Erau 97 de pași din dreptul dormitorului ei până la intrarea holului principal al conacului, care se înălța mândru ca o cupolă aurită datorită sutelor de lumânări ce ardeau neîncetat în candelabrele de fier. Câte 13 camere pe fiecare coridor. Câte 13 tablouri pe fiecare perete. Câte 13 torțe ce pâlâiau slab.

   Și 13 gargui la care se holbase speriată atunci când i se păruse că ochii de piatră ai acestora se mișcaseră și îi urmăriseră fiecare gest: erau câte doi la porțile de la intrare, la cele ce duceau spre grădina în care erau amplasate corturile, la intrarea în conac, la scările spiralate din hol ce duceau spre etaj, la jgheaburile din aripa estică și vestică, iar ceilalți trei străjuiau cele trei turnuri rotunde pe care le putea vedea chiar de la fereastra dormitorului ei.

   Melantha încercase să se prefacă interesată și impresionată de arhitectura construcției atunci când îi ieșea cineva în cale în timpul micii sale căutări. Nu peste mult timp trebuia să plece cu trăsura spre portul de la malui Mării Oaselor Rupte ca să se îmbarce pe corabia lordului Iormas, care insistase să îl însoțească alături de alții. Poate aveau noroc și soarele ieșea din spatele plasei plumburii de nori la asfințit, înainte să se piardă în apele învolburate și reci. Și, dacă aveau să vadă astrul măreț, atunci ploaia de stele i-ar fi încântat chiar în acea noapte.

   Își întoarse capul spre un tablou când auzi pași lipăind pe marmura curată. Sperase că avea să găsească un plan al conacului pentru ca musafirii să-l vadă în caz că s-ar fi iscat un foc sau vreo altă nenorocire ce necesita evacuarea acestora, însă nu era absolut nimic.

   Majordomul se opri zâmbitor în dreptul ei, iar Melantha fu nevoită să se dea un pas în spate ca să-l poată privi. Era incredibil de înalt și de slab, însă chipul său era plăpând și prietenos. Ochii îi erau la fel de negri precum părul lung, legat cu o fundă. Purta costum închis la culoare, iar în reverul vestei avea înfiptă o broșă în formă de frunză de laur.

   — Pot să te ajut cu ceva, milady?

   — Ah, nu! îi răspunse veselă. Doar admiram picturile.

   — Sunt minunate, nu-i așa?

   — Categoric. Se vede cu câtă pricepere și dedicație sunt făcute. Oferă... un aer plăcut conacului.

   — Asta spun toți musafirii! Lordul Roane le-a pictat acum ceva timp.

   Melantha rămase cu ochii pironiți asupra tabloului din fața ei, părând că abia atunci îl vede cu adevărat. Era o moară din cărămidă, în spatele căreia se zărea o lună mare și roșiatică, pentru care parcă își înmuiase pensula în sânge. Pe drumul plin de gropi ce ducea către ea se vedea o căruță trasă de un cal slăbănog, ale cărui hățuri stăteau în mâinile unui țăran. Era o pictură simplă și macabră în același timp. De ce se ducea bărbatul noaptea la moară? Se inspirase din realitate sau era doar o plăsmuire a imaginației sale? Oricum ar fi fost, trebuia să-i recunoască talentul.

   Îl simți privind-o, însă nu îi dădu de înțeles asta.

   — Dacă nu mă înșel, nu cred că ai probat pantofii de catifea.

   Își mușcă interiorul obrazului și ridică nepăsătoare din umeri.

   — Nici măcar nu mă străduiesc să încerc. Nu e nevoie să mi-i pun în picioare ca să știu că îmi sunt prea mici. Și nu e deloc plăcut să știu că îmi vede cineva tălpile late, milord. E destul de stânjenitor, șopti și își încreți un ochi, încercând să pară convingătoare.

   Adevărul era că își voia pantofii înapoi. Erau preferații ei. Dar nu știa cum ar fi putut să-i recapete, doar dacă nu cumva lordul Aleksije îi ținea în dormitorul său. Poate că ar fi reușit să se strecoare acolo și să îi ia. Sau poate că i-ar fi cerut când urma să plece înapoi acasă.

