"Îți amintești când tu m-ai lovit pe mine și m-ai dus acasă la tine să mă bandajezi?... Acum e rândul meu! Așa că lasă-mă să o fac!" (spuse Ji-Sung simțindu-se vinovat pentru tot)

Dong-Soo se lăsă bătut până la urmă și intră în cortul lui Ji-Sung! Acesta luă trusa de prim ajutor, din care scoase câteva bandaje, o foarfecă, spirt și vată. Luă vata și turnă spirt pe ea pentru ai dezinfecta rănile.

"Va durea!" (spuse Ji-Sung cu o expresie facială, de parcă el ar fi cel pe care îl va ustura)
"Doar fă-o!" (spuse Dong-Soo nepăsător)

Ji-Sung îi puse vata pe rana de pe obraz. Acesta nu reacționă în nici un fel! De parcă nici măcar nu simțea nimic.

"Nu te doare?" (întrebă Ji-Sung, nu prea surprins totuși)
"Dacă aș fi lăsat ceva atât de mic să mă doară, încă de la început, aș fi fost înfrânt demult!"

Ji-Sung îi dezinfectă toate rănile de pe față. Apoi, totuși sfiindu-se, îi spuse lui Dong-Soo să își dea tricoul jos întorcându-se cu spatele.

"Am terminat aici... Dar... Spatele tău... E și el vânăt!... Ai putea să... Defapt dacă se poate să... Doar dacă vrei..."

Dong-Soo înțelese ce dorea Ji-Sung să spună așa că își dădu tricoul jos lăsând la iveală acele cicatrici pe care Ji-Sung le mai văzuse și înainte, dar nu atât de aproape! Acum... Aceste cicatrici chiar arătau dureros... Erau multe și mari! Parcă ar fi fost făcute de către un bici... Ji-Sung rămase câteva secunde șocat uitându-se la cicatrici.

"La ce te tot holbezi?... Ai de gând să mă bandajezi? Sau o fac singur?" (spuse Dong-Soo căruia nu îi plăcea că Ji-Sung se uita la cicatricile sale)
"Da...i..imediat!"

După câteva minute Ji-Sung termină cu totul iar Dong-Soo își luă tricoul înapoi pe el. Autobuzul claxona! Era timpul întoarcerii acasă! Toți se îmbarcaseră și porniră spre școală.
Se făcu ora 23:00
Mai aveau o oră de făcut până acasă, așa că unii dintre elevi adormiseră. Ji-Sung avea "ghinionul" să stea lângă Dong-Soo, deoarece ei fuseseră ultimii care au urcat așa că au fost nevoiți să stea unul lângă celălalt exact în fundul autocarului!
Lui Ji-Sung începuse să îi fie somn așa că își împropti capul de spătarul scaunului și adormii în scurt timp. Autocarul trecu exact atunci peste o groapă, ceea ce îl făcu să se clatine. Din cauza mișcării bruște pe care o făcu vehiculul, capul lui Ji-Sung căzu pe umărul lui Dong-Soo! Acesta strânse din ochi deoarece Ji-Sung căzu exact pe rana de pe umărul său... Era o rană urâtă, care durea îngrozitor... Dong-Soo se gândi câteva secunde:

["Auch... Ce naiba! Nu ți-ai găsit loc numai pe umărul meu?... Am să îl trezesc! Ba nu! Dar nu îl pot nici lăsa să stea pe umărul meu! Arată ridicol, și în plus doare ca naiba! Dar... Cred că mai pot rezista așa încă jumătate de oră!"]

Dar exact în momentul ăla Ji-Sung își mișcă capul pentru a se face comod în timp ce dormea. Asta îl făcu pe Dong-Soo să strângă din dinți atât de tare încât se putea și auzi! Asta îl făcu să îl lovească pe Ji-Sung pentru a-l trezii!

