3 spre 4 august 1524, drumul de la Conacul Aldea la Târgoviște

    Noaptea se scurgea neagră dincolo de perdeau subțire ce mai că stătea să cadă la fereastră. Pe drumul nepietruit de țară, plin de hârtoape, caii alergau precum vântul, hurducăind mijlocul de transport din toate închieturile. Osiile gemeau mâhnite sub greutatea lor, cărând o bună oparte din familia Aldea, și câteva dintre cuferele cele mai mici. Restul cuferelor se aflau în celelalte trăsuri, poate chiar mai grele decât acestea. Vântul care Dacianei i se păruse că bate a schimbare acum mai că urla prin crengile pomilor, căci erau adânc cufundați în inima unui codru vechi decât lumea.

    Într-adevăr, tatăl său își ținuse promisiunea și plecaseră chia înainte de apus. Cerul căpătase în acea seară o nuanță de un delicios portocaliu, ca piersicile coapte, un apus de august pe care Daciana ar fi iubit să îl privească în timp ce călărea în fruntea alaiului, alături de tatăl şi de fratele ei, și de corpul de cavaleri bine instruiță care îi însoțeau, aşa cum, de altfel și insistase să o facă. Dar fusese redusă la tăcere din două vorbe şi înghesuită în trăsura alături de mama şi de cei doi frați mai mici, Dan şi Mihnea, care de fiecare dată se împingeau în ea când se băteau din cele mai mari prostii. De exemplu, în spațiul închis pe care trebuia sa îl mai împartă vreme de încă un conac, cei doi începuseră să se ciondănească, asemeni unori cocoşi, pentru cine reuşea să numere mai mulți corbi în copacii de pe marginea drumului.

    — Daciana, cred că e timpul să renunți la fața lungă, îi preciză mama ei la puțină vreme după ce plecaseră din curtea conacului, în timp ce privea pierdută în negura de afară.

    Bruneta moştenise, însă orgoliul tatălui ei, fiind chiar și acum suparată pe hotărârea mamei ei de a-i interzice cu vehemență să meargă călare, interdicție motivată de dorința de a o proteja, căci drumurile acelea nu era sigure pentru o domniță, mai ales una de statutul ei. În plus faptul ca purta una dintre rochiile ei bune, din catifea rosie şi brodată la mâneci cu fire de argint o făcea să se simtă incomodă, lipsită de mobilitatea cu care se deprinsese în timpul antrenamentelor, ori de fustele negre simple, fără prea multe falduri pe care le purta zi de zi. Nu reușise să îi schimbe decizia mamei ei, motiv pentru care avea cufere întregi cu rochii şi alte zorzoane.

    O vreme liniștea, pe cât era posibil să existe în prezența mezinilor familiei, se lăsase ca o perdea grea între cele două femei. Era, privindu-le astfel imagini în oglinddă ale aceleași persoane, unde una era înțelepciune dată de viață, cealaltă era focul sălbatic și curajul nebun al tinereții. Poaate de aceea se contraziceau adesea. Deşi nu lăsa mereu să se vadă, Daciana îi purta un respect adânc femeii ce îi dăduse naștere, însă gravitatea ce îi guverna figura îi aducea uneori fiori pe şira spinării. Era ceva trist în ochii mamei sale, chiar și atunci când era fericită, cu adevărat fericită.

    Fiică şi soră de domnitor, femeia crescuse şi îşi continuase viața în această monotonie secătuitoare, chiar şi dupa ce se căsătorise cu boierul Aldea. Un cerc strâns limitat de legi nescrise, era doar o altă femeie într-o țară ce striga sânge și moarte, în care nu doar cotropitorii erau răul, ci puteai trăi cu răul zilnic lângă tine și fără să-l poți vedea ori dibuii.

     Fiica ei era de parere că avusese noroc cu Alexe Aldea, deloc străină în fața suferințelor specifice vieții de femeie. Dar măcar tatăl ei nu era un om lipsit de dragoste şi credință pentru familia sa, un om drept şi care mai presus de orice alese să îşi prețuiască soția, care îl susținuse în toate momentele grele.

