Privesc clădirea înaltă de la NYPD zâmbind, în timp ce sorb leneș o gură din cafeaua fierbinte. Nimeni nu ar fi crezut ca voi ajunge aici, nici măcar eu. Acesta era visul tatălui meu, pe care îl duceam mai departe, după moartea sa. Fusese asasinat într-o misiune grea, o victimă colaterală, care adusese o durere nescrisă printre colegii lui, dar mai ales acasă. Aveam doar paisprezece ani pe atunci, îmi plăcea să frecventez des biroul tatălui meu, jucându-mă de-a polițista cu actualul meu șef, mult mai tânăr pe atunci. Le vedeam admirația în ochi când îl priveau pe tatăl meu. În acele momente ceva în interiorul meu și-a dorit acele priviri, acel respect.

La moartea tatălui meu, după momentul funerar executat de colegii tatălui meu, am avut un moment de cădere spre o direcție necunoscută a durerii. Atunci șeful tatălui meu mi-a spus cuvintele care m-au făcut să ajung azi unde sunt. "Nu te întrista de sfârșit, tu poți fi începutul sfârșitului la care nimeni nu se aștepta. Visele nu se sfârșesc niciodată, ele renasc în variante mai bune." Mi-a luat mult timp să înțeleg, apoi am realizat ca era vorba despre visul tatei de-a salva oameni, și ai proteja în fața răului iminent.

Am avut absolvirea universității fix în ziua în care murise tatăl meu. Fugind după ceremonia absolvirii, îmbrăcată în hainele care trebuiau să mă ducă pe drumul maturității, m-am trezit în fața mormântului tatei. Acolo l-am găsit pe Cooper, șeful meu, care îi aducea un omagiu în semn de amintire tatei. A fost ziua în care am realizat că mai presus de toate era om. Condus de sentimente și de toate amintirile frumoase pe care le petrecuseră împreună, sărbătorind victoriile tatei.

Acum intru în sediul în care obișnuia tata să intre, la fel de încrezătoare ca și el. Oamenii zâmbeau în jurul meu, pregătindu-se de o nouă zi care nu știam ce ne va rezerva până la final. Mă așez la biroul meu dezordonat, căci era un haos total. Trecuse o lună de când îl arestasem pe Muller. Ce-a mai grea perioadă a mea, cu nopți nedormite, stresul zilnic urcă uneori la cote maxime. Dar am reușit, primul meu criminal prins.
Momentul în care m-am așezat fix în locul acela unde îl încătușasem și am șoptit "Am reușit, tată!", apoi am sunat-o pe mama dându-i vestea ce-a mare, ascultându-i lacrimile de fericire și mândrie, prin telefon.

— Perez, ai două minute la dispoziție? întrebarea mă trezi din visare, făcându-mă să ridic capul din calculator.

Era Cooper, care nu arata prea bine. Statura îi era atletică, mereu îmbrăcat la costul, cu părul și barba grizonata. Ochii care de obicei îi scânteiau de fericire, azi erau întunecați. Cearcănele adânci din jurul ochilor săi arătau lipsa somnului, iar colțurile gurii îi erau lăsate, formând o față schimonosită din pricina oboseli. Știam prea bine ce urma. Un nou caz de rezolvat, un alt nenorocit de prins.

— Sigur, să mergem, spun ridicandu-mi cafeaua de pe birou, urmându-l pe Cooper.

Mersul îi era șchiopătat, era pe teren cu tata în ziua în care s-a produs tragedia. El a scăpat cu niște semne urate de arsură lăsate pe corp, însă piciorul i-a fost amputat. Acum avea o proteză destul de scumpă, dar reușită, care îi înlocuia perfect piciorul distrus. Închid ușa de sticlă a biroului, și mă așez pe scaunul din fața șefului meu, așteptând. Aș fii mințit dacă negam că nu am emoții, mai ales că acum știu cât de greu este de fapt acesta joacă de-a polițista.

— Avem un caz nou, spuse Cooper, așezându-mi în față un dosar negru pe care scria mare "CONFIDENȚIAL", îl priveam fără tragere de inimă pentru a-l deschide.

— Ce s-a întâmplat, poți să-mi povestești puțin. Înainte să deschid cutia pandorei? Cooper zâmbi amar și se lăsă pe spate în scaunul său.

