autor: cara-evans
critic: -dysnomia-

Titlu:

        Bănuiesc că e destul de în regulă pentru o carte romantică. Am să presupun că personajul masculin principal e cel care adresează replica asta personajului principal feminin, cam asta ar fi logica dacă e să mă iau după fragmentul din descriere.

         E destul de folosit pe wattpad, ca să fiu sinceră. Poate că da, calitatea și contrastul contextelor e mai accentuat, doar că, în cazul meu, mi se pare prea uzual. Intenția și direcția e bună, n-am să comentez ceva despre lungime pentru că mi se pare un criteriu greșit după care să judeci un titlu, însă îmi lasă o senzație apăsătoare de déjà-vu. E o voce pițigăiată în subconștient care mă face să o compar involuntar cu zecile de cărți care îmi apar în recomandări. E cam ca atunci când ai impresia că mergi în cerc într-un oraș străin. Poate că nu-i aceeași clădire. Sau poate e. N-am de unde să știu cu siguranță, dar sentimentul persistă.

         Ce vreau să spun e că, în ciuda notei personale imprimate pe lucrare, nu găsesc nimic nou în prezentarea ei. Citesc titlul, mă gândesc că unul din protagoniști probabil a trecut deja printr-o traumă — că doar n-o cere unei persoane oarecare să mai rămână o clipă doar așa — și nu-mi trezește mai nimic când îl citesc.

          
Copertă:

          Arată bine, nu zic, dar se încadrează mai mult în genul fantasy. Poate-o fi un soi de metaforă cu ochiul și sticla spartă, dar nu-i văd sensul deocamdată. Are ochi frumoși. Ok? Asta e tot?

          Ori poate e vorba de ,,ochii sunt oglinda sufletului"? Poate. Asta ar avea mai mult sens, dacă e să mă axez pe felul în care e accentuată partea întunecată a personalității protagonistei.

          Și, totuși, eu m-aș frustra incredibil de tare dacă aș cumpăra o carte ce pare fantasy, dar e romantică în loc.

Descriere:

            Arată bine și ca așezare în pagină, și ca lungime. Pot spune că îmi place citatul din incipit, transmite o bună parte din mesajul cărții fără să dea vreun fel de spoiler explicit despre desfășurarea evenimentelor pe parcursul cărții și, mai ales, prinde la public.

             Cât despre paralela el-ea în descriere, nu-i ceva nou, pot s-o spun cu mâna pe inimă. Singura diferență dintre învelișul mării de cărți clișeice și cartea ta e că protagonista nu prezintă acele trăsături angelice, dar n-am avut cum să nu îmi schimb părerea când am lecturat cartea pe de-a-ntregul.

Conținut:

          Încă n-am citit o carte pe wattpad care să nu aibă punctele astea de interes. Serios. Băiatul ,,periculos" — periculos doar pentru că se îmbracă în negru, are tatuaje de la 16 ani și se culcă cu multe femei, că doar nu-i nevoie de o personalitate mai complicată și o mentalitate diferită pentru a reda complexitatea caracterului —, clasicul one night stand care se transformă în ceva mai mult și fata desprinsă de pe coperta unei reviste comerciale. Dap, crede-mă că le-am mai văzut.

           În plus, încă nu înțeleg care-i faza cu toți bărbații cu dereglări hormonale care se țin de protagonistă ca un scai. Dacă ai încercat să redai un oarecare strop realist în scenele de la petrecere, țin să îți spun că n-a mers prea bine.

         Unu: de ce trebuie toți să fie atrași de ea? Adică înțeleg, da, o fi frumoasă și toate cele, dar e o exagerare incredibilă când toate figurile masculine prezentate vor să o sărute sau să-i devină parteneri. Având îndeosebi în vedere personalitățile pe care le-ai conturat (sincer am început să îi diferențiez doar după felul în care le stă părul, e ca în filmele americane vechi în care acel playboy e playboy pentru că și-a dat cu gel în *podoaba capilară*) nu îmi inspiră o mare credibilitate.