     Acum mama ei părea plecată, departe pe meleagurile unor amintiri îndepărtate pe care nu le mai putea rechema sub nici o forma. Arareori îi aratase prin vorbe directe că e cu adevarat fericită, însă bruneta învățase să citească emoțiile în ochii grăitori ai femeii din fața ei, care acum părea doar o oglindă spre viitorul ei, aşa cum stăteau, una în fața celeilalte în trăsură.

     În zgâlțâitul ritmic, Daciana cu parul negru lăsat să atârne pe spate în onduleuri întunecate, se aplecă spre genunchii mamie sale, luându-i cu calm palmele ce strângeau materialul rochiei cu putere, între ale sale.

     — Ce te supără mamă? vorbi ea în şoaptă de teamă să nu-şi trezească mama din starea de visare ce o cuprinsese.

     — Nimic, glăsui aceasta, strângându-şi buzele într-o linie subțire, dar stoic de dreaptă.

     — Mamă, ştii că poți avea încredere în mine!

     Ochii verzi ai Dacianei o rugau mut să aibe încredere în ea, căci trecuse de mult de vremea jocurilor, deşi încă era lăsată să îşi facă toate poftele ca un copil sălbatic.Se străduia și se agăța de fiecare strop de încredere pe care-l primea, nu mai era neajutorată.Se putea apăra singură, chiar foarte bine, știa foarte bine ceea ce avea de făcut, tot ce-i mai lipsea era încrederea că-i puteau fi încredințate lucrui mai mărețe.

     Împlinise de curând optsprezece ani, nu mai era mult până când va începe să i se aducă în față problema unei căsătorii, perspectivă pe care fata o vedea ca pe ceva disagreabil. Şi cu toate că nu îşi dorea să ajungă o altă soție de boier, erau fete mult mai tinere decât ea care se căsătoreau, şi nu avea cum să evite la nesfârșit acest moment. Avea însă să accepte fără şovăire când avea să fie logodită, era de datoria ei să facă acest lucru, chiar dacă avea să îşi ducă cu greu această cruce. Pentru ea căsătoria avea să însemne sfârșitul propriei vieți, sau aşa o vedea acum, fiind ceva la care prefera să nu se gândească prea mult. Până atunci avea să lupte până la moarte pentru ceea ce-și dorea, cu toate armele de care dispunea.

     Când Cristiana îşi văzu fiica atât de hotărâtă, dârză şi de neclintit în propriile decizii recunoscu ceva ce ea nu fusese în stare să fie nicicând în timpul vieții sale. După moartea tatălui rămăsese pentru scurt timp în grija fraților, care o căsătoriseră de cum tatăl lor începuse să se răcească în groapă, cu cel ce îi fusese ales, nu cu mult timp în urmă. Iar toate acele comentarii ale oamenilor ce nu aveau altceva de făcut decât să bârfească erau cât se poate de adevărate. Nu îl iubise câtuşi de puțin când îi fusese prezentat, căci nu avea dreptul de a-şi spune macar părerea despre cel cu care avea să-și împartă viața. A fost ultima dorință a tatălui ei, pe care îl plânsese amar zile în şir şi strâmbase din dinți fără a şovăi. Alexe Aldea nu fusese niciodată un bărbat urât, era chiar fermecător la cei douăzeci și trei de ani ai săi de atunci, avea însă o mândrie greu de egalat şi uneori nu se putea înțelege aproape deloc cu el, mulți ani având parte de certuri, din care învățaseră însă că sunt mai puternici împreună decât unul împotriva celuilalt, tocmai când dragostea începuse să înflorească între ei.

     Rodul unei iubiri sincere şi lipsită de focul sălbatic, pe care cântecele din străbunii îl preamăreau, o privea acum aşteptând un răspuns. Într-un fel fata ei avea dreptate, era timpul să înțeleagă cum merge aceasta lume în care se învârteau adesea fără sens, fiind însă temătoare pentru tot ce ea avea să întâlnească în lungul drum. Acesta era şi un motiv pentru care era împotriva antrenamentelor ei pentru a se lupta cu cei ce sălăşluiau în umbre. Era numai vina lui Alexe, gândea ea, el era cel care îi punea coarne fetei lor, care numai o apariție angelică nu fusese, nici în frageda-i pruncie şi nici acum când începea a se deschide ca un boboc de trandafir. Tresăriră amândouă când auziră urletul îndepărtat ar unor lupi, iar Doamna Cristiana spera că soțul și fiul ei erau în siguranță în fruntea alaiului lor grăbit.