"Auuu... Ce naiba a fost asta? De ce m-ai lovit?... Dormeam și eu liniștit! Domnule profesor! Vreau să schimb locul!" (spuse Ji-Sung nervos)
"Taci din gură... Mai avem doar 20 de minute! Nu mori până ajungem!" (spuse Dong-Soo aruncându-i o privire rece)
"Dar totuși! De ce m-ai lovit?"
"Ca să poți întreba tu!" (spuse Dong-Soo, nevrând să recunoască că îl lovise pentru că îl duruse umărul)

După ce ajunseră, toți elevii o zbughiseră spre casă. Dong-Soo plecă primul făcându-se rapid nevăzut!
De dimineață, Ji-Sung se trezi cu o febră musculară la picioare... Era de la fuga de ieri. În timp ce mânca micul dejun, își auzi telefonul sunând. Se ridică de la masă și se uită la acesta. Era Woo-Joo!

=Apel=
________________________________

"Yaaa... Ji... Azi s-a deschis un nou local în centru! Eu cu Yong-Hwa suntem deja aici... Te așteptăm!"
"Azi nu pot! Mă dor picioarele... Abia m-am ridicat din pat!"
"Tu vorbești serios?"
"Da! Chiar nu am niciun chef acum!... Poate altă dată!"
"OK... Dar să ști că noi nu îți aducem nimic!"
"Nu îmi pasă!... Nu e ultimul local din țară..."
"OK... Tu ai zis-o!... Acum închid... Ne-a venit comanda!... Annyeong!"
___________________________________

Weekend-ul a fost destul de plictisitor... Dar tot nu întrece școala la categoria plictiseală și stres.
Luni de dimineață când să dea să intre în școală, Ji-Sung îi auzise pe Tae-Oh și pe Jong-Hwa vorbind:

"Auzi!... Mâine e marți nu?" (întrebă Tae-Oh)
"Da!... De ce?" (răspunse nedumerit Jong-Hwa)
"Pentru că mâine e ziua lui Dong-Soo!... Să nu-mi spui că ai uitat!"
"Aaa... Ba am uitat!" (spuse Jong-Hwa râzând)

Ji-Sung auzind totul începu să se gândească. Voia să îl răsplătească într-un fel pe Dong-Soo că l-a salvat, iar acum se ivise momentul perfect... Îi veni în minte ideea de ai organiza o mică petrecere surpriză de ziua sa... După ce Ji-Sung intră în școală, prietenii lui Dong-Soo își continuară discuția:

"Crezi că ar trebui să îi facem ceva?" (spuse Tae-Oh)
"Nu... Să nu îndrăznești! Mai ști ziua aceea când am mers la director și am aflat despre părinții lui Dong-Soo?... Atunci când el ne-a spus că nu își mai sărbătorește zilele de naștere de atunci?... Îl înțeleg! Și-a pierdut ambii părinți exact de ziua sa! Cum ar putea să își sărbătorească ziua când o urăște din toată inima? Să sărbătorești ceva ce ți-a furat viața e prea dureros!... Nici nu știu cum a rezistat toți anii ăștia când noi îi spuneam la mulți ani reamintindu-i totul!"
"Da... Ai dreptate!... Atunci... Ar trebui să ne prefacem că nu știm?"
"Asta ar fi cel mai bine!"

După școală, Ji-Sung își luă prietenii și le povestise totul. O chemă și pe Ye-Rin, deoarece aceasta se pricepea la organizări!