         Doi: machiajul ăla e mai rezistent decât o construcție din beton, și asta fără să folosească prea multe produse sau o cantitate considerabilă. A fost sărutată cu forța — și brutal, pe lângă repulsiv —, a vomitat tot ce ce consumat la petrecere, probabil a și transpirat puțin de la toată alergătura in casa-afară, însă machiajul a rămas intact. Vreau și eu tutorialele la care se uită. Bineînțeles, ar fi fost prea vulgar să fie descris ca pe un machiaj profesional. Doamne ferește, poate s-ar fi asemănat cu fata aia roșcată de pe scena aia. Toată lumea știe că machiajul schimbă complet moravurile unei fete și nu putem permite așa ceva (te rog, simte ironia).

         A, că tot sunt la capitolul machiaj. Fardul negru nu face ochii să pară mai mari, dimpotrivă chiar. O mențiune care s-ar putea sau nu să te ajute pe viitor.

          Trei: protagonista a băut vreo treizeci (în clipa asta nici nu știu dacă numărul mai e o exagerare sarcastică) de shoturi de vodka, whisky și orice o mai fi fost și chestia cu struguri și, în ciuda alcoolemiei din sânge, a continuat să se comporte ca și cum acele lichide ar fi apă. Nu știu cât de mari o fi fost acele pahare, dar tot ar fi trebuit să se îmbete la un anumit moment dat, chiar și de-ar fi fost cât capacele de la sticlele de suc. Adică mai și vorbește cu mama ei de parcă nimic nu s-a întâmplat, reușind să o convingă una două pe femeia super protectivă că a stat acasă în tot acel timp, asta fără să se bâlbâie, să se panicheze peste putință sau să rămână în pană de idei. Știe exact ce să zică și cum să zică, ceea ce face și mai improbabil stropul ăla de realism de care spuneam.

        Patru: normal că Evangeline îi admiră corpul lui Kayden fără să vrea. Și normal că și el are corpul unui culturist, tonifiat până la degetul mic.

       Cinci: de ce Kayden e așa bipolar...?

       Și pe asta chiar n-o înțeleg. Dă-i o personalitate și las-o pe aia. E prea forțat cum încearcă s-o facă pe băiatul rău și inabordabil și să o mai și facă pe-a romanticul incurabil în același timp.

        Dacă nu eram responsabilă de redactarea criticii, cel mai probabil m-aș fi oprit cu cititul încă de la scena cu respinsul lui Louis. Sau poate la scena de pe balcon dacă aveam o stare faină.

         Șase: chiar dacă spui că mama Evangelinei e perspicace și super severă, asta nu se poate regăsi prea mult în gesturile ei. Poate doar severitatea atunci când vorbește cu protagonista, însă mi se pare, de cele mai multe ori, că a fost doar un exces de zel și că personajul ei se vrea a fi unul mai negativ. În rest, nu-i extrem de ascuțită așa cum vrei să o portretizezi. Evangeline a păcălit-o în ultimul hal la petrecerea aia. Și nu zic că a fost ea extrem de inteligentă că a venit cu planul ăla, altfel n-aș mai fi considerat scena o eroare de conținut.

          Nu a recunoscut camera lui Evangeline. Adică fata noastră s-a dus brusc într-o casă, a intrat în primul dormitor din drum și s-a băgat într-un pat oarecare ca să răspundă apelului video. Pe lângă faptul că mă foarte îndoiesc că o infirmieră chemată de urgență la spital ar putea avea timpul necesar pentru a bate la cap un adolescent rebel (spun cu ironie rebel, nu mi se pare extrem de răzvrătită sau câtuși de puțin logică viziunea protagonistei). Mă rog, ideea de bază aici e că mama Evangelinei n-a realizat că aceea nu era camera în care a lăsat-o. Eu știind foarte bine că locuiesc în aceeași casă, mi se pare extrem de trasă de păr toată scena. Sunt multe detalii semnificative pe care le-ai omis în redactare.

          Șapte: Evangeline găsește un telefon pe care nu l-a mai folosit de ani de zile și reușește să îl contacteze pe Louis cu el. Nici măcar n-a avut nevoie să fie încărcat înainte. Bateria aia a rezistat 5 ani fix pentru momentul ăsta. Și are și destul credit ca să apeleze, colac peste pupăză. Ar fi foarte fain să existe așa telefoane. N-aș mai plăti nici pentru utilitățile lui. Mare noroc are Evangeline asta, i se aliniază toate de parcă ar fi plănuite.