   — O, am înțeles! majordomul dădu din cap și apoi oftă. Atunci trebuie să îmi anunț plecarea. Se pare că vor mai dura ceva timp căutările fetei misterioase.

   — De ce vrea să o găsească? întrebă în momentul în care văzu că voia să se retragă.

   Majordomul clipi.

   — Nu mi-a spus exact de ce, dar poate că vrea să mai danseze cu ea la noapte. Sau să vorbească. Nu cred că au apucat.

   — Hmph! mormăi ea. Dar nu are deja o logodnică? Nu va fi descumpănită?

   — Ei bine, dáma Corvina nu îi e soție încă. Poate că îi ține șnurul mai dezlegat până la nuntă.

   Melantha își înclină capul și privi abătută ochii ca tăciunii ai bărbatului. Știa că nu avea nicio autoritate asupra lordului Aleksije nici măcar după ce s-ar fi căsătorit. Femeile nu dispuneau de prea multe privilegii, mai ales dacă erau născute în Case.

   — Nunta se va ține tot aici?

   — Bineînțeles.

   — Oh! Nici nu pot să îmi închipui câte sticle și butoaie cu vin vor încăpea în pivnițe pentru un asemenea eveniment! Știi, milord, tatălui meu i-ar fi plăcut foarte mult să rămână aici. Adoră tot ce ține de arhitectură. Mi-a promis că îmi va construi un palat atunci când mă voi căsători. Dragul de el, visează atât de frumos! Poți să îți închipui că plănuiește să-mi facă la subsol un bazin cu apă termală? Și o altă încăpere în pământ în care să mă ascund de dogoarea zilelor toride. Mai mult ca sigur ar fi vrut să vadă subsolurile conacului! Da, de minune i-ar fi plăcut. În trăsură, înainte să cobor, s-a minunat de măreția lui și s-a tot întrebat dacă ocupă mai mult spațiu decât lasă să se vadă.

   Își umplu plămânii cu aer și se mustră în gând. Ar fi trebuit să găsească o scuză mai bună! Verile nu erau deloc toride în Ținutul celor Bântuiți. Un palat? Nu ar fi avut veci bani de un palat. Buzele i se lipiră una de alta și se strădui să nu pară amuzată, dar majordomul o privi călduros și își așeză o mână după umerii ei.

   — Păcat că nu a rămas aici, milady! I-aș fi arătat cu drag planurile conacului, așa încât să-ți construiască un palat mult mai mare și mult mai frumos. Poate că ne va face o vizită după Alensai, nu? Dar pot să îți fac turul dacă dorești. Stăpânii sunt cam ocupați acum.

   Melantha înaintă cu pași mici pe lângă el. Răspândea o căldură familiară și mirosea frumos, a flori proaspete.

   — Dacă nu e niciun deranj, milord... Nu vreau să fiu o povară, mai ales că sunt destul de străină de construcții și probabil nu voi reține prea mult din ce îmi vei explica. Dar așa îl voi putea convinge pe papa să vină aici!

   — Nu vei fi nicidecum o povară, draga de tine! Ce zici de mâine, după ce se servește masa de dimineață?

   — Ar fi minunat. Mulțumesc, milord!

   — Nu-mi mai spune milord! Mă faci să mă simt prea important. Vezi? Am roșit în obraji. Poți să mă strigi Jairo, așa cum fac toți.

   — Jairo..., fata plimbă cuvântul pe buze, rostindu-l de mai multe ori. Iar tu poți să-mi spui Melantha, Jairo.

   Majordomul își înclină capul în fața ei.

   — Desigur. Un nume care ți se potrivește de minune. Mi-a făcut plăcere să îți vorbesc, Melantha, dar acum trebuie să plec. Sper să ai un Alensai fericit în continuare! Voi veni să te caut mâine.

