Anul 248, Ținutul celor Bântuiți – Conacul Oaselor

   Roata de lemn a trăsurii trecu fără ezitare peste o groapă, făcând-o pe Melantha să strângă din dinți atunci când balenele corsetului îi intrară în carne ca săgeți unse cu otravă. Se prinse la timp cu mâna de tocul ferestrei, altfel s-ar fi prăbușit direct peste dáma Oksana și i-ar fi schimonosit și mai mult chipul plin de riduri care nu arătau trecerea vremii, ci cât de mult o nenorocire putea îmbătrâni un om.

   Mănușa până la cot pe care o purta se încrețise în câteva cute fine, așa cum probabil era chipul ei. Își simțea adânciturile brăzdându-i fruntea și micile șanțuri din colțurile ochilor; nu putea scăpa de ele oricât de mult și-ar fi dorit, căci nu îi făcea plăcere să se afle în acea trăsură, în acel moment, alături de acei părinți pe care nu îi mai recunoștea de ani de zile.

   — Îndreaptă-ți spatele, Melantha! mama ei aproape că țipă spre ea.

   O privi încruntată. Și-ar fi dorit să rostească încurajări sau altfel de cuvinte care să o liniștească, însă auzi aceleași vorbe pe care i le repetase în ultima săptămână fără încetare. Nu își putea aduce aminte când fusese ultima dată în care dáma Oksana să-i fi vorbit despre lucruri care ocupau mintea oricărei fete de vârsta ei, și nu despre reguli de etichetă sau tipare pe care trebuia să le urmeze când intra în societate.

   — Bine că porți mască, o auzi din nou. Acreala de pe chipul tău mă scârbește.

   Își pironi ochii pe bucata solidă de material pe care o ținea în poală, peste faldurile de mătase rubinie ale rochiei. Mama ei spunea că imita chipul unei pisici, însă Melanthei i se părea că seamăna mai mult cu o vulpe albă, vicleană și misterioasă, căci deschizăturile prin care i s-ar ivit ochii albaștri erau înguste și ascunse parcă de umbre. Blotto și Rajah, câinii ei credincioși, o priviră curioși, cu urechile ciulite și își împunseră boturile umede spre vârfurile pantofilor săi, ocupând aproape toată podeaua trăsurii. Avea uneori impresia că animalele îi simțeau înțepăturile din inimă de fiecare dată când dáma Oksana o jignea prin jocuri de cuvinte, iar lordul Kostya se prefăcea că nu aude nimic și o lăsa în continuare pradă veninului din sufletul soției sale.

   La fel ca și în acel moment. Cotul ei se freca de al lui de fiecare dată și abia aveau loc pe banchetă din cauza crinolinei de la rochie și a solidității bărbatului. Îi vedea doar tâmplele cu păr cărunt, căci privea pe fereastră încă de când plecaseră de acasă. Melantha îl considerase eroul copilăriei sale. Cel puțin, atât cât durase până murise Melas. După aceea, Kostya devenise cu totul altfel. Nu mai era tatăl ei. Nu mai era cavalerul din poveștile sale. Era doar un corp cu suflet pustiit.

   Își încleștă pumnii și își aținti mama cu o furie mută. Ura că moștenise de la ea fiecare trăsătură. Ura că îi purta ochii albaștri, ce păreau uneori cenușii. Ura că îi vedea părul ei de fiecare dată când își trecea pieptănul prin șuvițele de un blond murdar, aproape ca miezul copt al alunelor de pădure. Își ura buzele pline ce îi imitau fiecare gest, fiecare zvâcnire care îi trăda nervozitatea sau neliniștea.

   O ura pe femeia din fața ei. Nu se simțea vinovată când își repeta la nesfârșit cuvintele în minte. Știa că familia era sacră și că, după moștenirea lor de păzitori, ar fi trebuit să fie cea mai importantă. Dar Melantha nu îi mai considera de multă vreme – de mai bine de 11 ani – o familie. Erau doar persoanele care o zămisliseră și cei care îi ofereau încă un acoperiș.

   — Atunci ești scărbită de propriul chip, rosti rar spre ea. Așa mamă, așa fiică, nu?

   Îi văzu buzele despărțindu-i-se în semn de uimire.

   — De când ai început să îmi vorbești așa, Melantha? Unde e respectul tău față de cei vârstnici ție?

   Își dădu ochii peste cap. Îi plăcea să se încaiere cu ea, însă seara aceea nu era una în care voia să-și arate colții. Rajah schelălăi ușor și își trecu laba peste ureche, de parcă se săturase și ea de vocea dámei Oksana. Dar, bineînțeles, femeia nu terminase încă.

