Îi luă mult până să se miște din locul în care rămăsese înmărmurită, în fața construcției maiestuoase. Se decise în ultima clipă să nu intre, întrucât era o sărbătoare în care cea mai așteptată parte era ploaia de stele – se îndoia că erau prea multe persoane înăuntru. Îl căută din priviri pe Serghei, încercând să își aducă aminte ce fel de mască avea acesta. Știa că își comandase una care întruchipa o pasăre, dar să fi fost oare un păun sau un vultur? În acel moment, rațiunea ei era umbrită de uimirea care îi făcea ochii să sclipească de fiecare dată când vedea frumusețea care era în jurul său.

   Conacul era înconjurat de două poteci pietruite: cea din stânga ducea către o grădină plină cu flori și cu fel și fel de arbuști ornamentali, iar cealaltă se oprea în dreptul unor porți negre de fier, păzite de doi gargui care arătau ca niște lupi înaripați, cu colți ascuțiți din care putu să jure că văzu sânge picurând ca niște stropi de ploaie. În spatele lor se desfășura o adevărată festivitate parcă ruptă din basme: văzu multe corturi colorate în alb și în roșu, care se ridicau până la cer, tarabe pline cu delicatese numai bune de înfulecat sau cu bijuterii și haine, fântâni arteziene în care melakii se jucau cu apa și imitau formele unor creaturi acvatice, precum și câteva focuri ale căror flăcări se unduiau precum petalele de trandafir în bătaia vântului.

   Aruncă o ocheadă fugară femeilor care treceau pe lângă ea. Toate purtau măști ce întruchipau animale și flori în păr, însă rochiile lor erau mult mai lejere, în culori deschise, dar pline de sclipici sau de mărgele. Pufni oarecum amuzată când analiză felul în care mama ei o îmbrăcase: rochia de culoare sângerie stătea ca un clopot pe crinolină, iar corsetul care avea câteva broderii negre, ca și mănușile până la cot, îi subția talia până în punctul în care nu mai putea să respire și îi scotea în evidență curbura sânilor, între care lanțul de argint al medalionului se ascundea într-un mod ispititor. Singura piesă vestimentară care chiar îi aducea plăcere erau pantofii negri de catifea, cu vârfuri ascuțite, ce aveau în dreptul călcâielor două fundițe negre.

   Melantha sigur nu se putea ascunde de nicio pereche de ochi. Dáma Oksana îi spusese să nu iasă în evidență, însă nu își dădea seama dacă scopul ei nu fusese cumva contrariul.

   Începu să pășească spre toiul festivalului, având grijă să nu își prindă tocurile subțiri între dalele aleii, continuând în același timp să îl caute pe Serghei, dar și locul în care trebuia să își săvârșească misiunea. Niciuna nu avu vreun succes, însă. Erau prea mulți bărbați blonzi care aveau statura verișorului ei. Cât despre rolul său în acea sărbătoare... emisarii se întorseseră din teritoriul Conacelor în teritoriul Caselor mai mult morți decât vii, cuprinși de o boală despre care lekarzii spuseseră că semăna cu ciuma. Apucaseră doar să mărturisească regelui că se afla ceva necurat în pământ, în subsol, unde îi văzuseră pe cei doi lorzi ducându-se în miez de noapte atunci când îi spionaseră.

   Dar subsolul cui? Pe lângă conac, Melantha văzuse o căbănuță cu pereți negri de lemn, un foișor închis și o clădire de piatră care semăna cu un cavou. Știa, de altfel, că nu erau singurele construcții de acolo, însă ar fi bătut la ochi dacă s-ar fi apucat să le dea târcoale chiar din prima noapte. Poate avea să facă o plimbare în mijlocul zilei, când toți ar fi dormit din cauza oboselii pricinuite de chefăluială.

   Mirosul de vată pe băț o făcu să se oprească în dreptul unei tarabe la care un bătrânel fredona un cântec ce i se părea cunoscut, făcându-i pe cei doi băieței care stăteau nerăbdători cu mâinile pe marginea mesei să chicotească amuzați. Și-ar fi cumpărat una dacă nu și-ar fi umplut fața cu zahărul lipicios! Dar, oftând, trecu mai departe, privind cu o curiozitate vădită chipurile fericite ale oamenilor, zâmbetele lor ce le atingeau urechile și orchestra care înveselea atmosfera.

   — Nu vrei să îți ghicesc viitorul, micuță frezie?

   Tresări. Se uită peste umăr la cortul din care auzise vocea, dând de rânjetul unui bărbat ce purta o mască de vulpe. Degetele îi erau încărcate cu inele, un lanț de aur tronând mândru pe jobenul ce îi acoperea părul roșcat, parcă pictat cu sânge. În spatele pânzei care servea drept ușă, zări o masă rotundă pe care erau așezate câteva cărți și boluri cu lumânări ce răspândeau un miros înțepător de tămâie. Își mută iar ochii pe cel care o strigase, arcuindu-și sceptic o sprânceană, deși nu îi putea vedea gestul.