   Îi zâmbi și îl urmări cum se îndepărtează de ea, pierdându-se în mulțimea de oameni ce se învârtea ca un mușuroi de furnici în holul mare. Aruncând o ocheadă scurtă peste umăr, își spuse că trebuia să analizeze toate tablourile de pe pereți înainte ca mascarada să înceapă iarăși.

   Îl găsi pe Serghei pe scările de la intrare, tocmai când terminase de vorbit cu un bărbat ce purta broderii aurii la haine. Îi oferi cotul și începură să meargă ușor pe poteca pavată cu dale de piatră. Erau aduse găsești trase de câte doi cai și conduse de câte un vizitiu, iar alți oameni se plimbau exact ca ei, bucurându-se de vremea frumoasă de afară.

   — Toți așteaptă să plecăm spre port, unde e corabia lordului Iormas. E un ceas de mers până acolo. Sau două, Serghei îi oferi un răspuns întrebării ei nerostite.

   — Tu crezi că va răsări soarele astăzi?

   — Cred că orice e posibil. Anul trecut a răsărit în ultimele două zile. Dar a meritat așteptarea.

   — Hm...

   Își dădu de pe față câteva șuvițe subțiri de păr ce-i scăpaseră din coada dezordonată pe care și-o făcuse. Se gândi că ar fi trebuit să-i ia din lungime de îndată ce s-ar fi întors acasă. Îi trecea de talie, iar onduleurile o făceau să pară prea copilăroasă uneori.

   — Cum de o știi pe Vixra?

   Serghei o privi în colțul ochilor și ridică din umeri.

   — Am cunoscut-o acum doi ani, tot la Alensai. Am ajutat-o să își aducă bagajele din oraș aici. Mă bucur că te-ai împrietenit cu ea. E o vrăjitoare drăguță.

   Îl înghionti în coaste.

   — Îți place de ea? îi făcu ștrengar cu ochiul și zâmbi când îl văzu mut pentru câteva clipe.

   — Melantha, nu! Nu în felul la care te gândești. Cerule!... Hai, nu îmi mai sta le cap! Mă duc să văd dacă ne-au pregătit trăsura. Să știi că va trebui să o împărțim cu încă două persoane, așa încât să fim cât mai mulți în port.

   — Atunci o să mă mai plimb puțin prin preajmă.

   — Să nu te îndepărtez prea mult! Toate trăsurile pleacă la ultima bătaie a orologiului.

   Își întoarse capul și privi ceasul imens fixat pe fațada conacului, deasupra scărilor. Avea suficient timp ca să bage de seamă detaliile care i-ar fi fost esențiale să își ducă misiunea la capăt. Dacă urma să viziteze subsolurile cu Jairo în următoarea zi, poate ar fi văzut chiar atunci ce le atrăsese atenția emisarilor.

   Ce ar fi putut găsi? O persoană răpită și sechestrată acolo? O armă secretă care i-ar fi putut găsi pe toți? Un strigoi? Nu avea nicio idee.

   Își făcu drum spre grădina cu flori, pășind pe aleea înconjurată de trandafiri roșii pe ambele părți. Mireasma lor dulce plutea prin aer, făcând-o pentru o clipă să își închidă ochii și să simtă natura în toată splendoarea ei: adierile călduroase, trilurile păsărilor, zumzăitul gâzelor, susurul apei...

   Brusc, lăsă florile în urmă și înaintă spre capătul grădinii, acolo unde o potecuță se pierdea într-o adunătură de tufișuri și arbuști, ascunsă și de frunzele unei sălcii care stătea plecată spre pământ. Le îndepărtă și își făcu loc printre ele, mustrându-se când rochia i se agăța în ghimpi.

   În spatele zidului de frunze și de crengi găsi un peisaj rupt parcă din cele mai frumoase vise ale ei. Lacul ce-i stătea în față se întindea cât vedea cu ochii, ocrotit de tot felul de arbori și plante, de parcă ar fi fost o fortăreață, o comoară ce trebuia păzită de oricine și de orice ar fi amenințat să distrugă acel colț de natură. Câțiva nuferi, albi și rozalii, străpungeau suprafața apei, iar undeva, spre mal, se zărea o deschizătură într-o stâncă, probabil o peșteră subacvatică.

