Torța acum stinsă pe care domovoiul o scăpă din mână lovi podeaua de piatră cu un clinchet sec și se rostogoli ca un balot aruncat din vârful unui deal, până când se opri la picioarele desculțe ale țigăncii bătrâne pe care o văzuse noaptea trecută.

   Era în zadar să-și spună că nu se speriase. Că fusese terifiată pentru o clipă, gândindu-se chiar că cei patru bărbați se treziseră din morți... nici asta nu putea descrie perfect felul în care inima păru să i se rupă de artere, căzându-i în gol, în stomac sau explodând până să ajungă acolo.

   Dispariția flamei, vocea și aerul rece care trecuse pe lângă ea o făcură, cu câteva clipe în urmă, să-și desprindă tălpile de podea și să se agațe cu mâna de una dintre mese pentru sprijin. Atinse ceva ca un cub de gheață, moale, dar aspru la suprafață. Privi în lături. Degetele îi erau încleștate în carnea de pe antebrațul bărbatului mort cu zâmbetul pe buze. Dacă ar mai fi fost în viață, unghiile ei i-ar fi scos sângele.

   Făcu o încercare să își recapete controlul asupra mâinilor tremurânde când domovoiul îi prinse poalele rochiei în pumni și se ascunse după piciorul ei, rămânând tăcut, mic cât un pisoi speriat, fără limba lui ascuțită și ocheadele disprețuitoare.

   — Am intrat din greșeală aici, își deschise gura, vrând s-o facă să creadă că asta se întâmplase cu adevărat.

   Chiar dacă lumina pierise în încăpere, fusta de un mov țipător a babei Ruza sclipea ca jarul stropit cu tărie. Chiar și brățările de pe mâini și de pe picioare, cerceii grei din urechi, salbele pline cu bani gălbui...

   Femeia făcu o mișcare ușoară. Monedele zornăiră ca niște clopoței de fier purtați de vânt, zgomotoși și greu de ignorat, lucru care o făcu să își dea seama de ceva.

   Cum de nu auzise acel sunet strident decât abia acum, când era conștientă de prezența ei? Fusese atât de prinsă în gânduri sau atât de absorbită de cadavre, încât nu reușise să își țină garda sus? Dar banii țigăncii ar fi zornăit chiar și mai puternic din cauza pereților de piatră care flancau scările înguste, iar urechile ascuțite ale domovoiului nu puteau să fie surde într-un astfel de moment.

   O ochi vigilent.

   — Te-o speriet baba, fâță blondă? vocea ei sună așa cum și-o amintea: ca un cârâit de cioară.

   Își luă cu întârziere mâna de pe trupul inert al bărbatului și o ținu în dreptul pieptului, privindu-și nemișcată buricele degetelor.

   — Nu am de gând să mint, își ridică ochii spre ea. Nu te-am auzit. Apoi adăugă: fâță?

   Țiganca se mișcă din pragul ușii și luă făclia de pe jos. Roti fitilul gros al acesteia între degete, iar o flacără mai roșie decât în mod normal se aprinse de acolo.

   Melantha clipi. Melaki? Țigancă melaki?

   — Dacă am doar un ochi ast' nu înseamnă că nu văd la fel de bine ca cu doi. Ba văd chiar mai multe.

   Fără să se poată abține, privi pleoapa dreaptă a femeii, lăsată peste orbită și arătând ca un mănunchi de ceară acoperit de mucegai.

   — Chiar mă-ntreb dacă nu au văzut și alții cum fugi de colo-colo și te uiți ca hoțu-n târg. Acu' nu m-am putut abține și am luat-o pe urmele tale. Trebuia să mă aștept că vrei să vezi morții. Greu să crezi că o venit vrăjitoarele întunecate așa de aproape de mulți inși, nu?

   — Da, mormăi incredulă. Cu toate că nu am văzut niciodată una.