— Melinda Jackson, avea doar douăzeci și patru de ani. Aseară își sărbătorea propria nuntă alături de cei dragi. După declarația mamei sale, incidentul s-a petrecut chiar la dansul mirilor, mireasa fiind ucisă pe loc, chiar în brațele soțului.

Spusele lui m-au făcut curioasă, așa că am deschis dosarul. Victima era o fată palidă, cu părul negru, ochii îi erau de un albastru precum cel al apei. Nici după moarte, nu-și pierduse frumusețea. Una din poze arata locul împușcăturii care îi sfârșise viața. Fix în dreptul inimi. Cine credea că un criminal poate fii atât de sentimental?

— Martorii, unde sunt? întreb în timp ce mă holbez la dovezile puține fotografiate de colegii de la criminalistică.

— Au fost intervievați aseară, mai puțin soțul victimei care nu era într-o stare coerentă aseară după incident.

— Aș vrea să-l pun căteva întrebări, dacă se poate? întrebarea îl făcu să zâmbească, aștepta întrebarea mea precum așteaptă deșertul, apa.

— De asta ești aici, Perez. Vreau ca tu să fii coordonatorul acestui caz, și să te ocupi de declarațiile soțului. Am încredere în tine, mi-ai dovedit că ești în stare de mai mult.

Cuvintele lui îmi răsunau precum un ecou în timpane. "Ești în stare de mai mult." Dacă nu eram, dacă aveam să stric totul. Nu aveam nici un indiciu de la care să pornesc, după ce iau declarațiile de la soțul victimei, va trebui să prezint cazul în fața colegilor mei. Iar eu momentan am un mare nimic.

— Vei veni cu mine la soțul victimei? întrebarea mea îl surprinse, iar ochii i se măriră.

— Mi-aș dori, însă mă simt epuizat, aseară am fost la locul crimei. Tot ce mi doresc acum sunt câteva ore de somn, când pronunță ultimul cuvânt maxilarul i se lărgi într-un căscat molipsitor.

Amuzată de reactia lui în fața oboselii, am părăsit biroul cu un semn respectuos făcut din mână, închizând ușa în urma mea. M-am așezat din nou la biroul meu, căutându-i numele bărbatului pe care aveam să l vizitez. Am tastat Michel Rivera, iar în câteva secunde mi-au apărut mai multe date despre el și ID-ul cu poza lui. Mi-am scos carnețelul cel mic și m-am apucat să notez începând cu numele lui. Avea douăzeci și opt de ani, brunet, ochi căprui și tenul bronzat, trup atletic de o sută nouăzeci de cm. Provenea din Georgia, Buford, mutat acum șase ani în NewYork, CEO al unui atelier de modă, deținând acum o locuită în Broadway, cel mai aglomerat bulevard al NewYork-ului.

Mă ridic și mă îndrept hotărâtă spre biroul lui Jackson, partenerul meu în crime. Viața era mult mai ușoară când aveai un recrut ca Jackson prin preașmă. Ultima oară când am fost sunați să intervenim pentru un scandal între două clanuri de gangsteri, Jackson mâncase prea multe gogoși cu glazură de ciocolată, iar când încerca să calmeze situația, stomacul i-a cedat, dând afară tot ce mâncase în ziua respectivă. Tipi începuseră să râdă în hohote. Un mod neobișnuit de-a încheia un conflict armat. Azi speram ca astrele să fie în favoarea mea, și să nu se producă vreun eveniment neplăcut din cauza neîndemânări sau apetitului mare al lui Jackson.

— Hey, Jack, ia-ți lucrurile avem treabă, spun în timp ce mă proptesc de ușa de la intrare, așteptând să-și ia lucrurile. Fața i se lumină, iar zâmbetul îi acoperea optzeci la sută din chip. Era singurul atât de bucuros să fie luat în vreo misiune, chiar dacă asta implică să notezi răspunsurile unui martor.

— Să nu-mi spui ca ne vom ocupa de cazul de aseară, Nat, e o nebunie curată ce s-a întâmplat, vocea i se transformase într-o pitigăială copilăroasă, plină de excitație. Lucru care m-a făcut să-mi rotesc ochii, Cooper, nu-l putea lăsa titular pe un caz, ar fii agat de entuziasmat încât ar îmbrățișa martorii.

