Toți ochii erau pe ea, deși încă nu dăduse de înțeles că voia să accepte dansul lordului Aleksije – nici nu ar fi putut să îl refuze, de altfel. Dădu ușor din cap și putu să jure că un zâmbet larg se întinse pe fața bărbatului sub masca de corb. Dar apoi scrută mai bine locul luminat de flăcările sălbatice ale focului, ascuns printre corturi tarabe și buturugi ce serveau drept scaune și se srămbă când simți chiar în acel moment cum tocurile pantofilor i se afundă în nisipul cald ce fusese întins pe jos.

   Însă bărbatul nu avea de gând să îi dea drumul atât de ușor. Îngenunche în fața ei și își vârî mâinile pe sub poalele grele ale rochiei sale, iar Melantha nu avu decât să suspine uimită laolaltă cu cei din jurul ei și să se prindă de umărul său ca să nu cadă atunci când acesta îi dădu jos un pantof, apoi pe celălalt, lăsându-i degetele să mângâie cristalele mici și fine ca sarea, aduse probabil de la malul mării.

   Și apoi lordul întinse încălțămintea de catifea unei femei ce stătea în primul rând al mulțimii, îmbrăcată în culori ce îi aduceau aminte de piersicile pe care le mânca atunci când era mică. După felul în care îi văzu ochii întunecându-se prin deschizăturile măștii ce întruchipa o tigroaică, Melantha nu putu să nu se gândească dacă nu cumva aceea era logodnica sa. Ar fi râs în alte situații, dacă ar fi auzit pe cineva povestind despre fata pe care cel mai râvnit lord al regatului o descălțase ca să danseze cu ea și îi dăduse pantofii logodnicei sale ca să îi țină. În acel moment era, însă, prea rușinată și luată prin surprindere să mai scoată până și un chicot.

   — Ai tu grijă de ei până dansez, frumoaso? lordul o întrebă și, nemaiașteptând un răspuns, îi împinse pantofii în brațe și se întoarse spre ea.

   Orchestra interpreta un vals lent. Noroc că dáma Oksana o pusese să ia lecții de dans de la cei mai buni profesori din Ținut, de parcă era o prințesă născută și educată în Conacul Regilor.

   Își înghiți nodul din gât când bărbatul se opri în dreptul său și își trecu o mână după talia ei subțire. Melantha își strânse rochia în pumni și începu să se lase ghidată de pașii grațioși, încercând să-și abțină instinctul de a-l atinge. Rochia i se deschise ca un bujor când fu învârtită și nisipul se ridică în jurul lor asemenea prafului de stele care era găsit la fiecare colț de stradă de Alensai. Îi porunci inimii să-și încetinească bătăile haotice când bărbatul începu să îi mângâie talia, brațele și gâtul în timp ce se legănau de unii singuri pe ritmurile muzicii. Își așeză palma în dreptul obrazului său, fără să îl atingă, și începu să-și unduiască încheietura așa cum fusese învățată. Și, când îi veni vremea, în sfârșit, își așeză mâinile pe umerii săi și profită de faptul că trupurile lor erau acum lipite. Îi privi curioasă chipul, găsind doi ochi de un căprui regal, în care parcă se revărsaseră razele soarelui pe care îl așteptau aproape tot anul. Buzele lor s-ar fi tachinat unele pe altele dacă ciocul negru al măștii sale nu ar fi existat. Spațiul dintre ei era aproape inexistent. Își respirau aerul unul altuia. Picăturile lor de sudoare se contopeau acolo unde mâinile li se atingeau după ce revenea din piruete înapoi la pieptul său.

   Erau prea aproape și știa prea bine asta. Toată lumea știa asta. Le vedea în treacăt chipurile mascate și strâmbăturile neacoperite. Știa că făcuse o greșeală, însă nu înțelegea de ce simțea atât de multă repulsie, când ceilalți dansaseră la fel ca ei cu doar clipite în urmă. Nimeni nu o cunoștea, dar nu se îndoia că lordul nu putuse să își ascundă identitatea. Invidia femeilor îi săpa în carne.