   — Nici să nu-ți dorești, plescăi cealaltă. Nenorocitele alea n-au pic de suflet-n ele.

  Dădu din cap, așteptând să îi vadă următoarea mișcare. Se îndoia că o urmărise doar ca să o salute. În spatele ei, domovoiul încă nu îi dăduse drumul rochiei. Și, deși țiganca era conștientă de faptul că și el era acolo, nici măcar nu clipi în direcția lui.

   În cele din urmă, Melantha se gândi să întoarcă situația în favoarea ei.

   — Babo Ruza, ai mai fost la Conacul Oaselor înainte?

   — Aha, de vreo câțiva ani vin încoace. De Alensai curg banii mai bine, chiar de nu atât de mult ca în alte părți.

   Își arcui o sprânceană.

   — Adică ai fost și în restul regatului?

   — M-am născut în restul regatului, râse cu zeflemeală. De la un capăt la altul mi-au umblat picioarele.

   — Ai trecut Dunele de Cenușă cu ajutorul vrăjitoarelor, deci?

   Bătrâna o privi fix o clipă, apoi strânse din buzele subțiri și vânete până nu le mai putu vedea.

   — Vrăjitoare, scuipă cuvântul. Cine are nevoie de corciturile alea? Țigăncile pot să facă și ele portaluri.

   Simți ceva zguduindu-i trupul. Fiorii. Neliniștea. Dorința de a afla cât mai multe, curiozitatea ei de a afla ce voia să spună femeia. Dar aceasta părea gata pusă pe taină, iar lucrul acesta putea să fie o poveste pentru altcândva.

   Avea altă curiozitate acum.

   — Dacă stai pe aici de ceva timp... știi cumva ceva despre rusalka din lac? A fost vreo fată de aici care a murit acolo?

   Întrebarea o luă pe nepregătite. Flăcările care se reflectară în galbenii de pe baticul colorat al femeii pâlpâiră. Pentru momente bune, doar respirațiile lor se mai auziră. Domovoiul își înfipse mai adânc unghiile în pulpa ei, zgâriind-o.

   Baba Ruza privi gânditoare spre tavan.

   — Parcă a fost o fată, o aprobă. Logodnica sau soția lordului. Da, așa să zic. E imposibil să uiți un chip așa de luminos.

   — Logodnica lordului? se încruntă. Care dintre ei?

   Deși bănuia răspunsul, tot puse întrebarea. Lordul Stesha era însurat de prea mult timp și o singură femeie îi era soție – dáma Katarina –, iar lordul Aleksije era logodit cu dáma Corvina de ceva ani și era prea tânăr ca să mai fi avut altă logodnică înainte, una de care nu auzise pomenind pe nimeni.

   Poate că de asta nici baba Ruza nu se sinchisi să-i răspundă, salvându-și respirațiile pentru lucruri mai folositoare.

   Își duse mâna la piept, nu din frica faptului că alți pași tropoteau tot mai aproape de cămara răcoroasă, ci pentru că posibilitatea ca lordul Roane să fie atât de ursuz, de sobru, din cauza pierderii femeii pe care poate că o iubise o întristă teribil.

   Ea nu pierduse un iubit. Un soț. Îl pierduse doar pe Melas și durerea o chinuia în zilele când nici măcar greierii nu mai orbecăiau prin iarba înaltă de lângă Labirint, în ciuda faptului că fusese doar o copilă atunci. Dar era teribil cel gol mucegăit din suflet. Nu voia să își închipuie cât de devastată ar fi fost dacă ar fi avut în cârcă puțin mai mulți ani.

   Acum începea să înțeleagă de ce lordul Roane părea o umbră de plumb pe lângă vioiciunea fratelui său. Îi văzu în spatele minții ochii ca ambra, dar lipsiți de strălucire, fără încrețituri ale pielii care să îi trădeze un zâmbet sau un surâs. Linia dreaptă a buzelor rozalii, buclele arămii care îi cădeau leneșe spre umeri, părând uneori neîngrijite, vocea tărăgănată...