     Oftă obosită chiar înainte să îşi dreagă vocea, iar pentru câteva clipe Daciana parea să rămână ca o stană de piatră.

    — Mi-e teama, rosti plină de nesiguranță mama ei.

   — Ai auzit și tu asta? Se apropie ceva, rostii bruneta, înainte ca trăsura să se oprească brusc în mijlocul drumului, aruncând-o pe Daciana pe bancheta opusă, deodată cu frații săi, ce nu ațipiseră de foarte multă vreme.

    Afară se coborâse o liniște tenebroasă, care nu prevestea nimic bun. Pieriseră glasurile vizitiilor, pieriseră glasurile călăreților ce deschideau drumul, iar în acea liniște doar trăsurile mai gemeau amarnic după oprirea bruscă. Un cal, probabil cel de la trăsura în care se aflau, fornăi mai tare, bătând din copită, când Daciana se ridică amețită în genunchi și își sterese palmele de praf direct de materialul rochiei.

     Mama sa o privea speriată când se aplecă asupra celor doi băeiți, treziți brusc din somn. Dan avea o dârâ subțire de sânge la colțul sprâncenei, iar femeia se albi la față instant, ridicându-i pe rând și așezându-i atentă lângă ea.

    — Ce se întâmplă am ajuns deja? Întrebă Dan, cu fața sa, de obicei hotărâtă, buimacă de somn.

    — Shh! Vorbește mai încept, Dane! Ceva se întâmplă afară!

     Nu se săltase încă în picioare, dar scoase în grabă o prinzătoare din buzunarul ascuns al rochiei și își prinse pletele lungi într-o coadă strânsă. Dacă ava fi nevoie, va lupta chiar și cu mâinile goale, pentru a-și apăra familia. Ceea ce era posibil să se și întâmple, din moment ce sabia ei stătea ascunsă pe fundul unuia dintre cuferele sale, iar din propria-i inepție nu-și strecurase altă armă la ea. Dacă presimțirea rea care i se ridicase în gât se adeverea, chiar avea să fie forțată să lupte cu mâinile goale, căci nu avea nimic la ea.

     — Veniți toți lângă mine, ordonă doamna Cristiana șoptind, și o să așteptăm în liniște până vine tatăl vostru să ne spună ce s-a întâmplat!

     Daciana nu o ascultă, ci se ridică încet în picioare și se lipi de peretele trăsurii, încercând să privească prin mica fantă lăsată de perdea spre geam, acolo unde lumina lunii cernea argintie un fir de rază.

    — Ce crezi că faci Daciana? Ți-am spus să stai jos!

    — Nu, se răstii ea în șoaptă. Vreau să văd de ce ne-am oprit!

     Teama îi înmărmurii chipul mamei sale, în timp ce Dan și Mihnea se strângeau ca niște pui speriați sub aripile unei cloște. Deși îi era teamă, Daciana zâmbi.

     — Ești nebună! Treci în clipa asta jos, până nu te trântesc eu însămi aici, sușoti nervoasă mama ei, în timp ce Daciana încerca pe cât putea de bine să privească afară.

     — Doar puțin. Trebuie să văd mai bine, mormăi mai mult pentru ea. Doar dacă aș trage puțin de colțul perdelei, spuse în timp ce mâna îi urca încet spre geamul mic al trăsurii.

     — Daciana...