   Răsuflă uimită. Tot ce vedea era pur și simplu copleșitor de frumos! Iar liniștea de acolo o făcea să creadă că nimeni nu pusese încă piciorul acolo, deși nu era departe de conac. Se apropie de lac și își dădu jos pantofii, care nu erau cei de catifea cu funde din satin, pe care îi iubea nebunește și pe care nu știa cum să-i recupereze, apoi atinse ușor cu degetele apa. Era caldă. Și curată.

   Aruncă o ocheadă peste umăr și ascultă cu atenție, însă nu auzi nimic în afară de foșnetul frunzelor și de orăcăitul unor broaște pe care nu le vedea.

   Își duse mâinile la spate și începu să-și desfacă șireturile corsetului. Nicio servitoare nu venise să îi aducă măcar un lighean cu apă în acea dimineață și nu se mai spălase de aproape două zile, de când trecuseră de Prăpastia fără Fund. Nu putea spune că își făcuse baie la hanul la care se cazaseră între timp, pentru că abia de își trecuse prosopul umed pe brațe înainte să își dea seama că apa era mai murdară decât cea dintr-o băltoacă. Avea suficient să se spele înainte să plece spre mare.

   Se aruncă în lac după ce apa îi trecu de genunchi și începu să înoate până spre mijlocul lui, bucurându-se senzația ce îi învăluia corpul. Deși își prinsese părul într-un coc în vârful capului, i se desfăcu imediat ce sări, iar acum se întindea în urma ei ca o cascadă de aur prăfuit. Se lăsă ușor pe spate, făcu pluta pentru câteva momente, privind fix cerul plumburiu, ce se vedea printre coroanele bogate ale copacilor, iar apoi se scufundă și continuă să înoate printre rădăcinile nuferilor și pe lângă peștii mici și colorați ce se fereau din calea ei.

   Își dădu părul de pe față când ieși la suprafață. O fată cu piele palidă și ochi goi stătea pe o stâncă ascuțită, legănându-și coada prin apă. O privea fix și părea că fredonează un cântec pe care Melantha nu-l înțelegea și nici nu-l auzea prea bine.

   O rusalka.

   Doica ei, Zenia, o speriase de fiecare dată cu poveștile despre rusalkii, atunci când nu avea astâmpăr. Îi spunea că trăiau în râuri sau în lacuri și erau fete sau femei care se înecaseră acolo după ce se decideau să-și ia viața din cauza celor pe care îi iubeau. Se transformau apoi în monstruozități și ademeneau bărbații spre ele, trăgându-i spre adâncuri. Rusalkiile puteau să meargă și pe pământ și dansau în cercuri când era lună plină, iar dacă le vedeai, trebuia să te prinzi în hora lor și să dansezi până mureai...

   Câteodată credea că Zenia era prea orbită de superstițiii, dar în acel moment avu impresia că bătrâna nu avea mințile pierdute. Sau poate că ea și le pierduse.

   Clipi speriată. Rusalka nu mai era acolo.

   Se întoarse și se pregăti să înoate înapoi spre mal, dar glezna îi fu prinsă ca într-o menghină și următorul lucru pe care îl știu era că apa îi intrase în plămâni și în ochi și nu mai putea să respire, nici să vadă ceva din cauza rădăcinilor în care se încurcase.

   Panicată, încercă să își tragă piciorul spre ea, dar degetele reci nu îi dădură drumul. Își deschise din instinct gura. Știa că țipa, deși nu se auzea și mai mult ca niciun sunet ieșea deasupra apei.

   Se gândi că urma să moară într-un mod urât. Corpul i-ar fi plutit dezbrăcat deasupra apei, numai bun pentru ca gândacii și muștele să se înfrupte din el. Dáma Oksana ar fi înnebunit și probabil i-ar fi spus că era o netrebnică, iar lordul Kostya s-ar fi închis în el și mai mult și nu ar mai fi vorbit cu nimeni. Numai Serghei i-ar fi plâns de milă. Și poate și Stanka, singura prietenă care îi mai rămăsese din copilărie.