   Și, pe fundalul acestor imagini șterse, cuvintele docii Zenia îi răsunară de parcă i le-ar fi țipat în acel moment în ureche.

   Rusalkiile sunt femei care s-au sinucis sărind în lacuri sau în râuri și apoi s-au înecat, căci au fost trădate de logodnicii sau de soții lor. Bunică-mea credea că se transformă în rusalkii și cele care purtau în pântece un prunc în afara măritișului sau cele care au trecut printr-o moarte violentă. Sau cele care au murit fecioare. Cine știe? Dar, dacă dai vreodată cu ochii de una, Mela, chiar d-ești fată, să fugi cât te țin picioarele. Sunt creaturi putrede și rele, draga mea.

   Își cuprinse gâtul în palmă, simțind cum se sufocă. Pașii deveniră mai zgomotoși până când se opriră brusc. Din spatele țigăncii răsăriră trei dintre balerinele pe care le văzuse dansând, trei femei uluitor de frumoase, de grațioase și de zâmbărețe. Deși nu își mai purtau tutuurile diafane, încă arătau ca niște zâne bune din povești.

   Una dintre ele își așeză bărbia pe umărul bătrânei și o privi cu buzele arcuite.

   — O, babă Ruza, trebuia să ne spui că duci toată distracția la subsol! Petrecerile de la etaj sunt pur și simplu plictisitoare.

   Melantha le scurtă pe rând. Blond, blond, albăstrui. Părul lor lucea de parcă era năclăit în praful de stele vândut la fiecare tarabă în timpul Alensaiului.

   — Pare că o cunoașteți destul de bine pe baba Ruza, concise ea.

   — Hm, altă balerină fredonă. De ce nu? Ne întâlnim cam des pe la sărbătorile din tot ținutul. Mirosul banilor ne aduce împreună de fiecare dată.

   — Ea e cea de care vorbea Zoya? femeia cu păr albăstrui o aținti cu o privire pătrunzătoare.

   — Zoya, să vă vorbească de mine?

   — Ei bine, tot spunea că voiai să fii o balerină când erai copilă, îi explică ea, ridicând plictisită din umeri. Sincer, e așa păcat că ești păzitoarea Labirintului! Pierzi atâta distracție, atâta libertate! oftă dramatic. Frumusețea ta se irosește pe nimic.

   Țiganca se scutură de balerina care se sprijinise de ea și se roti pe călcâie să le privească.

   — Ce căutați voi aici?

   — Nu te enerva, băbuțo. Nu ți-am spus? V-am văzut coborând aici și, cum ne plictiseam... oricum, nu crezi că a venit timpul?

   — Nu, e prea devreme! bătrâna îi tăie cuvintele.

   Melantha simți cum domovoiul o strânge iar de pulpă, tăcut și înspăimântat ca un copil. Își dădu seama că un alt șir de lucruri ciudate se întâmpla în fața ei, lucruri pe care avea să le descoase cu siguranță.

   Cele patru femei continuară să șușotească între ele până când o balerină zâmbi iar în direcția ei și îi întinse mâna, celelalte două urmând-o nu la fel de încântate.

   — Janja.

   — Andresila.

   — Jerisavlja, își rostiră numele, o îmbârligătură de litere care se încâlciră și mai mult în mintea ei.

   Le strânse mâinile și dădu din cap.

   — Păi, sigur că ne-ar plăcea să mai stăm de vorbă cu tine, Andresila rosti ironic, dar trebuie să ne facem bagajele.

   — Plecați deja?

   — Hm, da. Purcedem cu regele Vlada – urmează să dansăm în capitală. Conacul ăsta nu mai are bani destui să ne plătească.

   — O, fii serioasă! Janja o lovi în glumă pe colega sa. Ai venit aici mai mult pentru lorzii Roane și Aleksije.