"Ceeee?... Ești nebuuunnn?" (strigă Woo-Joo)
"Nu... Numai că, el m-a salvat chiar dacă nu mă prea suportă... Așa că fiind ziua lui mâine, am zis că aș putea să îmi arăt recunoștința printr-o mică petrecere!"
"Eu îi dau dreptate lui Woo-Joo!... Nu ziceai tu că te urăște?... Chiar crezi că îi va păsa de recunoștința ta?" (spuse Ye-Rin)
"Nu... Dar totuși vreau să fac ceva!"
"Dacă vrei să faci ceva ai putea doar să îi cumperi un tort mic la cutie și să îi spui la mulți ani!" (completă Woo-Joo)
"Da... Cred că aveți dreptate!"
"Și în plus eu nu prea cred că cuiva i-a păsat vreodată de ziua lui!..." (spuse Yong-Hwa)
"Ce vrei să spui?" (întrebă cunfuz Ji-Sung)
"Vreau să spun că de când sunt eu prieten cu Tae-Oh, nu l-am auzit vreodată spunând de ziua lui!... Nici nu părea să îi pese... Părinții lui nu sunt lângă el de asemenea... Așa că, s-ar putea să nu îi pese nici măcar lui de ziua sa!" (spuse Yong-Hwa)
"Da... Cred că ai drep.... Stai! Ceee?... Tu ești prieten cu Tae-Oh?... De când?" (spuse Ji-Sung mirat la fel ca ceilalți)
"De vreo doi ani!"
"Ceeeee?... Și noi de ce nu am știut de asta?..."
"Pentru că nu m-ați întrebat!"
"Da... Pare logic!" (spuse Ji-Sung dând din cap)

După prânz, Ji-Sung merse să cumpere un tort! Luă unul mic și frumos cu multe fructe... Arăta perfect pentru o zi de naștere!

În dimineața zilei următoare, Ji-Sung porni spre școală cu totul la cutiuță în mână. Ajuns acolo se duse direct în clasa lui Dong-Soo și păși lângă banca lui, unde acesta dormea. Ji-Sung îl clatină puțin pentru a-l trezi.

"Ya... Dong-Soo!"
"Ce vrei?"
"Poftim!" (spuse Ji-Sung zâmbind și întinzându-i cutia)
"Ce e asta?"
"Doar un mic cadou!"
"Pentru ce?"
"Pentru că m-ai salvat și..." (dar Dong-Soo îl întrerupse)
"Să nu crezi că te-am ajutat pentru că am vrut sau pentru că vreau să fim prieteni!... Dacă asta crezi să ști că îți faci iluzii!" (spuse Dong-Soo lăsându-și capul înapoi pe bancă)
"Nu contează motivul... Voiam doar să îmi arăt mulțumirile și să îți spun... La mulți ani!"
"Ce ai spus?" (spuse Dong-Soo ridicându-și brusc capul de pe bancă și înghițind în sec)
"La mulți ani!" (continuă Ji-Sung confuz)

Prietenii lui Dong-Soo știau ce va urma și încercau să îl facă pe Ji-Sung să tacă! Îl traseră de lângă banca lui și îi făcură semne să tacă dar acesta continuă nedumerit și confuz! :

"Ce e?... Ce am făcut greșit?... E doar un tort de naștere!"
"O să regreți că te-ai născut dacă mai continui!" (spuse Jong-Hwa)
"De ce?... Eu doar voiam să îi urez la mulți ani!... Ar trebui să fie vesel... E o zi minunată pentru el!"
"Ce ști tu?" (urlă dintr-o dată Dong-Soo ridicându-se din bancă)
"În momentul de față știu doar că te comporți ciudat!"
"Da... Mă comport ciudat!... Mă comport ciudat doar pentru că un ratat ca tine vine și se bagă în treburile mele! Mă comport ciudat pentru că tu mereu apari să strici totul! Și mă comport ciudat, pentru că tu, fiu de cățea ce ești, spui lucruri despre care nu ști defapt absolut nimic!... De asta mă comport ciudat!" (urlă Dong-Soo, încât răsună toată clasa)
"Chiar nu te pot înțelege!... Ieri erai mai prietenos!"
"Da... Pentru că niciun nemernic nu s-a băgat în viața mea!... Dar acum vi tu, și îmi distrugi și ultimul gram de fericire"

Profesorul care era prezent de mai bine de 2 minute, fără a-l observa nimeni, interveni:

"Dong-Soo!... Ce e asta? Cum vorbești așa în școală? Și încă de față cu un profesor!... Du-te în biroul directorului!"
"Nu mă duc nicăieri!... Mai lăsați-mă în pace!... Tot eu sunt vinovat mereu!"