   Nu mai așteptă ca valsul să își atingă nota finală sau să se încline în fața bărbatului. Se roti pe călcâie și împinse cu coatele pe cei ce stăteau în calea ei, uitându-și fără să realizeze pantofii de catifea.

   Aproape că se prelinse pe potecă asemenea unei picături de ploaie când se lovi de un trup de piatră. Se uită confuză în ochii unui uliu multă vreme până să-și dea seama că era verișorul ei, Serghei. Îi sări în brațe și răsuflă ușurată.

   — Unde ai fost? Te-am căutat tot timpul!

   Îl simți cum râde.

   — Îmi cer scuze, Melantha! A trebuit să îți ajut vizitiul să îți ducă bagajul, apoi a apărut o problemă legată de camera ta. Era cât pe ce să dormi afară în noaptea asta! Cum ți se pare festivitatea?

   — Minunată, într-adevăr, mormăi cu un zâmbet strâmb.

   — Unde te duceai așa grăbită?

   — M-am gândit că ar fi mai bine să îmi încep treaba de acum și să las distracția pe mai târziu. Ai vreo idee de unde ar trebui să încep? Ai stat o zi întreagă aici.

   Serghei își scutură capul și își ascunse mâinile în buzunarele redingotei sale de culoarea căpșunilor.

   — Nu am avut timp să mă holbez prin jur. A trebuit să îi ajut să monteze corturile și toate cele. Duceau lipsă de oameni. Dar îți sugerez să începi de mâine, vei fi mai familiară cu locurile.

   — De fapt, cred că vreau să dorm. Poți să îmi spui unde îmi e dormitorul?

   — Deja? Nici măcar nu a început sărbătoarea cum trebuie!

   Melantha își dădu ochii peste cap.

   — Mă simt obosită. Au fost câteva ore de drum ale naibii de lungi și de plictisitoare.

   Își văzu vărul scăpând câteva chicote și îl lovi cu pumnul în umăr. Serghei îi devenise frate de când îl pierduse pe Melas și știa mai bine decât oricine ce era în sufletul ei și ce gândea în marea majoritate a timpului. El nu putea fi un Păzitor din cauza unor fapte rușinoase făcute de mama sa, sora lordului Kostya, așa că povara lui devenise povara ei. Melantha nu putea risca să fie pedepsită în același mod de către miniștri – meseria familiei sale ar fi luat sfârșit chiar atunci și ar fi ajuns pe drumuri, fără bani și fără vreo șansă de a se mărita cu un bărbat respectabil, care nu-și mânca negrul de sub unghii.

   — Atunci haide, o să te conduc.

   — Nu e nevoie, Serghei! îi spuse zâmbind. Doar spune-mi unde e și mă duc singură. Nu vreau să pierzi și mai multă distracție din cauza mea.

   Bărbatul blond o privi nesigur câteva clipe, dar apoi oftă învins și îi zise că dormitorul ei era la parter, pe holul din dreapta, a treia de la capătul acestuia. Își repetă de nenumărate ori în gând cuvintele, fiind convinsă că le-ar fi uitat în următoarea clipă, apoi îl îmbrățișă, se despărți de el și, luând un pahar cu o băutură colorată de pe tava unui ospătar ascuns de o mantie sângerie, se așeză pe o bancă și bău dintr-o gură conținutul înțepător.

   Nu își mai aduse aminte nimic după aceea.

*

   Își deschise ochii atunci când o serie de bătăi puternice răsună de parcă era chiar în urechile ei. Privi confuză în jur, fără să recunoască dormitorul în care se afla. Cum ajunsese acolo? Ce se întâmplase de nu știa nici măcar dacă adormise cumva pe banca pe care se pusese? Și, mai ales, cine îi dăduse jos rochia infernală în care fusese îmbrăcată?

   Era pierdută printre așternuturile albe și mătăsoase, purtând nimic mai mult decât combinezonul negru pe care îl avusese pe sub. Masca nu îi mai era pe chip și nu era nici urmă de ea, nici măcar pe podea, acolo unde îi erau aruncate crinolina, corsetul și mănușile.