   Andresila se îmbujoră în obraji și își ascunse zâmbetul sfios în pumn.

   — Dar lordul Roane rămâne la fel de greu de atins! suspină dezamăgită. Nici de data asta n-am apucat să îl văd prea mult. Era mai vesel acum câțiva ani, când studia la Conacul Regilor.

   Jerisavlja plescăi din buze.

   — Ce ai vrea, să zburde de bucurie? Doar are atâtea pe cap!

   Melantha interveni în discuția lor aprinsă, neputând să își alunge curiozitatea:

   — Ce vrei să spui?

   Ultima balerină pufni când se întoarse să o privească, de parcă simpla ei prezență o irita teribil. Dacă era să fie sinceră cu ea însăși, nici Melantha nu o avea dragă la inimă.

   — Nu ai auzit? Probabil că ăsta e ultimul an în care lordul Stesha mai ține sărbătoarea de Alensai aici. Cică abia de mai are bani să plătească leafa servitorilor pe luna asta. Păstrează ce mai are pentru nunta mezinului său, deși nici Aleksije nu câștigă prea bine în perioada asta.

   — Lordul Aleksije lucrează? își arcui sprâncenele.

   Nu și-l putea închipui făcând altceva în afară de a curta orice fată sau femeie frumoasă; nu părea destul de serios încât să aibă o slujbă.

   — Tu chiar nu știi nimic? E printre cei mai buni emisari ai Teritoriului Conacelor – face mai mult legătura între regatele din afară și al nostru. Unii oameni îi zic Fulgerul Negru, pufni. Puteau măcar să îi dea o poreclă mai bună.

   Spulberând liniștea care se lăsă după, baba Ruza își lovi limba de cerul gurii și le îmboldi pe balerine spre ușă.

   — Ia uite cum stați să bârfiți mai rău ca niște țațe! N-aveți altceva mai bun de făcut? O să-ncepeți să mirosiți a stârv dacă mai zăboviți mult aici.

   Melantha aproape că uitase unde se afla, mai ales că femeile nici măcar nu aruncaseră o privire asupra leșurilor întinse pe mese.

   Balerina cea mai drăguță ridică o mână în aer în semn de la revedere, dar nici măcar nu apucară să treacă piciorul peste prag. Se opriră înmărmurite, cu spatele la ea, când un trosnet ca niște vrejuri uscate și rupte răsună în pivnița întunecoasă.

   Melantha își înclină capul spre stânga, spre locul unde se aflau trupurile bărbaților. Domovoiul abia izbuti să înghită în sec și să mormăie o înjurătură pe sub mustăți.

   Dintr-unul dintre cadavre se ridică o ceață negricioasă. Nu, nu o ceață. O formă neregulată. Nu, nu o formă. Un trup deșelat, lung și monstruos, care se adună ca un roi de albine și dădu naștere apoi unui tânăr care își întinse brațele în lateral și căscă de parcă abia se trezise din somn.

   Balerinele țipară scurt, domovoiul înjură din nou și se făcu dispărut printre crăpăturile zidului, baba Ruza își încrucișă brațele la piept, iar Melantha se dădu în spate până când atinse cu călcâiele o cutie veche de lemn.

   Bărbatul privi confuz în jur, apoi buzele i se lăbărțară într-un rânjet flămând.

   — Păi, cine s-ar fi așteptat să fiu înconjurat de atâtea fete frumoase la întoarcerea mea? Bunico, tu cam strici atmosfera.

   — Pui de lele! scuipă țiganca spre el. Ți-am tot zis să nu mai faci asta când nu ești singur.

   El își aruncă leneș o mână prin aer, apoi se dădu jos de pe masă și își scutură praful de pe haine. Purta o pereche de pantaloni negri, largi, o vestă decoltată de culoarea mustului și o pelerină până la șolduri de aceeași nuanță. De toate erau agățate lanțuri de aur cu monede, iar condurii foarte ascuțiți și foarte încovoiați la vârfuri păreau a fi meșteșugăriți de cele mai pricepute mâini.

