Oamenii se pregăteau să petreacă din nou.

   Roane nu își dorea nimic mai mult decât ca Alensai să se termine mai repede și să revină la zilele sale obișnuite, când nu trebuia să stea cu ochii-n patru, să suporte atâta gălăgie și să vorbească cu aceia care îl băgau în seamă.

   Atâta agitație îl obosea.

   Abia izbutiră să lase caii la grajduri și să-și facă drum spre ușile de la intrare, căci mulțimea părea animată de promisiunea ploii de stele, cu toate că încă nu se înnegurase complet. Fata se ținea cu greu după el, tușind din nou ca și prima dată, iar Ashka voia să îi sară din brațe și să se gudure pe lângă micuța păzitoare.

   — Lordul meu, Jairo îl întâmpină, cărând mormane întregi de farfurii și de castroane. Ați văzut soarele?

   Dădu obosit din cap și își trecu degetele prin șuvițele-i îmbibate în sudoare.

   — Ai văzut-o pe mama?

   — Dáma Katarina abia de a servit masa. Ați vrea să îi transmit vreun mesaj?

   — Doar să nu mă caute.

   — Prea bine, milord.

   Majordomul își îndoi talia suplă, însă își ținu ochii pe chipul Melanthei câteva clipe dubios de îndelungate. Roane se întoarse pe călcâie și îi făcu semn să îl urmeze până în dreptul dormitorului ei. Fu privit cu uimire.

   — Cunosc situația prea bine. E la fel în fiecare an; nu avem destule căzi pentru baie. Ia-ți ceva de schimb.

   — Unde o să mă spăl?

   — În apartamentul meu.

   Fata se înroși în obraji și expresia feței sale se schimbă de nenumărate ori doar într-o clipă. Rămase lângă ușă când intră în cameră și așteptă câteva minute lungi până când o văzu iar. Purta pe brațe o rochie de culoarea untului, sticluțe maronii și câteva prosoape albe, pe care abia de le putea ține locului.

   I le luă și le ținu la subraț, înaintând spre etaj. Îi auzea pantofii cum i se loveau de marmură în timp ce se grăbea să îl prindă din urmă. Pac. Pac. Pac. Sâcâitor. Oribil de sâcâitor, că Roane ajunse să-și trosnească degetele pentru că atenția să-i fie distrasă.

   Ocoli câțiva nobili. Își întoarse capul când trecu pe lângă o fostă cunoștință ce i se păruse atunci irezistibilă. Pocni din degete și îi făcu semn unei slujnice să se întoarcă spre el.

   — Trimite pe cineva să îmi aprindă focul în dormitor și să îmi pregătească baia.

   — Cum porunciți, milord! se bâlbâi rușinată, fugind ca din gură din șarpe.

   Nu o mai așteptă pe Melantha, care părea că are dintr-o dată două picioare stângi. Soldatul postat în dreptul apartamentului îl salută scurt din cap și își feri privirea atunci când o trase de cot și o împinse înăuntru, în salonul întunecat ce îi preceda iatacul. Vulpea sări imediat din brațele fetei și se pierdu în întuneric.

   Bâjbâi după măsuța de lângă ușă și aprinse o lumânare, apoi întreg candelabrul, reușind astfel să lumineze încăperea micuță.

   — Stai jos, o îmboldi spre masa rotundă de lângă fereastra deschisă.

   Se aplecă să se descalțe. O urmări cu coada ochiului cum își frământa stânjenită mâinile în poală și cum privea hărțile pe care le avea agățate pe pereți și înșirate chiar și pe podea. Nu se aștepta să invite înăuntru o femeie atât de curând, de asta nici nu lăsase servitoarele să îi curețe apartamentul.

   Și nici măcar nu era o femeie, ci o fetișcană.

   — Ai trecut vreodată dincolo de Dunele de Cenușă, milord? îl întrebă gânditoare. În celelalte ținuturi, unde soarele strălucește mereu și e cald...

   Trase ușor de gulerul tunicii sale. Melantha își plimba acum degetele pe hârtia ponosită, peste ținuturile proaspăt împărțite între suverani, peste granițele Regatului Ares, pe câmpiile sterpe din Murya, de-a lungul râurilor ce curgeau la vale din Sweven, deasupra imensei Mări a Soarelui.

   — Am fost acum câțiva ani.

   Se întoarse spre el, curioasă ca un copil.

   — Și cum e? Mult mai frumos decât aici, nu-i așa? Oamenii trebuie să fie mult mai calzi acolo. Și castelele! Oh, castelele cred că sunt de neînchipuit. Au mai multe flori decât noi, din moment ce zilele sunt mereu înflorite, nu?

   Roane se apropie de masă și își turnă un pahar de vin din carafa plină ochi. Își lipi buzele de el, ezită, iar apoi umplu încă unul și i-l întinse. Îl acceptă sfioasă și îl mirosi de parcă s-ar fi temut că e otravă.

