Încăperea învechită era încă încălzită, însă începu să tremure de frig când lordul Roane se îndepărtă de ea, lăsând-o singură pe marginea piscinei. Odată cu astea, gândurile i se răsfirară ca perdeaua de aburi din jurul ei.

   Își dădu seama ce tocmai făcuse. Ce îl rugase să îi facă, cum îl implorase să o atingă în continuare, să îi răcească flăcările care îi ardeau interiorul coapselor.

   Coborându-și privirea, se rușină când își văzu pieptul prin combinezonul ce i se lipise de piele ca o mănușă. Își încrucișă brațele. Lordul era întors cu spatele spre ea, în apa ce îi ajungea până la mijloc, mutându-și capul în toate părțile, de parcă ar fi încercat să vadă cine mai era acolo, după cum spusese. Ea nu auzise nimic. Nici nu ar fi avut cum să audă, la cât de gălăgioasă fusese.

   Dar, când își ciuli urechile, i se păru că aude nu numai apa care curgea în piscină, ci și lipăitul unor pași mari, apăsați, și un târșâit care îi zgâria timpanele. Își strânse părul în pumn și îl stoarse, lăsând picurii să îi cadă pe lângă trup. Se ridică, apoi, în picioare, gândindu-se că era cel mai bine să își tragă halatul pe ea înainte să o vadă altcineva arătând atât de... indecent. Dacă i-ar fi spus cineva în acel moment că era o femeie ușoară, i-ar fi dat crezare. Întocmai așa se simțea. Dar plăcerea aceea care o înfiora când buzele lordului erau pe pielea lui...

   Făcu un pas. La al doilea, vederea i se întunecă brusc, de parcă ochii i-ar fi fost acoperiți de un voal negru. Simți cum aburii fierbinți îi intrau prin nări, cum îi încărcau plămânii, cum îi înveninau creierul. Cum amețește.

   Își deschise gura să strige după ajutor, dar nu ieși decât un scheunat când se prăbuși pe podeaua de lemn.

   — Melantha! țipătul lordului Roane părea îndepărtat, aflat dincolo de mări de netrecut.

   Pleoapele i se zbătură și se căzni să-și țină ochii deschiși. Lemnul de care îi stătea lipit obrazul era rece și ud. Târșâitul se auzi din ce în ce mai tare, până când reuși să vadă două tălpi late și păroase ale unor picioare slăbănoage și lungi și o găleată mare de lemn, plină cu apă din care ieșeau aburi.

   — Eu nu invitat demonii în baie, dar demonii intrat oricum! cuvintele ce sunau ca și câsâitul unor gâște nemâncate îi răsunară în urechi. Ei murdărit baia mea.

   Clipi și privi în sus.

   O creatură odioasă se zgâia la ea cu ochii mari ce abia i se vedeau printre firele groase și lungi de păr alb ce îi cădeau pe față și pe umeri. Un nas ascuțit și borcănat, alături de o pereche de buze moleșite care îi lăsau la iveală dinții gălbui, erau ascunse prin barba ce îi atingea gleznele și îi acoperea goliciunea corpului. Îi vedea coastele prin pielea măslinie, fapt care îl făcea să arate ca un om și, în același timp, ca o hidoșiene a naturii. Era mai mare decât domovoiul și cu siguranță nu la fel de drăgălaș. Uitătura lui o înspăimânta, așa amețită cum era în acel moment.

   O împunse cu unghiile ascuțite ale piciorului în umăr.

   — Tu nu venit aici pentru Alensai. Pentru ce venit tu?

   Melantha abia de își putea forța plămânii să primească aer, darămite să mai și vorbească. Nu putea forma gânduri coerente atunci, nu putea să se ridice.

   Creatura o împunse iarăși, luând din găleata pe care o căra după el o cănuță plină cu apă fiartă, pe care o ținu deasupra ei.

   — Tu venit aici pentru căutat ceva?

   Fără să știe cum și de ce, limba ei păru să se miște fără să îi dea voie.

   — Nu am venit să sărbătoresc Alensai. Regele Caselor m-a trimis aici după ce câțiva bărbați s-au întors bolnavi de la Conacul Oaselor. El crede că e...

   Se opri din vorbit când hidoșenia țipă că din gură de șarpe. Roane ieșise din piscină cu un prosop în jurul taliei și îl prinsese pe monstruleț de ceafă, ridicându-l ca pe o mâță sălbatică. Arăta cu adevărat furios, nici măcar pe de parte la fel de confuz, de uluit precum era ea.