   Chiar când încetă să se mai zbată, simți un braț încolăcindu-i-se în jurul taliei și o trase din strânsoarea morții.

   Și apoi aer.

   Aer.

   Aer.

   Începu să tușească și să respire, scuipând apa din plămâni și înlocuind-o cu aer. Ochii o usturau prea mult ca să-i poată deschide, însă simți pieptul cald al unui bărbat și mușchii ce păreau de piatră sub palmele ei tremurânde. Îl auzi vorbind, probabil strigându-i numele, dar nu îl putu înțelege.

   I se părea mult mai frig decât înainte, de parcă iarna luase brusc locul primăverii. Aerul părea schimbat. Era liniște. Nici broaștele nu mai orăcăiau.

   Își ridică greoi o pleoapă. Doi ochi căprui o priveau îngrijorați, cercetându-i fiecare por al chipului. Îi urmări buzele mișcându-i-se; încă avea apă în urechi. O întreba dacă e bine.

   Era în viață și numai asta știa.

   Și că era dezbrăcată în brațele lordului Roane.

   Înotă cu ea spre mal și aproape că o târî când mâlul de pe fund le atinse picioarele, iar când ajunseră la mal, o așeză pe nisip și o acoperi cu redingota lui uscată. Probabil că se descotorosise de ea înainte să intre în lac.

   Își ridică ochii spre el când îngenunche în fața sa. Îi simți palmele pe obraji. Își trase genunchii la piept, încercând să își ascundă părțile intime. De ce nu își putuse păstra combinezonul pe ea?

   — Ești bine? o întrebă iar.

   Dădu din cap că da. Îi era frig și încă își simțea inima bătând de parcă voia să-i rupă coastele, dar era în viață. Surprinzător.

   — Ce a fost în capul tău să înoți acum? De una singură! Puteai să mori!

   Pufni nervoasă. O salvase doar ca să o certe? Îl privi printre genele-i încărcate cu picături de apă. Oricât de mult ar fi vrut să-i întoarcă vorbele, în acel moment nu mai avu cuvinte. Arăta... într-un fel care îi lua respirația. Poate că s-ar fi înecat de una singură numai să-l vadă iar așa.

   Părul său ruginiu i se lipise de obraji, precum cămașa albă de trunchi, ca un al doilea strat de piele. Îi vedea mușchii tonifiați prin ea. Crucea pe care o purta la gât și care îi trona pe piept. Apa i se scurgea pe frunte până pe buze. Le îndepărta cu vârful limbii.

   Nu își putu lua ochii de la el, așa că rămase tăcută și îl ascultă pierdută cum o certa. Își mângâie fără să vrea medalionul. Simți piatra albăstruie arzând. Și când totul deveni prea mult, îi prinse încheietura uneia dintre mâini pe care încă și ținea pe chipul ei și îl strânse ușor.

   — Cine a murit în lac?

   Ce fată s-a înecat acolo? ar fi vrut cu adevărat să întrebe.

   Lordul Roane clipi speriat pentru câteva momente.

  — Despre ce vorbești? Nu a murit nimeni aici.

   — Am văzut o rusalka. Ea... Ea m-a tras spre adânc.

   — Cred că ți s-a părut, milady. Aș fi știut dacă aveam rusalkii aici.

   Bărbatul se îndepărtă pentru câteva momente și se întoarse cu rochia și pantofii pe care le aruncase pe mal. Melantha își simți obrajii în flăcări. Le luă cu mâini tremurânde și îi mulțumi în gând când se întoarse, lăsând-o să se schimbe.

   — Îmi vei răspunde la întrebare? lordul rosti, aruncând cu câteva pietricele în apă.

   — Care întrebare?

   — Ce căutai singură aici? Toți erau la conac.

   — Mă plimbam până urmau să fie trăsurile gata. Ar trebui să mă întorc, probabil sunt gata, șopti.