     Lumea explodă, resturi din lemn zburându-i direct în față, bucățile rămase din ușa trăsurii zăcând inerete în balamale, iar mai apoi ceva o prinse la fel de brusc de picior trăgând-o afară cu forță, în strigătele disperate ale mamei sale. Aluncă pe spate simțind cum se lovește cu capul de mica scăriță folosită pentru a se urca în trăsură, ochii deschizându-se în clipa următoare spre a vedea bestia lipsită de formă umană ce o trăgea mârâind după el, iar bruneta simții cum i se face rău, în timp ce se zbătea cu greu spre a scăpa. Se agăță cu unghiile de de pământ, de frunze în căutarea a ceva de care să se poată prinde, iar negreala mizeriei i se aduna sub unghii, precum hainele de doliu.

     Monstrul era enorm, ridicat așa cum era pe picioarele din spate, acoperit din cap până în picioare cu o blană deasă, întunecată precum însăși noaptea, iar ceea ce ea crezuse ca fiind o mână umană se termina cu gheare lungi, înconvoiate, ce-i zgâria pielea gleznei.

     Iadul se dezlănțuise pe pământ și putea vedea doar puțin mai departe cum corpul de călăreți și viziti se luptau să țină piept haitei de bestii ce-i ataca. Daciana, cu privirile amețite, numără 7 monștrii opt cu cel ce o târâ spre cine știe unde, dar aveai nevoie de multă forță pentru a pune la pământul unul. Cazimir răsucea că pricepere sabia, croindu-și loc printre inamaici, iar în cealaltă mână agita abil una dintre torțele menite să-i sperie, în timp ce-i păzea spatele tatălui lor.

     Neputincioasă, privi cum ochii fratelui său se cască în cap, observând-o cum este târâtă spre marginea pădurii, oricât încerca să se împotrivească. Strigă ceva ce nu auzi, vedea doar cum i se deschide gura și pornește să-și facă loc printre ceilalți pricolici. Probabil că venea după ea.

    Nu avea nicio armă, dar nu avea să se dea bătută, nu când mai învinsese odată moartea, destinul ei nu avea să se termine în acea noapte. Se prinse cu toată forța de pământ, râcâind până ce simții cum o ustură pielea și dibui în cele din urmă o rădăcină noduroasă, de care se agăță cu toată putere, smucind brațul bestiei într-o încercare se a se elibera.

    Mai mare decât orice alt lup normal, cu ochii de un galben sticlos, însetați de foame, bestia ce o capturase era un pricolici, ce mârâi la ea când observă că încearcă să se opună, slăbind strânsoarea când se întoarse pe jumătate spre ea apecându-se tot mai mult. Chipul îi era mai mult fiară decât uman, dar ochii, ochii aurii erau cei ai unui om. Micul moment de ezitare a fost de ajuns pentru ca Daciana să-și tragă piciorul dintre ghearele sale, lovind mai apoi cu putere în șoldul animalului sau în coastele sale, nu putea să vadă prea bine. Ridicându-se în picioare cât de repede a putut o rupse la fugă, spre cerul luminos unde luptau ceilalți. Capul îi bubuia la fiecare pas, iar părul i se desprinsese pe alocuri din coada pe care o prinsese în grabă. Terenul era denivelat și putea auzi hărăitul lupului în urma sa când se forță să alerge și mai repede.

    Nu vedea pe unde calcă și se împiedică, alunecând în patru picioare peste un alt corp. Cu privirile oripilate, Daciana simți că avea să verse cât mai curând posibil, căci nu se lovise de vreun ciot de copac, ci era un trup inert cel peste care se prăbușise, ochii albaștrii priveau încă spre pădure, iar din rana de la gât sângele curgea gros și cald pe pământ.

    Urletul enervat al animalului pe care-l lăsase în urmă și un control rece ca gheața puseră stăpânire pe ea, deopotrivă cu frica. Cu mâinile tremurânde se apucă să caute o armă, o sabie sau orice obiect ascuțit avusese vizitiul la el. Găsi, ascuns sub haină, la brâu un pumnal. Bărbatul maurise înainte să apuce să-l folosească măcar. Furia îi clocoti în stomacul și așa dat peste cap, de câți nevinovați mai era nevoie să moară pentru ca bestiile să-i lase în pace?