   Deși groaza dispăru de pe chipul balerinelor și se transformă în indiferență, Melantha încă nu pricepu ce se întâmplă.

   — Ce tocmai i-ai făcut bărbatului acela?

   — Hm? tânărul o privi curios. Dar nu ești tu destul de frumușică?

   — Rosta, țiganca îi rosti enervată numele.

   — Băbuțo, calmează-te! Eram pe punctul să îi explic. Doar nu vrei să leșine pe aici de frică, nu?

   Baba Ruza clătină din cap și le dădu afară pe balerine, trântind ușa în urma lor. Înainte să dispară din ochii ei, Janja îi spuse Melanthei că abia aștepta să o revadă.

   Tânărul numit Rosta pocni din degete în fața ei ca să îi atragă atenția. Abia atunci îl privi cu adevărat, îi analiză trăsăturile chipului colțuros. Probabil că era mai mare decât ea cu câțiva ani, însă ochii lui înguști și pictați în jurul pupilei cu cerneală arătau ca ai unui copil veșnic vesel. Părul negru era unsuros și îi ajungea până la tâmple, câteva șuvițe căzându-i pe frunte. Pielea lui era ca a babei Ruza, poate cu un ton mai închisă.

   — M-am folosit de divinația oaselor ca să intru în corpul tipului acela, Rosta dădu din cap să-și întărească vorbele.

   — Divinația oaselor?

   — Îhâm. Vezi tu, fiecare osior din lumea asta are cuvinte scrise pe ele. Vrăji. Rune. Simboluri. Inscripții. Spune-le cum le vrei; nici că mă interesează. Dacă poți să le citești și să le folosești apoi ca incantații, atunci poți să faci orice. Să intri în trupul cuiva și să îi rozi oasele ca o boală. Să îl controlezi. Dar ce am încercat eu să fac a fost chiar mult mai artistic, râse mândru. Am vrut să îi țin mintea captivă între oasele țestei și să îi pătrund în amintiri, dar...

   Se întoarse către bătrână.

   — Bunico, iartă-mă că am fost așa leneș. Se pare că mințile le-au fost deja separate de trup.

   — Nu știam că țiganii pot să facă asta, Melantha îi spuse îndoielnică.

   Rosta privi iar peste umăr spre baba Ruza.

   — Bunico, e proastă sau chiar nu știe?

   Deși își deschise gura să se apere, nu scoase niciun sunet când țiganca oftă și se lăsă pe vine pe pământul rece, încrucișându-și apoi picioarele slăbănoage sub ea.

   Zăngănitul brățărilor de la glezne se împleti cu vocea ei răgușită.

   — Voi, tinerii, sunteți mereu grăbiți. Din cauza ta, tâmpitule, trebuie să trec la treabă mai devreme decât era nevoie. Stai jos, fâțo; baba Ruza are să-ți spună niște lucruri care te vor ajuta mult în viitor.

   Tânărul bărbat bătu entuziasmat din palme și se aruncă pe jos, în stânga bătrânei.

   — O, o poveste! Ador poveștile tale, babo!

   Melantha nu putea să le imite poziția corpului și să măture praful de pe podea din cauza rochiei pe care o purta, însă găsi o ladă șubredă de care se sprijini cât de puțin posibil.

   Femeia îi dădu lui Rosta făclia aprinsă ca să o țină, iar flăcările îi animară chipul zbârcit, plin de riduri și de pete negricioase. Ochiul închis îi dădu iarăși impresia că zvâcni pe sub pleoapă. Cel deschis și întunecat o aținti cu seriozitate, făcând-o și mai greu de privit decât înainte.

