☽

Mi-am forțat ochii să stea deschiși, fixați pe un anume obiect și acela era ușa. Mă rugam la toate zeitățile existente și inexistente ca ea să nu se deschidă, să stea acolo înțepenită, fixată între tavan și podea. Știam că dacă acest lucru s-ar fi întâmplat; dacă ușa s-ar fi deschis, viața mea ar fi fost pe muchie de cuțit - ca întotdeauna, de altfel. Nu aveam destulă putere pentru a mă duela cu acei bărbați și tot ce îmi rămânea de făcut era să mă ascund și să sper că atunci când ușa va fi într-un final crăpată, doi ochi albaștri aveau să privească înăuntru prin deschizătură, iar trupul ce avea să pătrundă în încăpere nu avea să fie al unui bărbat, ci al unui simplu băiețel.

Am inspirat adânc aerul stătut al camerei, apoi l-am expirat cu putere. M-am răsucit pe o parte, ieșind de sub patul ce stătea să cadă, pentru că mi-am dat seama că oricine ar fi intrat aici cu scopul de a mă căuta, s-ar fi uitat sub pat, așa că am decis să schimb ascunzătoarea și mi-am ales drept țintă dulapul cu ușile rupte printre care se vedea în interiorul său.

De ce am ales dulapul, cu toate că era un loc nesigur?

Pentru că nimeni nu ar fi căutat în locul cel mai vizibil, firește. Când cineva caută ceva anume, mai cu seamă o persoană, nu se așteaptă să o găsească într-o zonă banală, ci în cel mai întunecat și ascuns loc al acestei camere, iar dulapul nu era acela.

Am tușit, căci am tras în piept o cantitate considerabilă de praf, și mi-am astupat rapid gura cu o mână pentru a nu crea prea mult zgomot, întrucât mi-aș fi dat de gol ascunzătoarea. Am privit cu ochii căscați ușa, însă nimic nu se întâmplase - nimic care să indice faptul că cineva avea să intre în viitorul apropiat aici. Și era bine, mă rugam să nu intre nimeni aici, cu excepția celui care m-a ascuns aici pentru a fi în siguranță, măcar pentru o perioadă scurtă de timp.

M-am sprijinit de podea pentru a mă ridica, dar nu cu palmele, ci cu coatele, doar pentru a nu lăsa amprenta mâinilor mele mici pe suprafața scorojită și murdară a podelei. Abia mai apoi, după ce m-am împins în lemn pentru a-mi face avânt, scrâșnind din dinți atunci când rănile mi-au zvâcnit, abținându-mi totodată suspinul, am reușit să mă repun pe picioarele mele.

Era întuneric și singurul sunet pe care îl puteam auzi era țiuitul plin de agonie al urechilor mele.

Mi-am târșâit, abia simțit picioarele către dulap, și, cu grijă, ca nu cumva să ating una dintre zonele mele vătămate, am pătruns în dulap, ghemuindu-mă în colțul acestuia. Am gâfâit mut, iar o grimasă mi-a pătat chipul, căci fără vreo intenție am reușit să-mi străpung mâna cu un pumnal ce se afla în colțul dulapului, abandonat.

Am tras aer în piept, tremurând, și mi-am ridicat mâna în dreptul chipului, pentru a distinge cât de tare m-am rănit.

Din fericire, rana este una superficială.

Din nefericire, pumnalul era ruginit, iar rana se va infecta curând.

Mi-am tras mâna la piept, suspinând, și m-am ghemuit lângă o cutie de carton ruptă, sprijinindu-mi capul de genunchii mei însângerați.

Asta nu trebuia să se întâmple.

***

Un sunet strident s-a auzit în cameră, ochii mi s-au deschis ca la semnal, apoi scaunul de lângă masa ruptă a căzut pe podea, chiar lângă vechea mea ascunzătoare. Respirația mi s-a oprit în gâtlej, iar tremurul corpului meu vlăguit a dat startul fricii nestăvilite.

Cineva era în cameră și căuta ceva.

Câteva minute mai apoi mi-am simțit trupul zdruncinat și simțurile mele au luat-o razna. Mâna fierbinte și dură mi-a tras brațul în afara dulapului, și, cu disperarea unui om fără de scăpare, am apelat la ultima mea soluție, așa că mi-am deschis gura, căutând să țip.

Însă a fost prea târziu.

Am fost scoasă din dulap, iar gura mi-a fost astupată de ceva moale și cald.

Ochii, care până în acel moment fuseseră închiși strâns, s-au deschis temători, și tot ce-au putut percepe a fost silueta unui băiat și respirația fierbinte ce i se izbea de buzele mele.

Apoi a fost răceală.

M-am panicat și mai tare, făcând un pas înapoi, neștiind ce se întâmplă, însă înainte să fac vreo mișcare, băiatul mi-a capturat umerii în căușul palmelor sale.

