Rhoda nu își dădu seama ce se întâmplă multă vreme.

   Nu avea cuvinte să țipe, să strige după ajutor, să-i rostească numele lui Cazimir și să-l roage să o tragă în brațele sale, să nu îi mai dea drumul niciodată. Simți cum pământul îi fuge de sub picioare, apoi cum spatele genunchilor i se lovi de marginea dură a fântânii, apoi simți doar cum aerul îi umfla poalele rochiei și cum o învârtea dintr-o parte în alta.

   Apoi răceala apei o cuprinse cu totul, trăgând-o la fund, departe de Cazimir, de Tarzivona și de vechea ei viață. Nu putea să respire, să vadă ceva prin lichidul negru ce părea că se încolăcește în jurul ei ca o iederă otrăvitoare. Își forță mâinile să se miște, să facă în așa fel încât să ajungă la suprafață. I se păru că buricele degetelor sunt mângâiate de o adiere ușoară și rece, apoi avu impresia că își aude numele strigat, că neantul în care se afundase o ademenește din ce în ce mai mult spre adânc.

   Știa că plângea, deși nu își putea simți lacrimile pătându-i obrajii. Plângea pentru că fusese atât de naivă încât să fugă, pentru că nu apucase să îi spună lui Cazimir cât de mult ajunsese să îl iubească. Pentru că avea să își găsească sfârșitul într-un mod atât de jalnic.

   Mereu își dorise să se compună balade în numele ei, să fie cântate în jurul focului de fete și de voinici atunci când nu avea să fie nimic mai mult decât o amintire, o fantasmă a vieții pe care o avusese. Voise să facă ceva atât de important, de eroic, încât nimeni să nu o uite. Dar ce aveau să șoptească acum despre ea? Că fusese cea care ajunsese de râsul întregului regat, că se culcase cu un prinț și fusese batjocorită de altul și că se îndrăgostise apoi de un monstru?

   Ar fi râs de ea însăși dacă nevoia de aer nu i-ar fi întunecat mințile.

   Ceva o prinse de încheietură. Se chinui să-și deschise pleoapele, însă își simți ochii mai grei ca niciodată. Își dori pentru un moment să fie o rusalka de care auzise că vrăjea bărbații și îi trăgea spre adâncuri, spre un loc de unde nu mai avea să iasă vreodată.

   Nu mai avea forță în mâini să scape din strânsoarea creaturii sau a nimicului care o prinsese și își simți corpul încetând să lupte, dar brusc i se păru că plutește spre suprafață, spre apa ce devenea din ce în ce mai clară, mai limpede.

   Aerul i se izbi de obraji ca o palmă de fier.

   — Rhoda!

   Numele ei răsună din nou. Acel ceva continua să o țină de încheietură și să o tragă zeii știu unde. Se trezi brusc blestemându-se pentru că nu știa să înoate și blestemându-și rochia care devenise mai grea ca niciodată și care parcă voia să o tragă la fund. Reuși să își deschidă un ochi, să vadă printre picăturile ce i se scurgeau de pe frunte.

   Întâlni două irisuri cenușii. Lordul Pădurii de Bumbac o privea îngrijorat în timp ce o trăgea chinuitor de greu spre malul apei în care se aflau. Se forță să dea din picioarele ce își pierduseră de mult timp pantofii. Îi era greu să respire, iar plămânii continuau să îi ceară disperați aer.

   Își simți la un moment dat tălpile atingând nisipul, iar Tabor mai că se prăbuși pe mal de îndată ce apa le ajunse până la genunchi. Cineva își trecu mâinile pe sub umerii ei și o trase târâș pe gheața ce arăta ca o oglindă de cristal. Tija îi puse îngrijorată mâinile pe obraji, trăgându-i de pleoape de parcă i-ar fi fost frică de faptul că urma să moară dintr-o secundă în alta.

   Rhoda își mijii ochii spre ea. Părul ei ca rugina i se lipise de obraji, iar machiajul ce i se întinsese o făcea să arate ca o femeie ce plânsese întreaga ei viață, însă culorile amestecate nu îi puteau ascunde paloarea chipului sau albăstruiul ce îi acoperise buzele ca o pojghiță.

   — Ești bine, Rhoda? i se păru că o întreabă. Am crezut că o să mori înecată acolo.