   — După cum vorbești de vrăjitoare de parcă sunt mai presus de țigănci, îmi închipui că nu știi prea multe despre istoria lumii ăsteia. Da' nici nu mă surprinde... adevărul e mereu ascuns, transformat în basme și minciuni, oftă ca pentru sine. Să mă auzi bine când îți spun că țigăncile sunt strămoașele vrăjitoarelor.

   — Cele mai pure strămoașe! Rosta o aprobă gălăgios. Cele dintâi!

   — Asta e un lucru greu de crezut, aproape chicoti. Se știe de vrăjitoare că sunt ființe de temut în situații neprielnice. De țigănci am auzit doar că ghicesc viitorul și dezleagă deochiuri.

   — E adevărat...

   Rosta se înfumură ca un copil, întrerupându-și bunica:

   — E adevărat că țigăncile pot ghici viitorul în frunze de ceai, în tarot, în nisip, dar... dar și un pui de țigan fără dinți în gură poate să facă asta! o amenință cu un deget tremurând. Putem să facem mult mai...

   Baba Ruza îl pocni peste față cu dosul palmei, aproape omorându-l din priviri. Nu își putea găsi o explicație sunetului dur care răsună în acea secundă: ori fuseseră brățările de pe mâna femeii care se loviseră unele de altele, ori sfârâise pielea lui ca o jumară aruncată pe foc.

   — Nu te-ai învățat minte să nu te bagi peste ăi mai în vârstă decât tine, vierme leneș ce ești? Dispari din ochii mei dacă nu îți ții gura-nchisă!

   Băiatul își palpă obrazul cu palma și își mușcă buzele aproape plângând. Se făcu mic în colțul lui și nici că mai scoase vreun cuvânt.

   — N-aveți voi în țara asta zei la care să vă rugați. Vă închinați la cer – sunteți un popor păgân. Carevasăzică, trăiți în prostie și în minciuni. Ca să înțelegi mai bine ce forțe rele te înconjoară, tre' să îți explic totul. Știi cum s-a creat lumea asta, copilă?

   Melantha, alături de toți copiii din ținut, fusese crescută cu povestea în care stelele căzuseră din cer și așa au apărut oamenii. Apoi alte corpuri cerești căzute pe pământ creaseră găurile imense pe care ploaia le umpluse cu apă, munții care se înălțaseră printre nori ca să se întoarcă în ceruri, copacii care era hrana dăruită de soare... niciodată nu i se păruse o tâmpenie mai mare decât până în acel moment.

   Melantha crezuse că știa cum se născuse lumea, dar în acea clipă doar făcu semn că nu.

   Baba Ruza își ridică ochiul negru să o privească.

   — Atunci trebuie să încep cu începutul. Cu creerea lumii. Nu, nu cu asta. Cu creatoarea lumii. Auzi-mă bine și bagă la cap, că cea care a zămislit tot ce te-nconjoară-i o femeie. Sau așa om vrea noi să credem.

   A început demult, când nu era nici soare, nici lună, nici cer și nici pământ. Cu mult timp în urmă, cu atât de mult timp, că nu mi-ar ajunge zece vieți omenești să număr până acolo... înainte să fie aer, înainte să fie apă, înainte să fie foc, a fost... nu, n-a fost. N-a fost nimic. Nici frunză, nici praf, nici căldură, nici răcoare. Dar atunci a fost prima și ultima dată când când din nimic s-a născut ceva. Cu eternități în urmă, din nimic s-au născut toate. Iar nimicul s-a numit Mama Nimicnicie.

   Mama Nimicnicie s-a săturat într-un anumit moment să fie singură. Nu stau să-ți povestesc ce gânduri și sentimente au cuprins-o, ce a făcut prima dată și ce a făcut ultima oară, că așa n-am să mai termin. A făcut munții, a făcut soarele, a făcut păsările, a făcut copacii și a făcut oamenii. Iar apoi, după cine știe cât timp, Nimicnicia s-a îndrăgostit de una dintre creațiile sale mai mult decât de celelalte. S-a îndrăgostit de un muritor. De un bărbat.