          Opt: în scena de la bar protagonista noastră nu e deranjată de faptul că cineva o hărțuiește sexual pe cât e de faptul că nu o face cum trebuie. Exact imaginea asta a lăsat-o. Apoi s-a dus afară, a vomitat din cauza repulsiei create pe moment, și s-a dus liniștită pe balcon că să țină o prelegere filosofică în fața lui Kayden în care oamenii nu știu să aprecieze sau să conștientizeze efemeritatea frumosului din propria viață. N-a avut niciun sens, sincer. E doar o replică trântită acolo pentru a crea o oarecare alură profundă a unei laturi inconsecvente pe care personajul nu o are.

          Mai vine și Kayden acolo cu ,,dacă m-ai lăsa, ai putea avea o mie de locuri că acesta". Dacă l-ar lăsa să ce? Întrebarea nu are logică — la nivel structural vorbind.

         Nouă: niciun băiat nu și-o poate ține în pantaloni. Și cu asta am spus tot. Insist pe aria asta.

Gramatică și punctuație/exprimare:

        Aici nu am prea multe de comentat, iar ce e de comentat nu e chiar atât de grav, deci e o ușurare. Totuși, sunt niște expresii pe care le folosești care mă lasă perplexă și nu știu unde anume să le încadrez (de aia am pus și exprimarea în subtitlu).

       Spre exemplu:

       ,,băgându-și limba în gura mea pentru un sărut mai profund"

        Sper din suflet că simți și tu că nu sună deloc bine fraza.

         Pe lângă asta, lipești monologul intern și limbajul trupului laolaltă cu replicile personajelor:

        ,,Credeam că nu o să răspunzi, îi mărturisesc pe un ton neutru. Pun apelul pe difuzor și încep să mă joc cu degetele, în timp ce aștept un răspuns."

        Nimeni nu vrea să citească de două ori aceeași frază ca să delimiteze până unde se termină replica și unde începe monologul. Prima dată chiar am crezut că îi spune si ultima propoziție.

        Cazul ăsta nu e o singularitate, însă am ales un exemplu mai scurt — cu alte cuvinte, îmi e puțin lene să scriu mai multe, nu mă ataca.

          Oricum, eu îți sugerez să separi de tot monologul de ceea ce spune personajul. Chiar dacă o să pară paragrafele mai scurte, potențialii cititori n-o să mai fie confuzi în legătură cu ce spune personajul, respectiv unde începe și unde se termină adresarea directă.

Părere personală:

          Aveam așteptări mari când am adăugat cartea în lista de lecturi și, sinceră să fiu, am rămas dezamăgită când am parcurs cartea în întregime. Nu m-ar fi deranjat câtuși de puțin dacă ar fi fost o carte clișeică, atâta vreme cât ar fi fost scrisă bine.

          Voiam să văd perspectiva întunecată de care vorbeai în descriere, nu același aer de pick-me-girl pe care l-am regăsit.

          Acum hai să vin cu niște sfaturi mai utile. Bănuiesc că nu te-ar ajuta să scriu romane despre ce e în neregulă și să nu îți ofer nimic cu adevărat folositor.

          Deci, în primul rând, încearcă să scrii capitole mai ample, mai lungi. Acțiunea e grăbită și compresată rău în alea 2000-2500 de cuvinte.

         Nu încerca să acoperi o arie cât mai mare, respectă factorii psihologiei umane. Nimeni nu e atât de pornit să facă un anumit lucru, pornind de la premiza că protagonista ar trebui să aibă o latură mai tumultuoasă.

          Personajele trebuie să aibă un caracter stabil. Știu că pare mai atractiv să scrii că băiatul ba e rău cu ea, ba face declarații pompoase, însă oamenii nu fac chestii de genul, chiar dacă sunt indeciși. Pare doar bipolar și lipit cu scotch în viziunea cititorului avansat.

          Descrie mai mult expresiile feței, gesturile mimice și limbajul corpului. Știu deja că toți sunt frumoși încă din prezentarea grafică, nu am nevoie neapărat să citesc câți mușchi are cutare sau cât de frumoși îi sunt ochii. Dacă vrei să îl faci să pară frumos în viziunea Evangelinei, atunci compară-l treptat cu standardele generale, nu-l face un model de la Hollywood din prima.

          Ai mai multă grijă de personajele secundare. Ar trebui să pară și ele vii, cu propriul univers, nu să le învârți toate interesele și gândurile în jurul protagonistei.

         Sper să fi fost util tot ce am spus eu aici și îmi cer scuze pentru întârzierea asta grosolană.