   Zări aburii ce îi ieșeau din gură și se pierdeau în aer, chiar dacă acolo, oriunde ar fi fost, încă era întuneric. Părea că se apropie de dimineață, căci era prea senin, prea liniște să fie miezul nopții. Dădu ușor din cap. Îi fu imposibil să se ridice, însă reuși să se holbeze nedumerită cu coada ochiului la tot ceea ce o înconjura. Apa în care se treziseră părea a fi un mic lac plin cu smoală, aflat parcă într-o adâncitură a pământului. Pretutindeni era zăpadă, pe pământ, în copaci, oriunde vedea cu ochii.

   Auzi pe cineva tușind. Lordul Tabor încă era sprijinit în genunchi și în mâini, scuipând sânge pe întinderea de zăpadă. Lichidul stacojiu formase o baltă în jurul piciorului său, părând a se scurge dintr-o rană săpată adânc în coapsa lui.

   — Unde e Malkiel? Rhoda șopti.

   O văzu pe Tija tremurând brusc. Se întoarse pe o parte, simțindu-și brațul cuprins de o durere căreia nu îi putu găsi cauza în acel moment. Vechiul ei prieten zăcea întins cu fața în jos la câțiva pași depărtare, singura pată de culoare de pe chipul lui fiind sângele cu care părea spoit. Era plin de sânge, pe mâini, pe haine, iar faptul că nu îi văzu pieptul mișcându-se îi trimise pe șira spinării un fior mai rece decât vântul ce vuia în jurul lor.

   — Malkiel! îl strigă.

   Se târî în coate până în dreptul lui și începu să îi scuture umerii, sperând să obțină o reacție din partea lui. Tija se opri lângă ea și o ajută să îl întoarcă pe spate, iar suspinul ce spulberă liniștea mormântală ieși printre buzele amândurora. Era o rană adâncă în dreptul gâtului său, aproape de locul unde se unea cu mandibula. Își duse o mână în dreptul nasului lui, abținându-se cu greu din a izbucni în plâns.

   — Încă respiră, murmură spre Tija când simți puțin aer cald pe pielea-i înghețată. Trebuie să facem un foc, să îi oprim sângerarea. Unde sunt bagajele noastre?

   Roșcata făcu semn cu bărbia în spatele ei. Traistele pe care le luaseră cu ei erau împrăștiate pe malul lacului, aduse de apa ce fusese gata să o omoare.

   — Nu avem cu ce să facem foc, Tabor apăru în dreptul lor. Totul e acoperit de zăpadă; păturile noastre sunt fleașcă. O să murim de frig în scurt timp.

   Rhoda fu tentată să îi spună că era un nemernic pentru că renunța atât de ușor, dar tot ce rostise lordul era adevărat. Nu zărise nici măcar o creangă uscată, niciun fir de iarbă cu care ar putea da naștere câtorva scântei.

   — Putem să facem un cort, o covergă... nu putem muri fără să încercăm!

   — Cu ce bețe, Rhoda? Tabor ridică vocea. Apa asta de pe noi va îngheța într-un minut sau două, abia pot să îmi mișc degetele, iar tu tremuri ca o frunză!

   Rhoda abia se ridică în picioare. Se simțea de parcă urma să se transforme într-un țurțure, însă se chinui să nu arate cât de frig, cât de frică îi era în acel moment.

   — Putem să folosim cercurile de la crinolina mea, propuse. Sunt din oțel, probabil se vor rupe, dar nu am de gând să stau degeaba și să aștept să mor naibii ca o lașă ce îmi propui să fiu în acest moment! Nu am trecut prin atâtea, doar ca să îmi găsesc sfârșitul zeii știu unde!

   Îi întoarse furioasă spatele.

   — Desfă-mi naibii corsetul ăsta!

   Așteptă câteva momente bune până când îi simți degetele începând să descâlcească șnururile ce îi țineau pieptarul în loc. Își aminti de cât de stânjenită fusese atunci când Cazimir făcuse asta pentru prima dată, dar nu mai simțea nimic în acea clipă, nimic în afară de frigul ce îi pătrundea în oase, de gheața ce părea că îi lipește tălpile de pământ. Lăsă corsetul să cadă pe jos, fără să-i pese că toate cicatricele ei erau expuse. Nu mai ezită și sări din crinolină, aruncând-o spre el, apoi aproape fugi în toată goliciunea ei spre malul lacului.