- Oprește-te, Tessy! Sunt eu! șoapta care mi-a mângâiat timpanele din pricina glasului alarmat, dar cunoscut, mi-a făcut trupul să se relaxeze subit. Porecla caraghioasă mi-a făcut buzele să se curbeze fin și am chicotit în sinea mea. Îmi plăcea cum sună numele meu pronunțat de el.

Am clipit des, încruntându-mă, pe urmă.

- A..? am șoptit.

- Nu! a exclamat băiatul, făcând ca numele său să înțepenească pe buzele mele tremurătoare. Trebuie să înțelegi, Tess, că acel nume și acel băiat nu mai există. Acum sunt Sebah!

Glasul său, îmbibat în ură, mi-a reverberat prin vene și mi-a făcut trupul să încremenească subit. M-am temut ca nu cumva ura să fie îndreptată către mine, însă am greșit amarnic, căci nu era așa. Ura aceea era îndreptată asupra propriei sale persoane, și m-am cutremurat lăuntric, deoarece știam că nimic nu era mai rău și mai crud decât să te urăști de unul singur, fără motiv și fără vină.

- Dar pe tine nu te cheamă Sebah! am ripostat înverșunată și plină de speranță că aveam să-l fac să se răzgândească.

Băiatul a tușit, apoi a făcut un pas înainte, către mine.

- De acum o să existe, mi-a răspuns, iar vorbele sale ai rămas impregnate-n mintea mea. Doar Sebah, Tessa.

Doar Sebah, Tessa.

Glasul său mă implora să accept situația, însă ceva dinăuntrul meu nu voia să o facă. Nu voia, pentru că știa că nimic n-avea să mai fie la fel dacă ar fi acceptat ceea ce i se impunea. Un fior rece ca gheața mi-a străbătut trupul și am tușit, frecându-mi ochii cu o mână.

- Bine, am murmurat, neconvingător.

A răsuflat ușurat, apoi s-a depărtat din nou de mine. Am suspinat înfricoșată, bâjbâind după mâinile sale dure care mă sprijiniseră adineauri și am reușit să le găsesc doar atunci când, după un click, camera s-a luminat slab. Becul învechit atașat de tavan reușea să lumineze cât de cât încăperea, dându-mi șansa să-l găsesc pe Sebah lângă întrerupător. Acesta s-a răsucit pe călcâie, ștergându-și mâinile în propriile haine, apoi și-a trecut degetele prin părul negru și mătăsos ce-i încadra perfect chipul arămiu. Ochii albaștri, electrizanți, m-au fixat aprig, dar și blând, iar ca o reacție ciudată a trupului meu, părul de pe mâini s-a zbârlit, iar un fior mi-a străbătut întregul corp. Urechile mi s-au aprins de rușine.

- Cum ești? m-a chestionat, înaintând către mine nonșalant.

L-am privit cu reținere, scuturându-mi capul.

- Nu prea bine, i-am răspuns sec. Ochii lui au picat pe mâna mea, analizând sângele ce mi se scurgea din rană, apoi pe umăr și în final pe chipul meu palid și plin de urme mov.

A tăcut, făcând câțiva pași în lateral, și, fără ca măcar să mă privească, mi-a ordonat :

- Așează-te pe pat!

Am scuturat din cap, răsucindu-mă pe călcâie, apoi, în mai puțin de doi pași, am ajuns în dreptul patului. După aceea mi-am lăsat trupul să cadă pe spate și să fie întâmpinat de așternuturile moi și răcoroase, privindu-l pe Sebah apucând cu o mână breteaua unei genți și trăgând-o după el. I-am analizat statura și, după ce conștientizarea m-a lovit până în miezul creierului, ochii mi s-au bulbucat de-a dreptul, însă n-am scos niciun sunet care să îi dea de bănuit.

Sebah a fost primul băiat care m-a sărutat.

Firește, știam ce e ăla un sărut, chit că aveam o vârstă destul de fragedă. Le auzisem pe colegele mele de la școală vorbind întotdeauna despre astfel de subiecte și despre cum și-ar aștepta ele prințul pe cal alb care să le ofere flori, și să le strângă în brațe. Să le iubească și să le prețuiască.

Însă știam că Sebah nu era prințul meu pe cal alb. Dar, cu siguranță era răzbunătorul meu pe cal negru, protectorul meu. Și nu regretam ceea ce gândeam nici cât negru sub unghie. Îl preferam pe el, așa, decât altcumva.

Ochii lui m-au analizat din cap până în picioare și buzele i s-au arcuit vag atunci când genunchiul său a atins porțiunea de saltea de lângă mine.

- Vrei să îți dai puțin tricoul jos?

Întrebarea lui nu a fost una ciudată pentru mine. Nicidecum! În cazul nostru era ceva normal, mai ales în situația în care ne aflam. Am afirmat din cap și fără urme de reținere, cu mare atenție, mi-am scos tricoul. Așteptam ca el să își facă mișcarea, fără să-mi fie teamă de dânsul. Așa s-a mai întâmplat și tot așa avea să se mai întâmple.

- Așează-te pe burtă, te rog! mi-a spus, târâindu-se către mine, scotocind în același timp în geanta sa. Am rămas țeapănă, incapabilă să mă mișc de sub comanda sa.

