu emoții false.

   Suna destul de simplu, însă probabil urma să fie dificil, dacă nu reușise nimeni să viseze frumos în atât de mult timp.

   — Veți primi de la noi doar speranțe deșarte. Arătăm cumva de parcă am fi în stare să mai scăpăm vreun chicot? Nu aveți idee prin ce am trecut. Nu mai e loc de fericire.

   Jytia o privi doar o secundă după ce termină de vorbit, căci apoi își fixă ochii pe fratele său, care continua să stea lângă ei.

   — Nu ți s-a părut că poartă mirosul lordului pădurii?

   Icni uimită.

   — Îl știți pe Cazimir?

   — Are și un nume acum? Ultima dată când l-am văzut pretindea că e Diavolul.

   — Răspunde-mi! scrâșni din dinți, fiind gata să sară la gâtul reginei dacă o mai ținea mult pe jar.

   Jabbert făcu doi pași în față și își mângâie bărbia, însă sora sa păru că îi fură cuvintele din gură.

   — Obișnuia să vină pe aici, când era mai tânăr. Pe la vreo 200 și ceva de ani. Ne căuta vrăjitoarele să farmece niște bijuterii care să le permită oamenilor să stea departe mai mult timp de conacul său. Pesemne că blestemul lui încă e în picioare. Ce ești tu pentru el? Amantă? Iubită? Sau mai e logodită cu blonda aia încrezută?

   — O să îi spuneți că sunt aici? o întrebă în schimb.

   — Nu, dragă. Ți-am spus că nu vă vom lăsa să plecați atât de repede. Ce ar fi să dispăreți din fața mea acum? Mi-e de ajuns cu atâta vorbă pe ziua de azi.

   Regina se întoarse pe tocurile ei ascuțite și începu să urce scările, lăsând-o cu un mănunchi de nervi în coșul pieptului. Se simțea dezamăgită într-un fel. Pentru o secundă crezuse că aceasta urma să îl înștiințeze pe Cazimir de locul în care se afla și că poate s-ar fi teleportat la ea să o ia acasă.

   Acum trebuia să rămână într-un castel bântuit și să aștepte un vis frumos. Știa că nici nu mai încăpea vorbă de așa ceva. Singurul lucru frumos care îi mai rămăsese era prea departe de ea în acel moment pentru a mai putea schița măcar un zâmbet. Avusese numai coșmaruri în ultimul timp. Nu era loc de fericire în sufletul ei în acel moment. Îi fusese smulsă și aruncată în întuneric.