   Îl auzi pe lord icnind și îi simți ochii scanându-i trupul, însă se concentră pe traista din care trase o pătură udă leoarcă și și-o aruncă pe umeri. Abia reuși să ducă o parte din bagaje spre locul unde se opriseră din cauza tremuratului ce o făcea să pară o păpădie suflată de vânt.

   Tabor își feri privirea de ea când se întoarse, însă măcar rupsese cercurile crinolinei și le întinsese cât putuse de bine. Îngenunche lângă Malkiel și rupse cu pumnalul câteva fâșii din poalele rochiei sale, pe care le presă apoi pe rana lui.

   — Ar trebui să te schimbi, Tija, spuse spre roșcată. O să mori de frig.

   Fata clătină din cap, însă se îndreptă spre una dintre genți și scoase din ea una dintre rochile cu mâneci lungi pe care o văzuse purtând-o pe holurile cvartirului.

   — Încearcă să îndepărtezi zăpada de lângă copacul ăla, îi arătă lordului, apoi sprijină crinolinele de trunchiul lui cât mai sus posibil și așază pături pe ele. Am putea să încercăm să facem un foc acolo.

   Bărbatul nu o mai contrazise de această dată și se îndreptă spre molidul de care spusese. Cât timp așteptă ca Tija să se schimbe, Rhoda începu să îi frece brațele și fața lui Malkiel, să-i facă trupul să se încălzească, iar când roșcata îi luă locul, trase dintr-o geantă o rochie de lână și se îmbrăcă în ea. Toate lucrurile pe care le luaseră cu ei erau ude, însă erau mai bune decât nimic. Fără ele nu ar fi putut face față frigului crâncen – nu era sigură dacă ar fi putut să îi facă față nici dacă nu era niciun strop de apă pe hainele lor.

   Își trase o pereche de ciorapi croșetați de Nela și se încălță în ghetele ce îi presară degetele, însă se îmbărbătă și grăbi pasul spre câțiva brazi din care încercă să rupă măcar câteva crengi. Avea impresia că degetele urmau să-i cadă sau să se spargă la cât de înghețate erau și că părul avea să i se transforme într-o cascadă de țurțuri. Își juli palmele și câțiva țepi îi intrară în carne, dar abia putu simți durerea.

   Frig. Tot ce simțea, ce respira și auzea era frigul ce îi făcea oasele să scârțâie ca două bucăți ruginite de fier.

   Se întoarse la Tabor cu două crengi groase cât osul încheieturii ei și le propti în diagonală între pământul înghețat și trunchiul molidului.

   — Cred că ar trebui să spargem gheața din covergă, șopti. Malkiel avea o bardă cu el.

   — Fac eu asta, lordul zise. Poți să mi-o aduci tu?

   Rhoda îi privi piciorul ce continua să sângereze și aprobă. Tija continua să îl încălzească pe Malkiel, ce tremura mai rău decât toți la un loc. O liniștea faptul că acesta respira, însă starea în care se afla o înspăimânta de-a dreptul. Nu voia să cobească, dar se îndoia că prietenul ei avea să supraviețuiască prea mult.

   Îi întinse barda lui Tabor, apoi începu să așeze bucăți din gheața spartă pe marginile păturilor ce serveau drept acoperiș sau uși pentru a nu fi luate de vânt, iar apoi intră în covergă și începu să sufle spre amnar pentru a-l usca. Lordul întinse pe jos câteva fâșii din ceea ce fusese cu puțin timp în urmă frumoasa ei rochie și rupse în bucățele câteva din conurile pe care le găsiseră căzute prin zăpadă.

   — Cred că eram morți de mult dacă nu erai tu, mormăi.

   Rhoda își ridică ochii spre el.

   — Tatăl meu m-a pregătit încă de mică pentru astfel de situații. Spunea că în vremuri de război nu știi niciodată ce planifică zeii pentru tine.

   Numai norocul făcuse să-și amintească să își pună în traistă un amnar și un cremene, căci era sigură că pe oriunde ar fi ajuns avea nevoie de un foc. Câteva clipe mai târziu, prinse bucata de oțel între degete și începu să lovească piatra de amnar, în speranța că avea să facă măcar câteva scântei. Nu avea iască la ea, iar materialul rochiei era încă ud, însă se rugă la zei să poată aprindă focul, deși nu știa cu ce aveau să-l hrănească după aceea. Poate că ar fi plecat în căutare de lemne de îndată ce s-ar fi încălzit și s-ar fi asigurat că Malkiel nu avea să le moară în brațe.