    Auzi labele puternice bătând pământul, când privi în spate dădu cu ochii de pricoliciul pe care-l lăsase în urmă, cu doar câteva clipe înainte să se arunce asupra ei și să o trântească câțiva metri mai departe. Mârâia la ea, cu ochii galbeni, înebuniți de foame, de sălbăticiune și de rău, în timp ce saliva i se scurgea din colți, amestecată cu sângele într-un roșu pe care îl puteai vedea chiar și în lumina mărută a lunii. Laba din față i se afundă în umărul ei, ghearele trecând și sfâșiind materialul rochiei, ca mai apoi cu gur aplină de colți să se repeadă să muște cu o plăcere bolnavă din carnea plăpândă a Dacianei. Urletul i se rupse de pe buze cu putere, pe măsura durerii ce-i zguduia trupul și animalul păru să zâmbească, cu gura schimonosită în ceva ce părea un zâmbet bolnav, ca și cum s-ar fi bucurat de ceea ce-i prijeluiesște.

    Cu mâna tremurândă, tânăra ridică pumnaul pe care-l ținuse strâns și chiar dacă umărul îi urla, cu ghearele bestiei aplicând presiune înadins pentru a-i spori durerea. Luna străluci în lama sa preț de o secundă când îl duse direct sub cutia toracică a bestiei și împinse cu putere în carnea acestuia, țintind în sus spre inima, spre un organ cât de cât vital, orice ca acea durere să înceteze, iar strigătul ei se transformă dintr-unul de durere într-unul de luptă.

    Animalul se smuci sălbatic, slăbind pentru câteva clipe durerea din umărul fetei și răcni la rândul său de durere, semn că arma ei își atinsese scopul. Ghearele îi zgăriară umărul când se retraseră și Daciana se trase mai în spate, târându-se cât mai departe de pricolici, în timp ce-și oprea cu palma sângele ce i se scurgea din rană. Îl enervase și știa și ea asta, în momentul în care bestia se ridică pe cele două picioare din spate și prinse cu laba stângă pumnaul, pe care mai apoi și-l smulse ca și cum ar fi smuls un ghimpe din palmă, aruncându-i arma cât acolo, împiedicând-o să mai poată pune mâna pe ea.

    Ochii aceia teribil de umani o priveau cu o ironie de care doar monștrii erau capabili, iar zâmbetul colțos i se lărgi de la o margine a feței la alta, într-o caricatură a omului ce se afla dedesupt și râse. Sunetul era hârșâit, dur precum un ferăstrău și nu semăna aproape deloc cu un râset, dar Daciana știa ce era, și cu spaima curpinzându-i întreaga fire încercă zadarnic să se mai împingă în spate, mai departe de monstrul ce o amenința, căci atinsese roata uneia dintre trăsurile burdușite cu cufere grele.

    Prea terifiată să-și poată închide ochii, Daciana se pregăti să privească însusși moartea cu proprii ochi. Zgomotul neomenesc îi rămase bestiei blocat în gâtlej, iar ochii îi îghețară reci, când sabia îi străpunse gâtul de la un capăt la altul, o armă atât de ascuțită, încât tăie dintr-o singură lovitură capul monstrului și care alunecă rostogolindu-se spre partea dreaptă. Sângele o împroșcă în ochi, pe gât și pe față,amestecându-se cu propriul ei sânge. Închise ochii mai mult din instinc, când auzi bufnetul inert al trupului masiv prăvălindu-se la pământ.

    Când îi deschise dădu cu ochii de siluetele a doi bărbați, înalți, înarmați și din fericire cât se poate de umani, privind direct la ea. Cel mai înalt, se afla la doi pași mai în spate decât celălat bărbat, iar părul lung îi cădea în cascade până deasupra gulerului hainei negre ,era cel al cărui sabie retezase gâtul pricoliciului, și de pe al cărei tăiși se scurgea în continuare sângele atât de întunecat încât părea negru.