   — Ai fi surprinsă dacă ți-aș spune că Ținutul celor Bântuiți e cea mai frumoasă regiune pe care am văzut-o. Noi nu am fost împovărați cu războaie. Țările de dincolo de deșert se scaldă în sânge de ani de zile, de veacuri chiar. Soarele strălucește numai ca să încingă lamele de oțel ale săbiilor. Membrii familiilor regale se omoară între ei pentru a pune mâna pe tron și pe coroană. Se închină la zeități eretice, nu la sfântul cer și la sfintele astre dătătoare de viață, ca noi. Prin sate dansează molima. Florile sunt mai multe și mai frumoase, dar poartă mireasma morții. Totul e mult mai bine aici decât acolo.

   Păzitoarea clipi uimită. Roane sorbi din vinul la fel de roșu precum sângele de care vorbise.

   — Mă crezi?

   — Te cred doar pentru că ai sufletul unui artist, îngăimă.

   Fu rândul lui să se arate confuz, dar înainte să îi poată ceară socoteală, cineva ciocăni la ușă. Un băiețandru slab cât un băț își băgă capul înăuntru, tremurând ca varga.

   — Am fost trimis să...

   — Poți să intri, îl întrerupse, plimbându-și nepăsător arătătorul pe gura paharului.

   Băiatul sări ca un iepure, păși în dormitor, aprinse printr-o bătaie a palmelor lemnele uscate din șemineu, flăcările încălzind imediat încăperea, apoi se grăbi să aducă găleți de apă în cada aflată la capătul patului. La sfârșit, își băgă mâinile în ea, iar aburii se ridicară în următoarea secundă, făcând-o să clocotească.

   Roane îi aruncă o monedă de argint și închise ușa în urma ogienskiului.

   — În restul regatelor, melakii sunt însemnați cu fier încins și de cele mai multe ori îi forțează să intre în armate. Aici sunt liberi, îi spuse fetei.

   Luă prosoapele, carafa de vin și paharul și intrară în dormitor. Îi arată cada cu bărbia și, văzând-o atât de agitată, așeză în fața ei un paravan înalt și lung, apoi se îndreptă spre pat și se aruncă pe el, cu picioarele încrucișate. Luă de pe noptieră cartea pe care o începuse zilele trecute și o răsfoi. Ashka era deja acolo, tolănită printre pernele pufoase. Își deschise un ochi și îl privi plictisită, apoi se întoarse la moțăit.

   Melantha rămase neclintită la intrare.

   — Nu ieși din cameră?

   — Niciodată nu las aici o persoană necunoscută. Nu-ți face griji, nu sunt interesat să privesc.

   Dădu o foaie. Și încă una. Și încă una până când păzitoarea renunță, în cele din urmă, la stânjeneală și se duse în spatele paravanului. Văzu cum își aruncă hainele pe el. Auzi pleoscăitul apei. Mirosul de lavandă și trandafiri se împleti cu cel al lemnelor arse din șemineu.

   Încercă să se concentreze și să înțeleagă ceva din cuvintele înșirate în fața lui, însă nu putu. Mintea îi zbura prin tot felul de părți, iar auzind-o cum se spală se dovedi a fi un sunet liniștitor. Balsamul ei cu lavandă i se păru că îl relaxează.

   Se uită peste marginea cărții spre celălalt capăt al încăperii. Coronița de flori albe a fetei zăcea pe jos, aruncată pe lângă cadă. Îi văzu forma întunecată a trupului prin materialul paravanului, animat de flăcările din șemineu. Ai fi zis că un copil se spăla acolo. Era înaltă pentru vârsta ei, dar slabă. Forma sânilor micuți, cu muguri întăriți, i se contură când își ridică mâinile ca să-și frece spatele. Își prinsese părul în vârful capului, iar curbura gâtului părea mult mai accentuată acolo, printre umbre.

   — Floare întunecată, se trezi murmurând.

   Păzitoarea încremeni în loc și își întoarse capul spre el, deși nu îl putea vedea dincolo de paravan.

   — Poftim?

   Roane își așeză mai bine perna sub cap.

   — Numele tău înseamnă floare întunecată.

   O auzi inspirând adânc. După câteva clipe, continuă să-și spele umerii.

   — Nu știam asta, îngăimă. Oricum ar fi, părinții mei nu mi-au ales numele pentru o anumită semnificație. Mama m-a numit după fratele meu, Melas. S-a vrut să fiu băiat la naștere. Dar norocul nu a fost de partea lor... Iar după ce el a murit, nici măcar nu m-au mai alintat Mela.

   Își trecu degetul peste marginea unei pagini, iar pielea i se crestă ușor, lăsând ca un firicel sângeriu să-i întineze vârtejurile mici, ca inelele unui copac tăiat.

   Nu ești atât de vorbăreț de obicei, Roane, se dojeni singur. Vorbăreț cu gura slobodă.