   — Cine te-a trimis aici? tună cu dinții încleștați.

   — Eu răspunde doar la stăpân de la casă!

   — Eu sunt stăpânul casei!

   Creatura încetă să se mai zbată pentru câteva momente. Își luă mâinile de pe ochii pe care și-i acoperise cu mâinile late și privi peste umăr. Începu să se plângă când văzu cine îl ținea.

   — Eu nu făcut nimic rău, lordule stăpân! Eu mirosit demoni în baie, eu venit să curăț, eu nu știut...

   Roane îl întrerupse când îl scutură ca pe un sac de purici. I s-ar fi părut amuzant dacă nu s-ar fi simțit atât de lipsită de vlagă, dacă ar fi înțeles măcar o fărâmă din ceea ce se întâmpla.

   — Nu e niciun demon aici, Roane îl contrazise. Cine te-a trimis?

   — Nu, nu, nimeni trimis pe mine! își scutură el capul plin de păr. Bannaia vrut la ea prezis viitor. Ea fecioară tânără.

   Melantha încercă să se ridice, însă coatele o lăsară de îndată ce se sprijini în ele. Văzu în colțul ochilor altă figură apărând dintre aburi, iar alți pași lipăiră pe podea. O creatură asemănătoare, dar cu trăsături mai feminine, se apropie de ea.

   Își întinse mâna să o atingă. Ar fi vrut să se ferească de ea din cauza fricii și a dezgustului, din cauza faptului că nu voia să îi fie prezis viitorul. Nu voia să audă alte minciuni. Dar ea nu îi spuse nimic, ci își lipi buricele degetelor de spatele ei dezgolit. La început, atingerea ei fu gentilă, ca mângâierea unei pene.

   Nu se așteptase să o zgârie cu ghearele.

   Reuși să-și dezlipească buzele și să țipe îndurerată. Roane aruncă într-o parte creatura pe care o ținuse până atunci, iar pe cealaltă o împinse din calea lui. O prinse de brațe și o săltă, însă nu se putu sprijini în picioare. Lumea se învârti în jurul ei, iar genunchii i se îndoiră.

   Lordul o înfășură în halatul călduros cum putu mai bine, o sprijini cât să se îmbrace și el în unul, apoi o ridică în brațe.

   — Nu mă simt prea bine, bolborosi adormită.

   — Știu. Pieptul lui vibră sub obrazul ei. Încearcă să-ți ții ochii deschiși.

   Nu avea idee când îi închisese, dar îi întredeschise ușor. Îi vedea doar chipul, atât de aproape de al ei. Privea în față, semn că era atent la drum. Nu părea să fie holul pe care venise ea.

   Oftă printre buze. Avea din ce în ce mai mult impresia că ținutul acela avea mai multe secrete decât crezuse inițial. Era o lume complet diferită față de cea în care crescuse ea. Și nici măcar nu era alt regat! Era aceeași porțiune de pământ blestemat și sterp, despărțit de restul lumii de un deșert întreg de cenușă. Soarele nu lumina cerul de multe ori nici acolo. Cu toate astea, era altfel. Multe lucruri îi erau străine.

   O ușă se deschise, apoi se închise. Își recunoscu propriul parfum în aerul închis și în așternuturile de le patul în care fu așezată, pe o parte.

   — Mi-e rău, repetă.

   Îi simți mâna pe fruntea ei. Era atât de rece.

   — Nu te mișca de aici. Mă întorc imediat.

   Își așeză capul pe pernă. Vedea luminițe albicioase și când își închidea ochii, și când îi deschidea. Simți, totuși, cum începu să respire normal, revenindu-și ușor, cu fiecare secundă ce trecea.

   Când Roane se întoarse în dormitorul ei – așa cum îi promisese – era îmbrăcat în pantaloni cafenii și o tunică gălbuie, largă și cu șnururile de la guler desfăcute. Își strecură mâna pe sub spatele ei și o ajută să se ridice cât să bea din ceaiul pe care îl adusese cu el. Nu era deloc dulce și nicidecum gustos. Părea mai mult să fie un leac vechi pentru mahmureală, însă poate că avea să îi facă bine.

   O lăsă acolo, să îl termine. Crezu că urma să plece, însă el nu făcu decât să așeze lemnele rămase de noaptea trecută în șemineu și să le aprindă din doar două loviri de cremene. Melantha aproape că uitase că părul încă îi era ud.