   — Frezie?

   — Îhâm, frezie. Floarea misterului, așa ca tine! Hm, ce spui? Vrei să îți ghicesc viitorul? insistă.

   Se pregăti să plece. Îi mai fusese ghicit viitorul înainte, în cafea, în frunze, în vise, însă nu se lăsase impresionată de cele ce auzise, știind că erau numai minciuni peste minciuni.

   — Nu vrei să știi care ți-e norocul în dragoste?

   Un zâmbet batjocoritor îi acoperi buze sângerii ale Melanthei.

   — Care dragoste? Nu am fost născută pentru așa ceva, îi răspunse, știind că mariajul ce o aștepta la colț urma să fie unul politic, care să asigure succesiunea Păzitorilor și nimic mai mult.

   — Ei bine, nu poți știi dacă nu încerci, bărbatul își trosni degetele. Cărțile mele nu mint niciodată.

   Privi până în dreptul aleii care se șerpuia printre spațiile amenajate și se gândi că oricum nu avea nimic mai bun de făcut, nu până când îl găsea pe Serghei. Dând din cap, bărbatul cu joben bătu entuziasmat din palme și o lăsă să intre prima în cort, unde se așeză cu greutate pe un scăunel cu trei picioare, pus lângă masă. Cel în cauză își luă pachetul de cărți și le amestecă de câteva ori, analizând-o neîncetat în tot acest timp.

   — Vreau să știi că astea nu sunt niște cărți obișnuite de tarot.

   Melantha dădu gânditoare din cap. Cărțile erau negre și pe spate aveau firișoare de aur care păreau că se mișcă asemenea șerpilor. Mirosul de tămâie îi dădea senzația de amețeală și o făcea să creadă că pământul se învârte cu ea, însă încercă să rămână rațională și să nu-și lase garda jos în preajma bărbatului ciudat ce stătea în fața ei. Așeză bucățile de carton pe masă și le înșiră într-o formă ovală, ca o potcoavă și își deschise gura, însă învățase destule lucruri de la ghicitoarele ce îi vizitau mama când aceasta nu avea nimic mai bun de făcut. Trebuia să își plimbe palma pe deasupra lor și să se gândească la o întrebare, apoi să ia cartea cu care simțea o conexiune puternică. Făcu întocmai, doar că își păstră mintea limpede, fără să permită vreunui gând să îi distragă atenția. Nu voia să își știe norocul în dragoste. Nu voia să afle că urma să păzească pentru tot restul vieții Labirintul, întrucât știa deja acest lucru. Nu voia nici să știe cât de bogată urma să fie cu banii primiți de la Castelul Caselor pentru munca ei. Viața îi era deja decisă, cu virgule și cu punct la final. În acel moment își dorea doar să își alunge plictiseala.

   Atinse cu degetele o carte și o întoarse cu fața în sus. Recunoscu spânzuratul. Își arcui o sprânceană spre bărbat.

   — Asta înseamnă sacrificii imense, dar și înțelepciune dobândită prin înfruntarea lor.

   Îi zări surprinderea ce îi lumină ochii căprui pentru o clipă.

   — Ah, da! Într-un tarot normal, da. Să continuăm, nu? Hai, amestecă-le și alege prima carte!

   Melantha îi ignoră repeziciunea și trase cărțile spre ea, strângându-le într-un morman și amestecându-le cu mai puțină pricepere decât ghicitorul.

   — Diavolul! chițăi speriată.

   I se păru că îl vede pălind pe bărbat.

   Într-un colț întunecat al minții își aduse aminte că diavolul putea însemna o dependență de o persoană care nu are aceleași sentimente, pe lângă multe alte lucruri rele.

   — Să continuăm, nu? îl auzi repetând în șoaptă.

   Îi luă cărțile din dreptul ei, le amestecă și le așeză apoi într-o formă de cruce. Melantha luă una la întâmplare și o așeză în colțul mesei. Erau îndrăgostiții, însă era pusă cu susul în jos. Clipi confuză când i se păru că fața femeii se schimbă în cea a unui bărbat, dar iluzia dispăru rapid. Bărbatul își miji ochii spre ea, apoi păru că se holbează la ceva aflat în spatele ei, la ceva inexistent de care avu impresia că o atinge pe umăr.

   Nu mai apucă să întrebe ce însemna, căci câteva flăcări negre se înălțară din cărți. Auzi un țipăt subțire; nu era al ei.

   Se ridică speriată de la masă și privi cu ochii mari ghicitorul care arăta de parcă stătuse la masă cu moartea însăși.

   — Trebuie să pleci! Asta a fost o glumă proastă... eu – eu sunt începător, habar nu am să ghicesc viitorul! Am vrut să fac un truc, dar nu mi-a ieșit! Nu spune nimănui, te rog! Am nevoie de bani.