   Vulpea se trezi dintr-o dată și se întinse leneșă, apoi sări din pat. Lordul își luă paharul de vin de pe noptieră și se dădu și el jos, îndreptându-se spre fotoliul de lângă șemineu, aflată la doar câțiva pași de cadă.

   Melantha țipă îngrozitor de tare când îl văzu și se afundă până la gât în spuma albicioasă. Roane își întinse picioarele, își așeză mâinile pe rezemători și își sprijini obrazul în pumn.

   — Nu erai îmbrăcată când te-am scos din lac, îi spuse plictisit. Și tot nu mi-am aruncat ochii acolo unde, crede-mă, orice bărbat ar fi vrut să privească. Iar dacă aș fi intenționat să-ți savurez goliciunea, lady, crede-mă că nu ai mai fi stat acolo.

   Fata îl aținti furioasă.

   — Atunci de ce nu îmi lași intimitatea în pace?

   — Îmi place să privesc oamenii în ochi atunci când vorbesc cu ei. N-ai știi niciodată câte minciuni perfide sau câte vorbe false rostesc cu adevărat.

   — De asta te uiți la mine ca la o omidă veninoasă, milord? îl luă la rost.

   Își umezi buzele în vin ca să-și ascundă zâmbetul. Nu știa că omizile se transformau în fluturi, iar veninul lor le picta aripile diafane?

   — Ești o creatură ciudată, recunoscu amuzat. Îmi stârnești curiozitatea.

   Melantha pufni. Roane se ridică din fotoliu.

   Îngenunche în dreptul căzii și își băgă mâna în apă. Fata icni rușinată și uimită de gestul lui atunci când îi prinse glezna dreaptă și îi ridică piciorul. Își înclină paharul și lăsă vinul să i se scurgă pe degete, pe gambă și în josul coapsei, contopindu-se cu spuma ce deveni sângerie.

   Îi savură sâsâitul când lichidul rece îi atinse pielea înfierbântată, dar gâfâitul pe care îl scoase atunci când își lipi buzele de spatele genunchiului ei fu o adevărată plăcere pentru sine.

   — Ce... ce faci? abia izbuti să îl întrebe.

   Se duse în capătul căzii. Își înfipse degetele în onduleurile ei aurii și le strânse în pumn, dându-i capul pe spate, așa încât să îl poată privi de jos. Melantha șuieră de durere și îi prinse în zadar mâinile ca să-l îndepărteze. Își arcui spatele ca un șarpe; o mică porțiune din pielea fragedă a sânilor se iți de sub spumă.

   Roane se aplecă spre ea, până când ajunse să respire deasupra buzelor ei.

   — Dacă ai fi cu adevărat o vila... m-ai lăsa să îți fiu stăpân? rosti ca un vulpoi bătrân, trăgând-o din ce în ce mai tare de păr.

   Fata eliberă un țipăt. Se zvârcoli de durere, fiind pe punctul de a izbucni în plâns.

   Nu își putu scoate degetele din părul ei. Neputința ei... suferința... i se părură uluitoare. Avea impresia că se hrănea ca un flămând cu ele.

   Dar se opri, în cele din urmă. Uralele care izbucniră de afară îl făcură să-și ridice capul și să privească stelele ce păreau că străpung cerul ca niște sulițe.

   Melantha se trase în celălalt capăt al căzii.

   — Ce e greșit cu tine? se plânse, mângâindu-și scalpul.

   — Te puneam la încercare, îi răspunse nepăsător și se ridică de pe jos.

   — La încercare? La încercare pentru ce?

   — Nu te preocupă.

   — Ba bine că da! Ți-ai pierdut mințile? Nu poți să mă tragi de păr până sângerez și să îmi spui apoi că e doar de distracție!

   Roane își miji ochii spre ea. Apoi observă panglica roșie pe care o avea legată de încheietura stângă și rămase încremenit o clipă.

   — Ți-ai terminat baia. Acum ieși de-aici!

   Îi întoarse spatele și auzi apa băltind pe podea în următoarea clipă. Foșnetul faldurilor și respirația sacadată îi dădură de înțeles că se îmbrăca grăbită.

   Pentru un moment fu tăcere, apoi se auzi un clinchet. Se roti curios pe călcâie, dar o văzu numai pe Ashka împungând cu botul paharul de pe jos. Melantha era aproape de ușă, pe picior de plecare.

   Îi aruncă doar o privire plină de ranchiună înainte să izbească ușa în urma ei.

   Roane își molfăi buzele. Ce fusese în capul lui? Sigur găsea alte fete pe care să le tachineze. Dar măcar se convinsese de ceva de care fusese aproape sigur.

   Era neatinsă.

   Străbătu gânditor încăperea de la un capăt la celălat. Zări în treacăt coronița de flori albe pe care păzitoarea și-o făcuse, încă aruncată pe jos. O luă și o roti între degete, mângâind petalele mici și pufoase.

   Sigur Corvina putea face vreun truc să nu se ofilească.