   Limba începu să i se dezmorțească, încetul cu încetul. Își drese glasul.

   — Ce au fost creaturile alea?

   Roane nu se întoarse să o privească atunci când îi răspunse.

   — Un bannik și bannaia lui.

   Melantha își frecă ochii cu podul palmelor. Trase cu degetele de marginea combinezonului, gândindu-se că patul avea să se facă fleașcă dacă îl mai purta mult. Așeză cana pe noptieră și își trecu picioarele peste margine. Urechile îi țiuiră câteva clipe.

   — L-ai întrebat cine l-a trimis acolo. Ne spiona cumva?

   Roane își șterse cenușa de pe mâini și întoarse capul spre ea. Flăcările ce prinseră viață îi luminară părul arămiu ce începuse deja să i se usuce. Își încovoie degetele de la picioare văzându-l astfel.

   — Un bannik dezleagă limbile tuturor celor din băile publice. Nu îi place să fie întrerupt când se spală sau când e mizerie. Probabil a folosit aburii să te amețească.

   — Dar bannaia a spus că vrea să îmi ghicească viitorul, adaugă când își simți zgârieturile de pe față.

   — Da.

   Așteptă în continuare, dar lordul nu îi mai explică nimic. Stătea în fața focului ca o stană de piatră, părând că nici măcar nu respira.

   — Aveți atât de multe creaturi pe aici! oftă ea înainte să se ridice din pat.

   Roane o urmări cum se îndreptă spre dulap și își luă de acolo o rochie simplă. Pe cea de noapte o lăsase în baie.

   — Ce vrei să spui?

   — Ei bine, aproape că am fost înecată de o rusalka după ce am venit aici.

   Nu îi spuse de domovoi, deși era curioasă dacă știa de existența lui. Zoya o avertizase să nu vorbească despre vile. Dacă bărbații s-ar fi dus după ele, de curiozitate sau să le oprească, erau mari șanse să se prindă în hora lor și să danseze până la epuizare. Își lipi spatele de dulap, cu rochia ținută la piept, așteptând ca lordul să îi înțeleagă aluzia și să o lase să se schimbe.

   Dar calmul de pe chipul său dispăru și fu înlocuit de nervozitate. Îi zvâcnea maxilarul și își încleștase pumnii pe lângă corp.

   — Nu există rusalkii, îi spuse pe un ton grav.

   — Nu cred că mi-am imaginat. De ce nu ar exista? Aproape că m-a omorât un bannik mai adineauri.

   Orice ar fi vrut bărbatul să spună – și, după expresia chipului său, nu era deloc drăguț – fu oprit din a fi rostit când se auziră câteva bătăi repezite în ușă, iar numele ei răsună de dincolo de ea.

   Îi aruncă o ocheadă panicată. Roane nu făcu decât să se lipească de peretele de lângă ușă când ea se duse să o deschidă. Pielea măslinie a Vixrei fu luminată de focul ce ardea în șemineu când o întâmpină curioasă. Păru cu adevărat ușurată când o văzu acolo, de parcă era ultimul loc în care s-ar fi așteptat să o găsească, deși era dormitorul ei.

   — Aici erai! strigă. Serghei te caută de ceva vreme. Unde ai fost toată noaptea?

   Își dezlipi buzele să-i răspundă, dar se trezi că rămâne cu gura căscată. Asta era ceva ce ar fi vrut să știe și ea. Se trezise dintr-un somn adânc pe un morman de frunze, fără să aibă habar cum și de ce ajunsese acolo. Era afară, privind cu verișorul ei dansul balerinelor, iar când își deschisese ochii în următoarea clipă, era în spatele conacului.

   — Nu m-am simțit prea bine, o minți. Am ieșit foarte puțin.

   Vixra dădu din cap, înțelegător, apoi își îngustă privirea.

   — Ești bine? Miroși a sânge.

   Se lipi de marginea ușii când vrăjitoarea întinse mâna spre ea. Voise, mai mult ca sigur, să o atingă pe spate, însă buricele degetelor i se opriră aproape de gâtul ei. Înainte să se întâmple asta, se retrase.

   — M-am zgâriat puțin în niște crengi uscate, minți iarăși, mișcându-și capul în așa fel încât părul ud să îi cadă pe umeri.

   — A! făcu ea. Nu e serios, deci. Uite, ia asta. Să te ungi cu seva ei pe răni ca să nu se infecteze.