   Bătăile se auziră din nou. Își frecă ochii cu podul palmelor și coborî buimacă din pat, sprijinindu-se de pereți ca să nu se prăbușească din cauza amețelii ce îi făcea capul să se învârtă. Crăpă ușa, cât să-și poată arunca ochii și să nu fie văzută într-o ipostază deloc decentă.

   Se holbă nedumerită la bărbatul din fața ei, ce stătea cu mâna întinsă, de parcă fusese gata să dea buzna înăuntru, căci trăsăturile chipului său îi erau înăsprite. Se încruntă când zări aceeași nuanță a ochilor cu cea a lordului Aleksije, doar că acesta era cu totul diferit de cel cu care dansase noaptea trecută. Părul lui nu era ca pana corbului, ci arămiu și lung, mângâindu-i în valuri răzlețe bărbia ascuțită. Era îmbrăcat într-o cămașă albă și în pantaloni cafenii cu dungi, iar în spatele său stătea cineva de care bănui că era majordomul conacului: un bărbat mai înalt decât îi fusese dat să vadă, tânăr și cu o privire blajină, al cărui păr întunecat era prins cu o fundă într-o coadă subțire ce îi aluneca pe umăr. Acesta făcu ochii mari când o privi și arătă cu degetul spre gât.

   Melantha clipi, fără să înțeleagă ce voia să spună.

   — Ce ți-a luat atât să răspunzi, milady? bărbatul furios o întrebă apăsat.

   — Îmi cer scuze, își drese ea glasul. Eram prea adâncită în somn. S-a întâmplat ceva?

   Întunericul pe care îl văzu pe hol o făcu să creadă că nici măcar nu se iviseră zorii zilei. Cei care stăteau în fața sa nu erau singurii care băteau la ușile camerelor ce se mai aflau pe acel palier. Privi peste umărul celor doi cum o fată cu piele măslinie stătea sprijinită de perete, cu mâinile încrucișate la piept, ascultând-o plictisită pe femeia cochetă care arunca prin aer cu mâinile, exasperată.

   — O persoană a dispărut noaptea trecută, îi văzu buzele mișcându-i-se, dar abia de îl putu înțelege.

   — Noaptea trecută? întrebă îngrijorată. Cine?

   Majordomul îi zâmbi călduros.

   — Lordul nostru Aleksije, milady. Îl căutăm de câteva ceasuri bune. Ai idee pe unde ar putea fi, l-ai văzut pe undeva?

   Se rugă să nu i se strângă sângele în obraji când i se păru că îi simte iar atingerile pe brațe, deși degetele îi fuseseră acoperite de mănuși, singurele care împiedicaseră ca fiorii din timpul dansului să se transforme în ceva și mai ispititor.

   — Nu, nu știu nimic.

   — Atunci nu te vei supăra dacă îl vom căuta în camera dumitale. Ne cerem scuze, situația dată ne impune asta.

   Rămase țeapănă și își încleștă degetele pe clanță. Nici nu știa dacă se afla în dormitorul ei. Dezordinea era greu de privit și, mai presus de toate, era prea dezbrăcată. Își deschise gura și o închise de mai multe ori, încercând să găsească o scuză, însă bărbatul cu păr arămiu păru că-și pierde răbdarea, căci o dădu la o parte și intră neinvitat în cameră. Melantha încercă să se ascundă și mai bine în spatele ușii, căutând din priviri un halat, în timp ce intrusul îl căută pe cel dispărut pe sub pat și prin dulapuri.

   Se întoarse spre ea și o pironi cu privirea câteva secunde grele, în care simți cum fiecare părticică a pielii ei dezgolite era sfredelită cu patos. Își dori să intre în pământ de rușine, de unde nu ar mai fi ieșit niciodată.

   — Lord Roane, l-am găsit! un strigăt răsună ca un ecou. L-am găsit pe lordul Aleksije!