   Melantha nu mai așteptă să fie rugată și a doua oară; ieși aproape fugind din cort, respirând aerul rece de parcă tocmai ieșise din adâncul pământului. Nu îi mai ceru nicio explicație, știa oricum că jocul acela nu ar fi dus nicăieri, întrucât nu-și pusese nicio întrebare în gând în timp ce alesese cărțile.

   Își fixă mai bine masca pe față și continuă să meargă anapoda printre celelalte corturi amplasate la câțiva pași unul de altul. Unde se ascunsese Serghei? Nu cunoștea pe nimeni pe acolo și era ieșit din comun ca o femeie să umble singură, mai ales fără prezența unui bărbat.

   Se desprinse brusc de mulțime și se așeză pe o bancă luminată de un felinar pe care se cățărase o iederă. Își dădu capul pe spate și privi gânditoare bolta cerească, pe care abia de se zăreau câteva stele. Alensai ținea treisprezece zile, dintre care șapte avea să stea în Conacul Oaselor, apoi urma să se întoarcă la Casa Păzitorilor și să privească din vârful dealului cum ceilalți se distrau fără ea. Dacă și-ar fi terminat misiunea cu bine, poate că ar fi primit câteva cuvinte frumoase și câteva propuneri de căsătorie. Dáma Oksana i-ar fi ales un soț bogat, cu care s-ar fi mutat într-o căsuță din apropierea Labirintului și s-ar fi ocupat de moștenitorii pe care trebuia să îi ofere.

   Și-ar fi dorit ca lucrurile să fie diferite. Și-ar fi dorit ca Melas să trăiască, să rămână el Păzitorul, așa încât Melantha să aibă mai mult timp să-și găsească o pereche pe care să o îndrăgească.

   Încetă să mai respire când auzi un foșnet.

   — Ce faci singură aici? Pierzi toată distracția.

   Își întoarse capul și privi tăcută bărbatul care înaintă din umbre, cu mâinile împreunate la spate. Melantha se ridică în capul oaselor și își curăță gâtul, plecându-și ușor capul. Era, fără îndoială, un lord care se remarca prin eleganță și prin rafinament. Avea o mască de corb, cu pene și cu un cioc care îl făcea să pară înfricoșător în întuneric. Nu îi putea vedea ochii, însă îi observă cercelul mic și negru din urechea dreaptă.

   — Aveam nevoie de o gură de aer, milord, îi răspunse, rămânând cu ochii fixați pe pantofii săi de lac.

   — Nu era destul de mult pe acolo?

   Un deget acoperit de materialul mătăsos al unei mănuși albe îi ridică bărbia. Melantha fu nevoită să își dea mult capul pe spate ca să-i poată privi chipul. Buzele lui erau întinse într-un zâmbet zeflemitor.

   — Poate că nu era aerul de care aveam nevoie.

   — Hmph! îl auzi pufnind. Unde e însoțitorul tău?

   — Chiar acum îl căutam, de fapt. Dacă mă scuzi, milord...

   Bărbatul o trase de cot când încercă să treacă pe lângă el.

   — Sunt sigur că nu se supără dacă îl cauți mai târziu. Îmi voi cere scuze personal față de el dacă te trage la răspundere. Te-am urmărit de cum ai intrat pe poartă. Nu ești din teritoriul Conacelor, nu?

   Își simți roșeața colorându-i obrajii. Spre fericirea ei, masca îi ascundea rușinea provocată de faptul că fiecare mișcare îi fusese privită din umbre. Sau că venea de dincolo de Prăpastia fără Fund, unde nu toate lucrurile erau la fel de frumoase ca acolo.

   Văzând-o că nu îi răspunde, își permise să o tragă după el, înapoi spre aglomerația din mijlocul festivalului.

   — Sunt lordul Aleksije. Îmi poți spune numele tău în timp ce dansăm, milady, îi șopti cu buzele lipite de urechea ei.

   Respirația lui caldă îi făcu pielea de găină. Vorbele sale o șocară. Tindea să creadă că era totul o glumă. Avusese impresia că lorzii erau mai în vârstă decât bărbatul tânăr și șarmant din fața sa, despre care știa că era un afemeiat fără pereche, în ciuda logodnei sale cu o femeie din Casa Melakilor. Era și fratele lui la fel ca el?

   Melantha nici nu își dorea să știe. Trebuise să stea cât mai departe de ei ca să nu dea de bănuit atunci când ar fi început să caute subsolul despre care nu avea niciun indiciu, însă ajunsese direct în brațele unuia dintre lorzi!

   Își dorea să se întoarcă pe călcâie și să fugă cât mai departe de acolo, însă nu mai putu face nimic. Nu când lordul își îndoi ușor talia mlădioasă și îi întinse mâna cu grație, invitând-o la dans. Nu când toți ochii îi sorbiră cu invidie fiecare mișcare, când femeile și-o imaginară arsă pe rug și bărbații începură să ia în considerare că era alta pe lista de cuceriri ale curtenitorului.

   Nu trecuse nici măcar un ceas de când se afla acolo și deja o dăduse în bară. Nu trecuse nici măcar o noapte.

   Încă șase o mai așteptau.