   Vixra își roti încheietura, iar în palma ei apărură câteva floricele galbene, din ale căror tulpini subțiri curgeau picături micuțe de lichid vâscos, de aceeași culoare. Le acceptă și îi zâmbi în semn de mulțumire. Simți cum lordul devenea impacientat în spatele ușii, așa că se pregăti să îi ureze noapte bună – atât cât mai rămăsese din ea – dar vrăjitoarea își puse piciorul în prag, iar agitația îi cuprinse iarăși trupul.

   — Ce prostesc din partea mea, aproape că am uitat de ce am venit aici! surâse. Am auzit că au găsit câțiva bărbați morți în Pădurea Comboia. Nu ne mai lasă să ieșim până nu investighează totul, așa că nu încerca nici tu asta.

   Melantha se cutremură, din cap și până-n picioare. Strânse clanța în pumni și încercă să nu pară și mai îngrozită decât era deja. Voia să creadă că nu vilele erau cele care făcuseră asta. Că nu din cauza ei se ajunsese la pierderea mai multor vieți omenești.

   — Morți? icni. De ce?

   — Cine știe? ridică din umeri fata cu piele măslinie. Sper să aflăm după masa de dimineață. Oricum, ai face mai bine să te culci. Suntem în siguranță aici.

   — Ești sigură?

   — Bineînțeles, îi zâmbi încrezătoare. Conacul e plin de vrăjitori, de melaki și de vânători acum. Mai în siguranță de atât nici nu se putea.

   O urmări tăcută cum intră în camera vizavi de a ei. Nu fusese conștientă de hărmălaie, de căldura sufocantă și de tensiunea din aer până nu privi de-a lungul holului, unde zări oamenii cum se agitau ca un cârd de ciori. Chipurile lor erau cuprinse de panică și de oroare, femeile plângeau cu suspine, iar copiii unora dintre ei își trăgeau mamele de fuste și tații de mâini, vrând să afle ce se întâmpla.

   Se dădu câțiva pași în spate. Lordul Roane privea fix un pantof de-al ei aruncat anapoda pe podea, arătând și el la fel de șocat precum erau, probabil, toți în acel moment.

   Se desprinse de perete.

   — Trebuie să plec, mormăi serios, dând să treacă pe lângă ea.

   Îl prinse de mână și îi strigă să aștepte. Roane îi aruncă o căutătură deloc prietenoasă.

   — Nu am timp, Melantha. Fă ce ți-a spus Vixra. Nu o să ți se întâmple nimic.

   — Nu e vorba de asta! Nu mi-e frică.

   — Atunci? îl văzu arcuindu-și o sprânceană.

   — Redingota ta. A rămas la mine.

   Se îndreptă spre dulap ca să o scoată și să i-o înapoieze, însă bărbatul o opri din a face orice mișcare.

   — Altă dată, Melantha.

   Și cu asta, închise ușa în urma lui și plecă.

   Dădu drumul tot aerului pe care îl avea în plămâni. Toate evenimentele care avuseseră loc în acea zi o extenuaseră complet. Îi puseseră mintea la încercare până când amețise de-a dreptul.

   Ceva îi atrase atenția când trecu prin dreptul oglinzii ca să ia de pe măsuță un prosop cu care să își usuce părul. Se aplecă în față, cu ochi încruntați și cu obrajii arzându-i din ce în ce mai rău. Două sau trei vânătăi nici prea mici și nici prea mari îi colorau pielea aproape de claviculă, acolo unde buzele lordului Roane o atinseseră. Rămase fără cuvinte. O sărutase în acel loc, asta îi era clar, dar de ce o mușcase? De ce îi lăsase acele semne? Își aminti cât de greu îi fusese să le ascundă chiar și cu machiaj când se trezise după prima noapte acolo. Oare tot el fusese vinovatul? Dar nu îl întâlnise până în acel moment. Nu dăduse ochii cu el. Abia după ce se crăpase de ziuă îl cunoscuse, când trecea din cameră în cameră ca să își caute fratele afemeiat.

   Oare... o marcase cumva? Totuși, asta nu răspundea întrebării de ce?.

   Erau atât, dar atât de multe lucruri pe care nu le înțelegea. Despre acea parte de regat. Despre creaturile care ar fi trebuit să fie doar mituri. Despre ce și cum gândeau bărbații. Totul era o enigmă pentru ea.