   Căscă uimită ochii. Cât de naivă să fie, încât să nu își dea seama după nuanța irisurilor că era fratele celui cu care dansase? Se mustră de nenumărate ori în gând și bărbatul ieși din dormitor, lăsând în urma lui o dâră amețitoare de parfum mentolat. Majordomul își ceru scuze din priviri și dispăru la rândul lui. Fata care era găzduită vizavi de ea rămase în prag și râse amuzată.

   — Nu ai mai sărbătorit Alensai aici, nu-i așa?

   Melantha își scutură capul.

   — De unde ți-ai dat seama? o întrebă, arcuindu-și o sprânceană.

   — Trezitul cu noaptea în cap e o tradiție pe aici. Lordul Aleksije dispare de fiecare dată cu câte o fată și uită să mai plece din dormitorul ei. A ajuns să se pună pariuri în fiecare an pe seama celor treisprezece nefericite care sfârșesc în același pat cu el.

   Își frecă brațele cu mâinile ca să-și netezească pielea ce i se făcuse ca de găină. După ce își pierduse conștiința noaptea trecută, nu putea decât să mulțumească înaltului cer că nu fusese ea prima nefericită. Și urma să se roage să nu fie printre ele.

   — Sunt Vixra din Casa Vrăjitorilor, fata se prezentă.

   — Melantha. Păzitorul.

   Surprinderea îi cuprinse chipul frumos al vrăjitoarei. Toți aveau aceeași reacție când aflau cine era. O fată atât de slăbuță și de rafinată ca ea nu avea stofa unei persoane menite să păzească zi și noapte ceva de care se știa că era periculos.

   — Ei bine, sunt chiar curioasă. Trebuie să îmi povestești mai multe despre tine. Se servește masa într-o oră, afară. Ești gata până atunci?

   Dădu abătută din cap. Nu știa la ce etaj dormea Serghei, însă era fericită că găsise pe cineva cu care să schimbe câteva vorbe, măcar pe timpul zilei, înainte ca măștile să le acopere fețele odată cu lăsarea nopții.

   Închise ușa în urma ei și privi camera micuță, ce avea un pat mare, două dulapuri, o măsuță de machiaj și alta pe care era așezat un lighean și câteva sticluțe cu săpunuri și uleiuri. Își zări cufărul la picioarele patului și își scoase din el o rochie neagră, apoi așteptă în zadar ca vreo servitoare să îi aducă o cadă în care să se spele.

   Când se așeză pe scaunul din fața oglinzii, sângele încetă să-i mai curgă prin vene. Și nu pentru că păru-i de un blond murdar arăta de parcă o coțofană își făcuse cuib în el, ci pentru că o urmă vineție îi acoperea pielea în locul în care gâtul i se unea cu umărul. Își duse degetele spre ea și o atinse ușor. Sâsâi când trupul îi fu cuprins de o ușoară senzație de usturime. Nu își putu aduce aminte dacă se lovise în timpul dansului sau în altă parte. Și nici nu își dori să știe dacă fusese atacată de vreo creatură a umbrelor în timpul în care se pierduse pe sine.

   Se grăbi să-și caute machiajele pe care era sigură că dáma Oksana i le strecurase printre haine. De asta îi făcuse majordomul semn spre gât!

   Nu fu condusă spre grădina în care erau așezate corturile și tarabele, ci spre cea plină cu flori și copaci, unde se găsi admirând zecile de mese rotunde ce erau puse la distanțe mici unele de altele. La una dintre ele îl văzu pe lordul ce dăduse buzna în camera ei. Și nu era singur. Și femeia care vorbise cu Vixra era acolo, alături de alți trei bărbați, o fată cu păr întunecat și ochi albaștri și pe lordul Aleksije.

   Îl recunoscu după cercelul pe care îl avea în ureche, căci nimic altceva nu i-ar fi dat de înțeles că era unul și același. Și, cerule! Era, fără doar și poate, nespus de atrăgător, chiar dacă în acel moment arăta de parcă se chinuia să-și țină greața în frâu. Dădu ochii cu ea din întâmplare, însă nimic mai mult.