   Nimicnicia a avut trei fiice cu acesta și fiecare dintre ele a moștenit câte ceva de la ea. Atunci s-au născut trei spețe de creaturi pe care nu i-ai putea numi nici oameni simpli, nici monștri. Fiicele erau chemate Piviroda, Karolnija și Dakovoja, iar urmașii lor cu înzestrări în vene le-au purtat numele pentru mult timp. În zilele noastre, le știm drept melaki, vrăjitoare și demoni.

   Da, demoni. Creaturile despre care oamenii cred că acum mai există doar în balade cu feți-frumoși și zmei, dar demult împânzeau pământul mai ceva ca furnicile. S-ar putea să-i știi acum ca strigoi, rusalkii, domovoi. Spirite de câmpie, de apă, de pădure. Vile și wapierzi. Narecznice și talasami.

   Primele karolnije n-au fost vrăjitoarele. Au fost țiganii, neamul meu, da' nu ni se spunea așa pe-atunci. Vrăjitoarele s-au născut din țigănci, mai puțin puternice, mai pătate. Din lucrurile rele făcute de ele și din ura lor au ieșit vrăjitoarele întunecate, cele mai spurcate ființe. Câteodată mi se-acrește gura când văd cât de jos a ajuns speța Karolnijei, odată cea mai puternică dintre ele.

   Căci puterea melakilor era cât negru sub unghie pe lângă cea a țiganilor. Nu, nici măcar negru sub unghie. Imaginează-ți o pietricică pe lângă o baniță cu aur.

   Așa că țiganii au refuzat să se mai înmulțească și să decadă atât de jos ca și vrăjitoarele. Am mai rămas doar câțiva, printre care și eu și Rosta.

   Dar oamenii au început să abuzeze de puterile date de la Creatoare, de focul melakilor, de puterea lor de a manipula aerul și apa, de a controla minți și sentimente, de abilitățile vrăjitoarelor de a pune blesteme și de a transforma sângele în boală. Oamenii s-au întors împotriva demonilor, iar demonii, vânați și răpuși mereu, s-au întors împotriva oamenilor.

   Văzând acestea între strămoșii săi, Mama Nimicnicie a creat cu puterea sa niște ființe care să aducă pacea pe lume, care să țină în frâu puterile vrăjitoarelor, melakilor și demonilor. Bogozovii. Zeii. Acuma îmi vine să râd cu lacrimi amare când mă gândesc la asta – ultima și cea mai puternică creație a Mamei, dar prima care a dispărut de pe fața pământului. Căci, poate că știi, zeii nu mai sunt de multă vreme, dar trăiesc în rugăciunile oamenilor.

   Așa că bogozovii au ținut pacea în lume pentru un an, un secol, un mileniu. Au ucis demoni nemiloși, au oprit vrăjitoarele întunecate, au încetat măceluri. Dar până și ei au fost înfrânți câțiva, căci din răutatea lumii ăsteia s-au născut ființe și creaturi care n-ar fi trebuit niciodată să fie născute – gravozyevii –, unele dintre ele mai puternici decât însăși bogozovii, aducătorii păci. Simțind că le e sfârșitul aproape, doar unul dintre ei a izbutit să facă ce a făcut și Mama Nimicnicie: a creat. Zeul Războiului, Juthrbog, a creat cavalerii voștri legendari, soldați puternici care luptă și în zilele noastre pentru oameni, îi protejează și îi țin în viață. Nu-s mulți, dar sunt dovada că zeii au existat cândva, că Nimicnicia a insuflat viață din nimic și a creat totul.

   Căci de atunci, când și ultimul bogozov a părăsit pământul, și Mama Creatoare a încetat să mai lupte pentru noi. Poate că se odihnește, așteptând fie să distrugă lumea, fie să aducă pacea pentru urmașii Pivirodei, Karolnijei și Dakovojei, care i-au fost drage așa cum unei mame trebuie să îi fie copiii.