   Izbi cremenele și amnarul unul de altul până când i se păru că începe să transpire și fu gata să renunțe, însă chiar atunci câteva scântei scăpărară și se pierdură în fâșii. Materialul nu luă foc din prima, nici măcar nu scoase o șuviță de fum, însă Tabor începu să-și frece palmele și să șoptească entuziasmat, de parcă făcea o vrajă sau un ritual ce avea să stârnească focul.

   O flacără se ridică spre ei, iar Rhoda căzu pe spate din cauza surprinderii. Tabor chiui și începu să sufle spre grămada de material și se apucă să frece în palme alte conuri ca să le usuce, apoi să le fărămițeze și să le presară deasupra micii surse de căldură.

   — Să-l aducem pe Malkiel aici! strigă acesta, zbughind-o afară din covergă.

   Se chinuiră să îl care până acolo și îl așezară cu grijă pe o pătură pe care o întinseră pe jos. Rhoda plecă alături de Tija spre interiorul pădurii ce părea că îi înconjoară din toate părțile și rupseră rămurele și crengi mai uscate din brazii și molizii încărcați de zăpadă. Izbi barda de fiecare creacă ce părea mai uscată sau tăie din mărăcinii în care se împiedică de atâtea ori – adunară orice le-ar fi menținut focul în acel moment.

   Se crăpase de ziuă când se întoarseră la coverga lor improvizată.

   — E mai bine? Tija întrebă, punându-și mâna pe obrazul lui Malkiel.

   — Nu mai tremură, Tabor răspunse, dar a pierdut destul sânge încât să rămână inconștient. Am încercat să îi curăț rana cu dezinfectantele pe care le-am găsit în gențile voastre. Cred că totul depinde doar de el acum.

   Rhoda își strânse buzele și se ghemui lângă Tija.

   — Ai vreo idee unde suntem?

   Lordul scutură din cap.

   — Am putea fi oriunde în lume. Nu îmi pot da seama până nu ieșim din codrul ăsta.

   Își trecu degetele prin părul lui Malkiel, rugându-se ca acesta să supraviețuiască. Nu își putea închipui cum ar fi fost viața fără el, fără glumele lui oribile și fără peripețiile prin care spera să mai treacă împreună de dragul copilăriei lor năzbătioase. Era prietenul ei – nu era pregătită să îi spună adio. Nu știa dacă ea – dacă ei aveau să scape cu viață fără el. Malkiel era un vânător iscusit; doar ce trăise atâta timp prin sălbăticie.

   Îl văzu pe Tabor vârându-și capul afară din covergă, apoi întorcându-se spre ele cu o privire ce îl făcea să pară un om ce-și pierduse mințile.

   — Sau am putea fi în Pădurea Roșie.

   — Ce?! strigă la unison cu Tija.

   Trase pătura ce devenise ușă și privi încruntată spre inima pădurii. Spre ceața roșiatică ce părea că plutește printre copacii ce deveniseră doar niște forme întunecate.

   — Suntem în Vodsk? roșcata întrebă temătoare.

   Capul lordului apăru sub ele, holbându-se împreună spre codru.

   — Mă plimb de patru veacuri prin Pădurea Roșie. Nu am văzut niciodată lacul ăsta până acum. Am o vagă bănuială că suntem în Regatul Pierdut.

   Tija respiră șocată.

   — Casa Marelui Vrăjitor?

   — O poți numi și așa.

   — De unde știi?

   Tabor își ridică ochii spre ea.

   — Pădurea Roșie se întinde în Vodsk și în Regatul Pierdut. Sper să mă înșel, pentru că nu știu dacă Pădurea va fi la fel de prietenoasă cu noi la fel ca dincolo de graniță.

   Rhoda se cutremură. Se simți ușurată știind că nu era atât de departe de Cazimir, dar apoi spaima începu să o cuprindă, știind cât de multe creaturi dădeau târcoale Pădurii. Avusese noroc că nu întâlnise niciuna până atunci și spera să nu le întâlnească vreodată.

   Se întreba cât de aproape erau de graniță, dacă putea ajunge la cvartir, înapoi la Cazimir. Se întreba dacă ar mai fi primit-o cu brațele deschise. Într-un fel îi era frică de ceea ce i-ar fi făcut acesta după ce îl trădase în cel mai oribil mod cu putință.

   Dar apoi urletul înfiorător al unui lup răsună ca un ecou în urechile lor, iar orice gând îi dispăru complet din minte.