   Se holbă uimită la marea de culori ce părea strânsă ca într-un mușuroi, fiecare purtând la tivurile hainelor sau la eșarfe nuanțele caselor sau conacelor pe care le serveau: verde pentru Vânători, albastru pentru Pescari, roșu pentru Melaki, alb pentru Vrăjitori, cenușiu pentru Soldați. Erau și câțiva Emisari care purtau galbenul bolnăvicios care o irita la fel de mult precum purpuriul Miniștrilor. Diferența majoră erau broderiile de aur pe care le purtau numai cei din Conace, vrând să-și arate rangul înalt și, totodată, bogățiile.

   Numai ea, singurul Păzitor, purta negru. Și nici asta nu o scăpă de ochii ageri ce o urmăriră chiar și când începu să se îndrepte spre masa la care îl zări pe Serghei. Vixra era deja acolo, dar nu se deranjă să întrebe dacă se cunoșteau deja. Se așeză între ei și zâmbi politicos spre cei trei bărbați și cele două femei ce erau alături.

   Servitorii începură să mișune printre mese și să așeze în fața invitaților fel și fel de mâncăruri și băuturi. Nu se deranjă să se înfrupte prea mult. Nu îi era foame, însă bău fără să respire trei pahare mari de apă rece cu lămâie. Discuțiile de la masă treceau pe lângă ea și abia reuși să prindă câteva cuvinte. Nu putea să nu se gândească la cele întâmplate noaptea trecută și să nu se întrebe unde îi dispăruseră amintirile.

   — Ai auzit ce te-am întrebat, Melantha?

   — Nu am fost atentă, îmi cer scuze! spuse spre Serghei.

   Vărul ei își dădu ochii peste cap, astfel încât numai ea să observe.

   — Lordul Iormas voia să știe dacă vrei să ni te alături peste câteva ceasuri pe corabia sa. Vrea să ne ducă în larg, căci e convins că vom vedea apusul soarelui.

   Își întoarse capul spre bărbatul care părea a avea cu cel puțin zece ani mai mult decât ea. Îi văzu albastrul butonilor și al nasturilor de la redingotă și își dădu seama că era un Pescar. Nu se gândi prea mult la ce reuși să audă – nu mai fusese niciodată pe o corabie și cu atât mai puțin nu navigase pe Marea Oaselor Rupte. Era curioasă să vadă dacă toate miturile despre ea erau adevărate.

   — Ar fi plăcerea mea! le zâmbi recunoscătoare.

   Avea destul timp până atunci să dea ocolul conacului și să-și facă un plan pentru noaptea aceea, căci ajunsese să-și spună că nimeni nu ar fi fost cu ochii pe ea în timpul petrecerii. Crezuse că toți aveau să fie obosiți și să doarmă ziua, dar se înșelase.

   Privi în jur peste gura paharului în timp ce-și umezea buzele cu apa acrișoară. Aproape că se înecă, însă numai Vixra o auzi.

   — Ah, lordul Aleksije o caută pe fata cu care a dansat azi-noapte! îi șopti în ureche, mestecând ușor o prună uscată. L-am văzut punându-le pe toate blondele să îi probeze! Cred că i-a căzut cu tronc.

   Pentru că bărbatul ce avea părul la fel de întunecat precum masca de corb pe care o purtase se juca absent cu pantofii ei de catifea, mângâindu-le fundele de satin pe sub masă, deși ochii logodnicei sale nu scăpau nicio mișcare. Nu era o femeie care arăta de parcă ar fi ușor de intimidat, nicidecum, ci era exact tipul de femeie de care toate cele care erau curtate de bărbații luați ar fi trebuit să se ferească.

   Erau scântei usturătoare în ochii ei albaștri, iar felul în care scruta, ca un uliu, întreaga adunare, o făcu pe Melantha să-și dea seama că nu și-o dorea drept inamică.

   Zâmbi dulce spre lordul Iormas când acesta începu să-i povestească despre aventurile sale pe mare și despre creaturile pe care le ținuse departe de țărm.