   Dar, până când Mama Nimicnicie va avea să ni se arate din nou, cine știe dacă va mai fi ființă vie pe pământ? Poate că vom fi fost cu toții praf și pulbere până atunci.

   Melantha își dădu târziu seama că baba Ruza terminase de ceva vreme să povestească începutul lumii. Fusese atât de curioasă și de atentă, imaginându-și totul în spatele ochilor, încât nici măcar nu mai respirase.

   Era cea mai frumoasă poveste pe care o auzise vreodată și, totuși, părea să fie adevărul.

   Nu mai auzise niciodată versiunea asta. În alte regate, oamenii credeau că zeii creaseră întreaga lume și că monstruozitățile se născuseră din păcatele lor.

   Își ridică privirea, văzându-l pe Rosta trosnindu-și degetele și pe bătrână privind flacăra torței.

   — Dacă spui că sunteți strămoșii vrăjitoarelor și că nu v-ați mai înmulțit de atunci... cât de bătrâni sunteți, babă Ruza?

   Buzele subțiri și negre ale femeii se ridicară într-o parte, un gest ironic care nu avea nevoie de nicio explicație.

   — Ai fi mai mult surprinsă dacă ți-aș spune că trăim de milenii întregi, și nu de zeci de ani?

   Milenii. De zeci de ori mai mult decât sute. Își ținu aerul în piept, răvășită de gânduri și teorii.

   Rosta se furișă pe lângă el și îi fură săculețul cu tămâie pe care aproape că uitase că îl avea în buzunar. Era cel pe care i-l dăruise roșcatul care încercase să îi ghicească viitorul.

   — Asta e ceva foarte interesant la tine. E creat de țigani. Hm, mă întreb cine ne folosește moștenirile atât de bine? se întrebă gânditor.

   Baba Ruza se ridică de pe jos, părând iar bătrâna deșelată și pricăjită pe care o văzuse prima dată, și nu o ființă care ținea în palmele sale adevărul lumii.

   Ochiul negru o privi iarăși, mai viclean și mai curios decât înainte.

   — Acum, fâță blondă, poți să ghicești de ce ți-am spus toate astea?

~

Știu că am lipsit cam mult, mai ales în perioada asta, dar am folosit timpul ca să trec peste anumite blocaje la Conacul Oaselor.

N-am mai postat fiindcă am tot așteptat să îmi vină idei cum să fac vrăjitoarele și țiganii diferite de tot ce am văzut noi prin cap. Și am găsit ceva inspirație, într-un final.

Apoi nu am știut cum să fac să nu pară că am ceva cu țiganii. Și, dacă e cineva de aici care are ceva cu ei, atunci poate să lase baltă cititul, pentru că țiganii o să fie aici destul de tari, așa că n-am ce-i face. Oricum, nu sunt țigani obișnuiți.

Și mi-am mai dat seama că am încălcat o regulă destul de prețioasă în ale scrisului: am introdus destul de multe personaje în destul de puține capitole. Și o să mai apară câteva. Niciodată n-am putut să scriu ceva cu puține personaje, deși de fiecare dată mi-am pus asta în cap.

Dar nu e necesar să le rețineți pe toate. Nu o să apară prea multe în volumul ăsta. Pentru că da, cred că o să fie o dilogie sau trilogie. M-am decis să o iau ușor și să urmăresc transformarea Melanthei de la fată curioasă la femeie puternică, deși poate că o să îmi ia mult timp să scriu atât de multe capitole.

Și, în final, nu prea îmi mai merge tastatura la telefon și cred că sunt o droaie de cuvinte greșite, dar îmi e lene să corectez capitolele, deci sper să nu vă încurce prea mult.

Stați sănătoși în casă și toate cele bune:)