După un drum lung în care Jack, vorbise fără încetare și-mi adresase mai multe întrebări la care nu apucam să-i răspund, pentru ca punea o alta imediat. Când am oprit mașina în fața clădirii unde trebuia să coborâm, Jack amuțise. În sfârșit. Timpanele îmi țiuiau, presiunea sângelui îmi crescuse la cote maxime și nici măcar nu apucasem să intrăm. Clădirea era impresionant de înaltă, promisesem instrucțiuni telefonice pentru etajul zece. Coborâm din mașină și ne îndreptăm spre intrare, apăs butonul de la interfon pe care scria zece, iar ușa se deschise fără vreun sunet de voce. Mă mir că nu fusese el victima.

Liftul se deschise fix în fața uși, unde trebuia să intrăm. Îmi pregătesc insigna pe care scria NYPD departament împreună cu legitimația, apoi ciocăn ușor la ușă. După câteva secunde se deschise și lăsă la iveală un bărbat înalt, poate prea înalt, deoarece capul mi s-a lăsat destul de mult pe spate pentru a-l privi în ochi. Avea barba nerasă, îmbrăcat cu o cămașă neagră deschisă aproape până la jumătate. Părul îi era ciufulit, iar ochii îi erau roșii. Nu semăna deloc cu bărbatul din pozele pe care le văzusem.

— Agent Nathalia Perez și Jackson Ross, spun ridicând legitimația cu insigna. Se poate, întreb în timp ce fac semn din cap arătând spre interiorul apartamentului.

— Michel Rivera, spuse cu un ton răgușit, apoi deschise ușa larg, făcând loc. Vă rog, intrați.

Apartamentul era de trei ori mai mare decât al meu, mobilierul era minimalist iar livingul se bucura de un perete de sticlă de unde puteai vedea mare parte din oraș. Nu știu de ce mă așteptam la mai puțin de la un om bogat. Nu voiam să-i văd mașina, dacă apartamentul arăta așa. Bărbatul ne conduse în living, unde ne făcu semn să ne așezăm pe canapeaua imensă din piele albă. După câteva minute ne așeză pe masă două cești cu cafea și două pahare cu apă. Am mulțumit politicos din cap, căutând cu privirea menajera acestui apartament, însă nu eram decât noi.

— Suntem aici să-ți punem câteva întrebări, pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine cronologia evenimentului neplăcut de aseară, spun și deja simt un gol în stomac. Era prima dată când interogam un martor, mai ales unul atât de important.

— Sunt deschis la orice întrebare, doar să-l prindeți pe acel monstru, scuipă cuvintele precum un venin, iar ochii i se umeziră.

Te rog nu îmi îngreuna treaba.

— Relatează-mi puțin momentul dinaintea nunți, ai observat un comportament ciudat al soției tale? Jackson își scoase carnețelul și începu să-și noteze.

— Absolut deloc, era fericită. Vorbea în orice moment al zilei despre cum va fi, și cum își dorea să fie, în timp ce vorbea un zâmbet amar îi apăruse pe chip.

— A avut conflicte în trecut de care să știi? după fiecare întrebare inima începea să-mi bată mai tare.

— Nu, era o fată simplă, stătea departe de viața cotidiană, oamenii o adorau. Era o persoană blândă, evita orice fel de scandal sau ceartă.

— Dar tu, întrebarea mea îl pusese pe gânduri, iar pentru un moment se lăsă tăcerea.

Eram perfect conștientă că în domeniul lui, existau mulți oameni care i-ar fi dorit răul. Poate din gelozie sau pur și simplu din răutate.

— Ei bine, am avut câteva conflicte ușoare, este destul de greu să fii om de afaceri și să te ferești de aceste lucruri inevitabile. Însă, nu cred că este cineva implicat în asta.

Siguranța lui îmi dădu de gândit. Nimeni nu ar fi trebuit să fie atât de sigur pe el în astfel de situații, mai ales când vine vorba de niște străini. Și în ciuda faptului ca NewYork-ul, nu fusese niciodată un oraș sigur, din nici un punct de vedere. Existau jafuri armate, sau pur și simplu pe stradă, femei agresate chiar și în relațiile domestice de acasă, traficul de substanțe nu numai că era în floare, dar ducea de multe ori la evenimente neplăcute. Iar acest bărbat îmi spunea cu atâta siguranță nonșalanță că nimeni nu ar fii putut să fie implicat în asta. Mai ales după ce avusese diferite conflicte ușoare, așa cum le numea el.