- E de rău? l-am întrebat sfios, scâncind la contactul mâinii sale cu pielea spatelui meu ce urla în agonie.

Nu mi-am întors privirea către el, ci mi-am fixat-o în saltea. Nu voiam să văd mila din ochii săi și nici el nu dorea să îmi arate ceea ce simțea, însă eram convinsă că pălise la față.

- Da, mi-a răspuns, fără să-i fie teamă că o să mă isterizez. E de foarte rău, însă cât timp sunt aici, voi face tot ce îmi stă în puțină să fie bine.

Am pufnit vag, dându-mi ochii peste cap.

- Nu poți cocheta cu moartea, Sebah, i-am replicat, pe un glas scăzut.

- Nu, mi-a răspuns simplu. Te doare? m-a întrebat după ce a început să îmi ungă spatele cu nu știu ce lichid ce-mi făcea pielea să ardă. Am suspinat, astupându-mi gura cu o mână, apoi am afirmat din cap, abținându-mi plânsul.

Dacă slăbiciunea se simțea astfel, oare puterea cum se simțea?

Arsura ce trona pe mijlocul spatelui meu era un semn și o dovadă vie că am înfruntat moartea, și am supraviețuit, căci amândoi am făcut-o, și-o mai facem și acum, chit că nu ne dăm seama de gravitatea situației în totalitate. Umbra evenimentelor ce s-au întâmplat doar cu câteva zile în urmă ne bântuie și pot să spun că rămășițele sale se regăsesc în noi.

Durerea se regăsește în noi și nu există niciun moment în care să nu ne gândim că suntem norocoși c-am scăpat cu viață, însă ghinioniști pentru că încă ne aflăm aici.

În Iad.

Pot spune, cu mâna pe inimă, că prietenul meu este mult mai afectat decât mine pe urma celor întâmplate. Nu știu ce a văzut de s-a schimbat atât de mult, însă mi-aș dori să aflu ce-l doare atât de tare, încât privirea sa luminoasă de altădată, este acum fadă.

De parcă el nu ar trăi, ci doar ar exista.

- De ce ai acceptat să te numească astfel? întreb după ceva timp, liniștea ce a urmat după întrebarea mea ne-a lovit asemeni unei pale de vânt peste față, căci amândoi știam că i-am omis vechiul nume. Adevăratul nume.

- Pentru că n-aveam de ales, Tessa! Trebuia să accept, pentru a te ține în siguranță. Un gol imens și-a format culcușul în sufletul meu și am reușit cu greu să îmi înghit nodul dureros din mijlocul gâtului.

M-am ridicat pe coate pentru a-l privi, însă mișcarea mea bruscă mi-a provocat și mai multă durere, făcându-mă să gâfâi constant.

- Am putea fugi, Sebah! am încercat să-l conving, însă fără niciun rezultat. Privirea lui era una amară și scutura înfrânt din cap.

- Suntem mult mai în siguranță aici decât oriunde altundeva. În plus, știi ce s-a întâmplat ultima dată când am încercat să fugim, mi-a replicat mustrător. N-am să-ți risc viața, și așa la limită, doar pentru că avem posibilitatea să scăpăm. Momentan trebuie să rămânem în viață, vedem pe urmă ce va fi.

Am clătinat din cap, dezamăgită de alegerea sa. Aș fi vrut să riște de data asta. Știu că dacă situația ar fi stat altfel, ar fi riscat, însă așa, nu poate. Nu-și dorește.

- Atunci ce e de făcut? l-am întrebat atunci când a terminat cu spatele meu. M-am ridicat, ajutată de el, în șezut. Mi-a aruncat un tricou negru și l-am tras în grabă pe mine, fără să bag de seamă privirea lui ce țintea cu nervozitate podeaua de dinaintea noastră.

- El mi-a zis că atât timp cât fac ce vrea dânsul, atunci când vrea dânsul, vom fi în siguranță. Nimeni nu se va atinge de tine.

L-am privit fix, strângând din maxilar, simțind cum inima mi se zbate cu nervozitate în piept.

- Dar de tine? am întrebat cu glas tremurat, folosindu-mi mâna teafără pentru a-mi feri părul negru și încâlcit din ochi.

- Cine și-ar distruge noul accesoriu achiziționat? a întrebat retoric și aproape nepăsător.

Atunci mi-am dat seama că nu-i mai păsa de viața lui. Singurul motiv pentru care lupta în continuare, am constatat cu stupoare... eram eu.

Câteva minute mai târziu am reușit să conștientizez, cu groază, că nimic nu avea să mai fie ca înainte. Niciunul dintre noi. Și ce era mai grav, era faptul că băiețelul blând și tăcut cu ochi albaștri pe care l-am cunoscut nu avea să se mai întoarcă vreodată.

Acum exista doar Sebah. Băiatul care mi-a furat inima.

Uneori, ești nevoit să-ți găsești puterea-n propria durere.

- Tessa Baker