   — Va trebui să îți cizelăm comportamentul iar, dar după ce te vei întoarce acasă. Vărul tău va fi acolo să te urmărească, așa că nu încerca să faci vreo prostie. Și nu-ți folosi frumusețea să vrăjești pe cineva, Melantha. Trebuie să stai concentrată asupra misiunii tale. Sunt destul de sigură că regele îți va aranja o căsătorie favorabilă dacă duci treaba la capăt cu succes. Poate că el însuți va vrea să-ți fie soț; l-am văzut interesat de tine. Oricum ar fi, va trebui să ne duci moștenirea mai departe, iar asta se va întâmpla foarte curând, dragă.

   Încercă să-și șteargă din minte fața regelui din Capitala Caselor, care i-ar fi putut fi chiar și bunic. Mama ei vorbise fără încetare în ultimul timp despre faptul că trebuia să se mărite și să facă mulți copii care să moștenească meseria de Păzitori ai Labirintului, iar gândul unui mariaj o dezgusta și o încânta în același timp. Știa că femeile deveneau un fel de sclave ale bărbaților după căsătorie și că libertatea lor era complet suprimată, dar, legându-și viața de un soț, ar fi însemnat și că ar fi plecat de lângă ei și nu ar mai fi trebuit să-i suporte mustrările femeii. Gândul la un bărbat bătrân sau grosolan care să o ia de soție o înfricoșa, totuși. Iar libertatea... Melantha era cea mai libertină fată din Ținutul celor Bântuiți, având în vedere meseria ei. Și era singura căreia i se îngăduia să poarte pantaloni, să călărească și să mânuiască o sabie sau un arc. În secret, ea prefera un buzdugan cu lanț și bilă de fier cu țepușe, care parcă se contopea cu mâna ei când își încleșta degetele pe mâner – chiar dacă nu îl folosise niciodată pentru scopul cu care fusese făcut, și anume acela de a crăpa țeste.

   Spre fericirea ei, lordul Kostya își întoarse capul și îl scărpină abătut pe Blotto după urechi.

   — Nu mai spune baliverne, Oksana! bombăni. Cei din Casa Păzitorilor nu pot să se căsătorească cu cei din familia regală, pentru că urmașii lor trebuie să păzească Labirintul.

   Sub straturile de materiale scumpe și fine, Melantha simți iar cum trăsura se avântă pe un drum plin de gropi și pietre.

   — Dar asta nu înseamnă că nu are rude înstărite, mama ei ciripi, începând să își facă vânt cu evantaiul pe care îl ținuse ascuns în gentuța sclipicioasă. Sunt cel puțin câțiva miniștri care ar lua-o într-o clipită de soață.

   — Sau poate un emisar, lordul Kostya adăugă în același ton posomorât.

   — Ferească cerul! Bărbații din Casa Emisarilor sunt mereu pe drumuri. Vrei ca Melantha să ajungă să crească plozii tuturor femeilor cu care se culcă de fiecare dată când sunt plecați cu treaba prin alte părți?

   Își sprijini fruntea de tocul ferestrei și privi tăcută spre copacii și casele pe lângă care treceau cu repeziciune, încercând să-și ignore părinții ce începuseră iar să se contrazică pe seama viitorului ei. Nu putea desluși multe lucruri dincolo de pânza de întuneric pe care o lăsase noaptea asupra pământului, dar găsi în acea întunecime mai multă liniște decât avea acasă.

   Era pentru prima dată în viața ei când trecuse dincolo de Prăpastia fără Fund. Era prima dată când pășea în teritoriul Conacelor, acolo unde trăiau cei mai bogați și importanți oameni din țara lor. În teritoriul Caselor își duceau veacul cei mai puțin înstăriți, cei care de obicei făceau toate treburile pentru regii și lorzi din toate părțile.

   Regatul lor nu avea un nume, așa cum aveau Vranya sau Arkavia, dar se obișnuise să fie strigat Ținutul celor Bântuiți, pentru că nu era întocmai un loc al oamenilor întregi la minte. Era despărțit de celelalte teritorii de un deșert imens de cenușă, de care nimeni nu știa nimic și pe care nimic nu îl putea traversa. Dacă cineva voia să treacă de ele, putea să o facă numai cu ajutorul portalurilor sau obiectelor magice ale vrăjitoarelor. Melantha abia de își părăsise casa, dar cunoștea destulă istorie și geografie încât să știe că Ținutul era diferit de restul. Existau doi regi care îl conduceau, unul al Caselor și celălalt al Conacelor, care comunicau prin intermediul emisarilor sau la rarele întâlniri pe care le făceau. Oamenii erau cunoscuți după serviciile, abilitățile și departamentele pe care le serveau și toți aveau în grijă bunăstarea regatului.