   Îl auzi râzând. Doar pentru două secunde scurte, însă suficient încât să o facă să-l privească nedumerită.

   — Trăsurile deja au plecat, milady. Orologiul a bătut când am ajuns aici și te-am văzut aproape înecându-te.

   — Cred că glumești..., spuse descumpănită. Nu a rămas niciuna? Nu pot să pierd apusul soarelui!

   Dădu să treacă pe lângă el, ținându-și pantofii în mână, dar lordul Roane o prinse de cot și o opri. Se puse în spatele ei și îi legă șireturile.

   — Nu vezi ce înnorat e? Slabe șanse să vedem soarele azi. Peste două ceasuri se întunecă.

   Privi cerul. Lordul avea dreptate; era mult mai înnorat decât înainte.

   — Ar trebui să te întorci în conac. Vei îngheța de frig.

— Da, rosti, strângând la piept redingota sa.

   Lordul o călăuzi prin desiș și prin grădina de flori, iar când ajunseră aproape de conac își dădu cu stupoare seama că nu mai era absolut nimeni pe acolo.

   Nici măcar Serghei.

   Se opri și oftă. Lordul Roane își trecu mâna prin părul ud și o privi curios.

   — Mergi înăuntru. O să pun o servitoare să-ți pregătească o baie fierbinte.

   — Mulțumesc, milord!

   Nici nu făcu bine doi pași când auzi o femeie strigându-l pe Roane. Era aceeași care stătuse la ușa Vixrei când îl căutaseră pe lordul Aleksije – mama lor, dacă era să se ia după aceiași ochi căprui. Era urmată de dáma Corvina, logodnica celui cu care dansase noaptea trecută.

   — Nu trebuia să te duci și tu pe mare? îl întrebă pe lord, sprijinindu-și umbrela în pământ.

   — Mi-am schimbat gândurile, mamă. Ce faci aici, Corvina?

   — Aleksije a uitat că trebuia să mergem împreună. Nu l-am mai văzut după masă, suspină furioasă, analizându-și atentă unghiile negre.

   Melantha sări de pe un picior pe celălat, simțind privirile femeii pe părul ei ud. Știa, fără să se uite, că celor două nu le scăpa nimic.

   — De ce sunteți uzi?

   — Fata și-a scăpat pantofii în lac, mamă, Roane rosti după câteva momente de tăcere. Am ajutat-o să îi recupereze.

   — Ah! Ești din Casa Păzitorilor, așa-i?

   — Întocmai, dáma.

   Dáma Corvina își miji ochii spre ea și murmură pe un ton vesel:

   — Uitați ce frumoasă e, dáma Katarina! Ar face o pereche minunată cu Roane, nu?

   Mama lordului o scurtă din cap și până-n picioare. Se simțea mai stânjenită ca nicicând. Și nu era singura. Văzu pumnii bărbatului încleștați.

   — Adevăr grăiești, Corvina. Spune-mi, dragă, ești promisă altcuiva?

   Înghiți în sec. Roane o privi încruntat și nervos peste umăr. Melantha își umezi buzele și clătină din cap.

   — Nu sunt, dáma, dar Regele Caselor s-a oferit deja să îmi caute un pețitor.

   — Mama..., lordul rosti printre dinți.

   — Scuză-mă, dragule! De ce nu vă duceți să vă schimbați? Se face destul de frig. Ar fi păcat să vă îmbolnăviți acum.

   Roane își așeză mâna pe spatele ei și o împinse ușor. Intrară tăcuți înăuntru, iar lordul își plecă ușor capul în fața ei înainte să urce scările spiralate.

   Își așeză mâna pe piept și oftă. Realiză că redingota lui încă era la ea, dar nu se sinchisi să-l strige. Nici nu îl mai vedea. Se mișcă din loc și se îndreptă spre aripa în care era camera ei.

   Se opri încă o dată și privi scările. Cei doi gargui care întruchipau niște creaturi înaripate, cu colți și coarne, o priveau fix și păreau că rânjesc malefic spre ea.

   Clipi.

   Nu, garguii nu rânjeau. Erau de piatră.