   Se așeză pe jos, în fața șemineului care dogorea ca o adevărată torță vie și începu să-și treacă seva gălbuie a florilor peste zgârieturile ce îi porneau de la umeri. Nu erau mari și nici adânci, dar tot o ustură când le atinse.

   Un sâsâit, altul decât al ei, răsună în cameră. Privind peste umăr, îl surprinse pe domovoi stând sprijinit de pantofii ei negri de catifea pe care îi adusese mai devreme și pe care îi lăsase sub pat, în timp ce golea tutunul din pipa prea mare pentru el în calota pălăriei sale colțuroase.

   Se uită la ea prin părul lățos care-i cădea pe față.

   — Alea-s zgârieturi de bannaia, ha? Trebuie să fi simțit că nimic bun nu-i de tine. Nici prezentul, nici viitoru'.

   Melantha își împreună picioarele sub ea și se acoperi cu o pătură subțire pe care o luă de pe fotoliu.

   — Ce mai cauți aici?

   Domovoiul făcu două rotocoale de fum și își lovi burta cu ghearele.

   — Ai zis că-mi aduci și plăcințică de afine. Unde e? Crezi că doar astea-mi țin de foame? Eu ți-am adus pantofii.

   — Erau prea ocupați bucătarii. O să-ți aduc mai multe după masă.

   — Minți! Oameni mincinoși, încrezuți, prostănacilor ce sunteți..., grohăi el nemulțumit.

   — Spun adevărul!

   Rămase tăcută, uitându-se la el cum mormăia în barbă lucruri știute doar de el. Vârfurile urechilor ascuțite i se înroșiseră de la nervi, arătându-i clar cât de mult îl călcase pe bătături.

   — Ești aici să-mi spui că ți-e foame sau ai venit să mă sufoci în somn?

   El scuipă pe jos și își încrucișă brațele la piept ca un amărât.

   — Te-aș fi sufocat de mult timp dacă aș fi avut voie! Ești doar o piază rea. Mi-e foame. Dacă nu-mi aduci mâncare... dacă nu-mi aduci, atunci o pun pe bannaia să te începe când te speli!

   Deși încercase să pară amenințător, Melantha cu greu își înăbuși râsul. Era o creatură prea amuzantă pentru a fi considerată odioasă sau înfricoșătoare.

   Țâșni dintr-o dată în picioare.

   — Ai spus că memoriul e scris în limba noastră.

   — Așa oi fi spus, domovoiul rosti cu gura plină de fum.

   — Vărul meu nu a putut să citească din ea. Spune că e altă limbă, dar pot să recunosc cuvintele din ea. Nu e nimic schimbat, nu?

   — Și eu de und' să știu? Ți-am spus că n-am habar să citesc.

   Plictisit parcă de toată trăncăneala ei, domovoiul se ridică de sub pat, merse tărăgănat până la dulap și se târî pe sub el, dispărând într-o clipă.

   Oftă.

   Poate că i-ar fi prins bine câteva ore de somn. După aceea, dacă nu aveau voie cu adevărat să iasă din conac, ar fi putut să își continue căutările. Voia să găsească acel subsol care îi panicase pe toți cât mai repede cu putință.

   Privi pe fereastră, unde întunericul cerului începea să fie străpuns de fuioare subțiri de lumină.

   Trecuseră trei nopți.

   Mai avea patru.

~

Pentru că nu am mai postat la cartea asta cam din octombrie (exceptând capitolul de zilele trecute), s-ar putea să greșesc prin unele părți la anumite detalii, așa că nu vă închinați dacă vedeți într-o parte că un personaj are ochii căprui și în alta, albaștri:)) Și ignorați și greșelile pe care le întâlniți; nu corectez nimic din ce am scris, dar nu mă supăr dacă mi le arătați.

S-ar putea să mi se fi și schimbat stilul de a scrie între timp. Așa simt în unele momente.

Pornisem la cartea asta cu gândul de a o face de maxim 30 de capitole, dar mi-e din ce în ce mai clar că nu mă pricep să scriu cărți simple și scurte, hehe. S-ar putea să fie două volume. Unele capitole sunt mai mici, altele mai mari, după cum se vede. Acțiunea se va întinde pe mai multe luni sau pe mai mulți ani, cam așa preconizez în clipele astea. Deci unele capitole poate că vor fi mai plictisitoare și lipsite de chestii prea importante.

Acum vă rog, hai cu avalanșa de păreri despre Conacul Oaselor:)