În acel moment Dong-Soo își luă ghiozdanul cu care dădu în cutie aruncând-o pe jos. Se ciocnii de umărul lui Ji-Sung și ieși pe ușă... Nu merse la director, ci plecă direct acasă. Prietenii săi s-au ridicat să îl urmeze dar profesorul intervenii:

"Voi doi unde vreți să mergeți?... Stați jos!... Tu, elev, dute în clasa ta și nu mai provoca scandal pe aici altfel te trimit și pe tine la director!"

Acasă, Dong-Soo intră în camera sa și încuie ușa. Era prea mult! Ziua de 17 noiembrie era cea mai neagră zi din calendarul său. Dong-Soo începu să plângă. Avu o criză de nervi și nu se mai putea opri. Nu mai vedea nimic de lacrimi iar picioarele sale nu mai aveau echilibru. Căzu în pat respirând cu greu! Nu mai era același Dong-Soo puternic... Era acel copil ai cărui părinți s-au stins sub ochii săi. Printre crizele de plâns reușise să scoată câteva cuvinte!

"De ce?... E prea mult!... Doamne, de ce îmi dai mai mult decât pot duce? Când voi scăpa de tot? De fiecare dată când reușesc să uit, vine cineva să îmi reamintească totul! Nimeni nu e cu mine... Tata s-a dus, mama la fel, părinții mei naturali m-au părăsit. Nici nu mai știu nimic de ei! Eu nu mai vreau să trăiesc... Nu așa!"

După ce spuse asta ieși din casă și merse la Râul Han. Se uită la apa liniștită. O lacrimă s-a rostogolit de pe obrazul său și a căzut în apă creând mici cercuri albe. După care începu să ningă ușor. Era frumos! Dar în același timp dureros. Zăpada îi amintea lui Dong-Soo de mama sa. Își aminti cum îl ducea de fiecare dată când ningea pe malul râului deoarece era un peisaj de o frumusețe rară. Chiar așa era. Când a fost mic, Dong-Soo nu putea înțelege ce vedea mama sa atât de frumos la asta, dar acum înțelegea! Apoi spuse încet :

"Dacă aș sări de aici aș scăpa de tot... Și aș putea să îi revăd și pe părinții mei!..."

După ce spuse asta se urcă pe balustradă și își deschise brațele închizând-și ochii. Dar o femeie necunoscută îl trase înainte să facă ceea ce ar fi regretat!

"Copile!... Ce vrei să faci? De ce să îți iei viața? Merită?"
"Asta ar fi singura cale să scap de tot!" (spuse Dong-Soo printre lacrimi)
"Care e motivul pentru care vrei să faci asta?" (spuse femeia începând și ea să lăcrimează)
"Nu e numai unul!"
"Spune-mi! Poate aș putea să te ajut!"
"Nu puteți... Nimeni nu poate! Atâta timp cât nu îmi puteți aduce părinții înapoi nu aveți cum să mă ajutați!"
"Ohhh... Îmi pare sincer rău... Dumnezeu să îi ierte... Dar ăsta nu e un motiv pentru care un băiat tânăr ca tine să își ia viața!"
"Știu!... Și de asta mă doare!" (spuse Dong-Soo izbucnind într-un plâns sfâșietor)

Femeia îl luă în brațe și îl strânse călduros, după care îi dădu un pahar cu apă. Dong-Soo se liniștii și îi mulțumii.

"Vă mulțumesc că m-ați oprit din a face ceva ce aș fi regretat cu siguranță!"
"Să nu mai faci asta orice s-ar întâmpla!"
"Vă promit!"

La 13:00 p.m, Dong-Soo ajunse înapoi în camera sa.

"Nu a fost nici prima și nici ultima dată când m-am simțit așa... Nu înțeleg de ce am reacționat în acest fel de data asta!"

După ce spuse aceste cuvinte, se întinse în pat și adormii pentru a uita totul.