   Melantha făcea parte din Casa Păzitorilor, iar familia ei avea de zeci de ani în grijă Labirintul. Și, de când murise Melas, Melantha devenise protectoarea lui. Dar nu i se spusese niciodată ce se află dincolo de zidurile vechi de piatră și nici de cine trebuia să îl păzească. Auzise doar că era mai bine dacă nu știa. Că nu trebuia să deschidă ușa. Că nu trebuia să-și dea jos medalionul pe care îl purta chiar și în acel moment la gât, a cărei piatră albăstruie se pierdea în decolteul adânc al rochiei care urma să fure toate sclipirile și să atragă toți ochii către ea.

   Soarele nu prea ajungea în acele meleaguri, așa că zilele erau în majoritatea timpurilor cenușii, de parcă o pânză murdară se așternuse asupra cerului și bloca orice rază care să le lumineze și să le încălzească. Dar erau anumite momente în care astrul se lăsa așteptat și fiecare om îl celebra cu mari festinuri timp de treisprezece zile, mai ales când soarele venea însoțit cu ploi de stele. Numiseră sărbătoarea Alensai, iar Melantha avea să o petreacă în Conacul Oaselor.

   Și-ar fi dorit să se ducă acolo doar pentru că fusese invitată, dar adevărul era că Regele Caselor o trimisese într-o misiune secretă, să afle ce ascundeau propietarii între pereții conacului de care auzise mai multe lucruri rele decât bune. Nu știa ce văzuseră emisarii acolo, încât să îl facă pe suveran atât de curios, însă spera să fie doar un zvon, doar o închipuire.

   Oftând, își alungă toate gândurile negre când o auzi pe Rajah mârâind, iar trăsura se opri în cele din urmă. Auzi câteva râsete și chicoteli, iar pete de culoare apărură pe scări, pe băncuțe sau prin foișoarele ce împrejmuiau conacul. Din câte putea vedea, clădirea părea mai mare, mai frumoasă și mai bine îngrijită decât Castelul Caselor, iar oamenii ce animau atmosfera cu veselie și șarm o făceau să arate de parcă ar fi fost făurită special pentru baluri grandioase.

   Rămase impresionată de arhitectura ei și nici măcar nu o văzuse la lumina zilei.

   Își trase mai bine mănușile pe mâini, apoi își așeză masca pe față și o potrivi așa încât panglica ei subțire să nu-i strice coada împletită sofisticat cu flori la fel de sângerii precum rujul pe care îl avea pe buze. Se aplecă ușor și îi scărpină pe Blotto și pe Rajah în semn de rămas bun și, chiar când se pregătea să bată în plafonul trăsurii pentru ca vizitiul să-i deschidă ușa, mama ei o prinse de încheietură și o privi de această dată cu seriozitate și cu o fărâmă de îngrijorare pe care nu o mai văzuse de mult timp.

   — Vei sta o săptămână aici, Melantha, așa că ai grijă, bine? Încearcă să nu pari de parcă ai fi acolo să cauți ceva anume.

   — Știu, mamă, își înălță bărbia spre ea, sfidător.

   O văzu dând abia perceptibil din cap.

   — Și eram serioasă când ți-am spus să nu-ți folosești frumusețea și șarmul ca să atragi atenția vreunui bărbat. Cu atât mai puțin să te îndrăgostești de cineva!

   — Asta nu a fost niciodată în planul meu. Mă faci să mă simt de parcă sunt aici pentru cu totul alte motive.

   Își trase mâna din strânsoarea ei, iar lordul Kostya bătu în plafon cu vârful bastonului său. Dáma Oksana păru rănită pentru o bătaie de inimă, însă își reluă chipul dur și își îndreptă umerii.

   — Voiam doar să te atenționez. Am auzit că lorzii Aleksije și Roane sunt frumoși ca păcatul și necurați ca ochii Diavolului.

   Melantha își arcui neimpresionată o sprânceană către mama sa și glăsui apăsat:

   — Bine că toți Diavolii își maschează chipurile în noaptea asta, nu?

   Vizitiul îi deschise ușa și îi întinse mâna, iar Melantha coborî fără să le mai arunce vreo privire părinților ei, deși o duru sufletul să-și lase câinii în urmă. Rămase o clipă lângă trăsură, în aerul răcoros prin care se perinda mirosul de parfumuri dulcegi și de mere coapte și privi conacul grandios din fața ei, păzit de fel și fel de gargui și acoperit prin unele părți de iederă.

   Arăta înfricoșător, ispititor și purtător de rău augur, totodată.

   Umplându-și plămânii cu aer curat, înaintă pe dalele de piatră, spre scările pe care fusese așezat un covor roșu și rugă în sinea ei cerul să stea ferită de necurat în următoarea săptămână.