— Domnule Rivera, asta v-om hotărâ doar noi, așa că vă rog să ne dați toate numele persoanelor cu care ați avut diferitele momente mai puțin plăcute, bărbatul mă privii încruntat, apoi inspiră adânc.

— Martin Rodriguez, ne-am certat pentru că nu am vrut să colaborez cu el, spuse apoi se opri gândindu-se. Laura Yang, acum doi ani ne-am despărțit amenințându-mă că o să mă distrugă dacă nu mă voi împăca cu ea. Iar ultimul care a fost unul puțin mai aprins, spuse apoi făcu o mică paiză luând o gură mare de apă, Noah Bennett. Aveam o înțelegere, lucrasem împreună la un proiect imens, în care urmam să investesc milioane de dolari, însă am realizat că Noah, avea să-mi tragă clapă după semnarea contractului și să substragă încasări, declarând unele mult mai mici. Așa că am refuzat și am început să lucrez la un alt proiect mult mai promițător de unul singur.

Nu avea un palmares atât de bogat, pe cât mă așteptam. Însă ultimul bărbat părea destul de suspect, având deja antecedente în ceea ce privește evaziunea. M-am uitat la Jackson care din fericire notase toate numele pe care bărbatul ni le comunicase. Pentru un moment mi se părea suficient. Nu-mi doream să-l tensionez prea mult, trecuse prin destule în ultimele douăzeci și patru de ore.

— Multumesc, domnule Rivera, spun ridicându-mă de pe canapeaua destul de confortabilă. Momentan vom lua măsurile necesare până când v-om avea mai multe detalii de la autopsie. Dacă vă aduceți aminte orice detaliu important, spun în timp ce-mi scot cartea de vizită dintr-un buzunar și i-o întind, mă puteți contacta la orice oră. Bărbatul îmi luă cartonașul mic din mână, privindu-l apoi se ridică și el conducându-ne spre ieșire.

— Nu am să ezit, vă mulțumesc.

Am ieșit din apartament cu respirația întretăiată. Jackson avea un zâmbet larg pe chip și mă privea cu mândrie. Am tras aer adânc în piept apoi m-am îndreptat către lift așteptând să înceapă să vorbească.

— Ai fost tare Perez, i-ai arătat cine-i polițista rea, spuse bărbatul și chicoti prefăcându-se că mă împușcă.

Aluzia mă făcu să zâmbesc, iar acum nu pot să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu că a tăcut din gură și-a luat notițe. Ne-am urcat în mașină mergând spre secție, aveam o ședință de ținut în care urma să le prezint pistele pe care le aveam. Nu se lega nimic în capul meu, de ce ar fi ales fix ziua nunții, ce fel de om ar face asta.

— Hey, Perez, șopti Jack în timp ce parcăm în fața sediului. Ai observat și tu că nu aveau nici o poză împreună în living?

Ochii mi se măriră și am pus frână brusc, oroindu-mă din tot ce făceam. Reacția mea îl sperie pe bărbatul de lângă mine, care tocmai scosese ceva bun pe gură. La naiba, nu observasem. Un detaliu după care ar fi trebuit să mă uit cum intrasem în apartament, îl omisesem. Am fost atât de acaparată de moment în cât ratasem lucrurile importante din jurul meu. Am încercat să revizualizez apartamentul, dar de fiecare dată nu-mi aduceam aminte să fi văzut vreun tablou, nici măcar cu el.

Nu-mi doream să-l văd pe Rivera, ca un prim suspect. Nu mă lăsa inima să mă gândesc măcar la așa ceva. Însă acest detaliu m-a dat peste cap. "Niciodată să nu crezi că le știi pe doare sau ca le-ai văzut pe toate. Oamenii sunt cele mai imprevizibile ființe." Vorbele tatei îmi răsunară ca un ecou în minte. Iar tot ce-mi doream în acest moment era să nu aibă dreptate. Voiam să mă pot înșela, iar la sfărșitul acestei investigații, când îl voi prinde pe nenorocitul ăsta, să mă bucur că m-am înșelat.