    Cu ochii încețoșați de durere, Daciana nu le putea vedea prea bine chipurile și aproape că nu îi mai păsa, stând încă lipită de peretele căruței, încercând să-și tragă sufletul pentru câtvea clipe. Doar dacă nu ar fi durut-o atât de mult să respire, doar dacă panica și adrenalina nu i-ar mai fi făcut întreg trupul să se agite. Mârâii cu vocea răgușită spre celălalt bărbat, mult mai elegant îmbrăcat și cu părul la fel de întunecat precum noaptea, când pornise direct spre ea.

    — Nu te apropia de mine, icni ea, sau îți rup mâna!

    O salvaseră, dar era precută, căci undeva departe încă mai auzea strigăte de luptă, ce-i drept și ele pe moarte. Gândurile îi năvăliră ca un șuvoi, familia ei, trebuia să ajungă la ei cât mai repede. În plus nu avea nevoie de nicun ajutor, putea să se ridice și singură, mai avea nevoie doar de două clipe, și ar fi putu să se ducă să-i ajute. Trebuia să se ridice și să lupte, nu conta de câte ori viața o târâse prin murdărie.

    — Aș vrea să văd cum faci asta cu propria ta mână ruptă, tună vocea groasă din spate, iar bărbatul cel înalt păru să zâmbească răutăcios, în timp ce împinse mai încolo capul fiarei, ce încă o privea cu ochii săi galbeni.

    Bruneta simții cu i se agită întreg interiorul și răsuflă precipitat. Mai apoi, cu greutate se împinse în sus, încercând să-și găsească echilibrul pentru a se repune pe picioare, și vocea îi ieși hârșâită printre buze:

    — Dispari!

    Reușise acum să se pună în picioare și tânându-se de brațul rănit, merse târșâit doi pași. Durerea din umăr era încă acolo dar din fericire părea că nu atinsese nicun os, sau cel puțin nu simțea că ar fi fost rupt. Dar durea ca naiba, erau șanse să-i fi dislocat umărul și cu siguranță avea să lase cicatrici urâte. Nu erau primele, din nefericire și nu aveau să fie nici ultimele. Era o hartă vie a acestui lucru, iar unele răni nu te părăseau niciodată, nici chiar după ce se vindecau.

    — Nu te teme, Daciana, nu-ți vom face rău! Vocea aparținea celuilalt bărbat, nu cel care vorbea de parcă sfida moartea, ci a cărui glas suav și hotătârt te putea convinge să-l asculți imediat. Poți să ai încredere în noi, și îi întinse brațul spre a se spijini de el.

    Bruneta nu ar fi vrut să-l accepte, dar simți cum amețește din nou și înainte să cadă la picioarele sale se prinse în grabă de brațul întins, trăgându-l pe bărbatul ce arăta deosebit de curat pentru dezastrul ce tocmai avusese loc, după ea în genunchi. Bărbatul o lăsă să-și tragă sufletul puțin, iar brațul său puternic alunecă de lângă ea, privind-o atent, probabil încercând să-și dea seama dacă rana sa era adâncă.

    Nu mai putea să vadă bine, căci pe margine câmpului său vizual începuse să se întunece, iar capul și rana din umăr îi pulsau constant, două dureri sfâșietoare, gemene.

    Mai apoi își goli întregul conținut al stomacului la picioarele sale, puțin mai la dreapta, imediat lângă firicelul de sânge se scurgea din gâtul retezat al monstrului. Răsuflă prelung, dar simți cum privirile îi fug și pleoapele îi cad grele, atât de grele în brațele dulci ale somnului, sau ale morții, nici nu îi mai păsa.

   Ultimul lucru pe care îl mai auzi înainte de a aluneca repede spre partea stângă și de i se închide ochii, izbindu-se încet de pământ fu bărbatul din fața sa care o striga pe nume iar și iar, și alte strigăte alarmate ce se apropiau de ei. Cineva înjură lângă ea și putea să jure că era cel înalt, auzise pași apropiindu-se. Și apoi a fost întuneric. 

Cred că v-am promis ceva schimbări față de versiunea inițială, nu-i așa? Dacă la început totul părea destul de asemănător, sunt foarte mulțumită de acest capitol aproape în totalitate nou. Sunt tare curioasă să vă aud părerile! O zi frumoasă să aveți! - Aleksandra