Regatul zânelor

    De ce nu pot avea și eu o viață mai palpitantă? De ce trebuie să fiu atât de banală?

      Mă arunc plictisită pe pat, cu fața în jos și oftez zgomotos. Scap până și un țipăt, când îmi afund nasul în perna moale. Toate prietenele mele se laudă cu viața palpitantă și plină de fantasme. Cu iubiții lor faimoși, cu noile lor mașini luxoase... Mai pe scurt, cu tot ceea ce au ele.

        Nu am fost și nici nu sunt o fată de bani gata. Tot timpul am muncit pentru ceea ce mi-am dorit. Am muncit să termin niște studii, am clãdit cu greu mica mea firmă de genți pentru dame. Sunt o persoană plictisitoare, ce nu face nimic înafară de proiecte și schițe pentru noi și noi modele de genți.

        Dacă tot sunt atât de plictisită încât să nu mai știu ce să fac cu timpul meu liber, decid să-mi iau o carte din imensa mea bibliotecă și să ies afară în curte. Degeaba am o casã imensă, cu o curte ce se întinde pe mii de metrii, dacă nu am timp să profit de ele.

        Iau o carte la întâmplare, una cu o copertă neagră și banală. Cu scrisul mare și auriu. ,,Palatul zânelor" este o poveste ce mi-o citea mama pe când eram mică, dar niciodată n-am citit-o eu însămi. Mă așez pe leagãnul ce este agățat de crengile nucului bãtrân și deschid coperta cărții. Dau peste niște litere vechi, cel mai probabil, datând de undeva de prin anii douăzeci și ceva. Nu reușesc să descifrez nimic și mă dau bãtută. Mă pregătesc să dau la pagina urmãtoare, când o rafală de vânt îmi flutură pãrul lăsat liber și un fluerat stins, se aude de undeva din spatele meu.

          Închid coperta și pornesc spre salcia ce își apleacă coroana până la covorul moale format din iarba tânără, crescută de abea câteva zile. O privesc cercetãtor, căutând vreo pasãre sau ceva ce ar putea scoate acele fluierături, dar nu gãsesc nimic. Mă rãsucesc pe cãlcâie și chiar înainte să ating pãmântul cu talpa piciorului, flueratul se aude din nou.

       — Cine e acolo? Nu mă mai abțin și întreb de îndată ce-mi refocalizez privirea pe ramurile salciei.

        — Anais... Prințesa țărâmului însorit, avem nevoie de tine, majestate!

          Nu știu de unde vine aceea voce suavă și delicată, dar parcă sunt atrasă de o forță invizibilă spre tulpina imensului copac. Dau câteva ramuri la o parte și în fața mea, magia își face apariția, un drum de un verde închis se întinde falnic la picioarele mele, îndemnându-mă să pãșesc spre ceea ce dorește să-mi arate.

         Cu o reticență imensă, încep să înaintez spre acel loc unde mã simt atrasă precum un magnet. Nu pot să nu rămân mută de uimire, când văd imensa pajiște ce se așterne majestoasă în fața mea. Totul e magic.

          — Cine ești și cum ai ajuns în lumea noastră?

          În fața mea, apare o ființă cum numai în povești mai găsești. Are aproape aceeași înălțime ca și mine. Are părul șaten și prins pe cap cu diferite flori, formându-i o semilună pe partea dreaptă. Genele foarte lungi și dese, ce-i conferă un aspect de floare și culoarea pleoapelor de un roz deschis, te face să te gândești la acele zâne din desenele pentru copiii mici.

          — Sunt...

          Nu apuc să spun nimic că se pornește spre mine ridicând un deget amenințător. Mă dau un pas în spate și când să-l fac și pe al doilea, mă împiedic de rădăcinile unui copac și cad în fund, sprijinită cu mâinile de iarba moale, fiind poziționate puțin mai în spate.

          — Majestate...

          Are privirea șocată și puțin speriată. Se pune imediat în genunchi la picioarele mele și mă face confuză. Nu știu ce naiba se întâmplă aici și nici unde am ajuns.

         — Vorbeai cu mine?

        Îmi întorc privirea în spatele meu, ca să fiu sigură cã nu mai e nimeni lângã mine și mă uit din nou spre ființa magică ce stă cu capul aplecat până la firele de iarbă și tremură din toate încheieturile.

         — Ridică-te te rog de acolo, nu știu despre ce vorbești, dar eu sunt Anais.

         — Nu-mi permit asta, majestate! Sunteți prințesa noastră, nu pot să vă vorbesc astfel.

          Mă ridic în picioare și o prind de mână ca să o ajut să-și revină la poziția inițialã.

          — Majestate...

          — Sunt doar Anais!

          — Aveți colierul regal, iar protocolul nu-mi permite asta!

         Îmi duc mâna instinctiv spre micul meu colier cu un pandativ în formă de fluture. Îl am de când mă știu. Bunicul, mi-a spus că îl am de la mama mea biologică și cred că, de aceea nu am pus alte întrebări asupra lui.

           — Insist să-mi spui Anais! Și dacă spui că sunt prințesa ta, îți ordon să-mi spui astfel! Vreau să mă duci în fața regelui, poate acesta îmi va putea explica ce se întâmplă aici.

          Aprobă tăcută din cap și pornește în fața mea. Nu pot să nu admir minunata rochiță de pe ea. Ai impresia că e făcută din petale de lalele, de un violet superb, aratã mirific.

           — Prințesă, am uitat, nu putem intra așa în sat. Trebuie să vă schimb hainele. Dacă regina Eryca vă va vedea așa, sigur își va da seama că sunteți prințesa și va ordona moartea dumneavoastră.

           Dispare din fața mea și se întoarce cu trei petale de trandafir imense. Le așează de jur împrejurul meu, făcându-mă să arăt ca și ea. Nu reușesc să spun nimic, nici să îmi admir noile haine, că mă ia de mână și mă trage după ea. Nu mergem mult până intrăm în sat. Nu pot să nu admir fiecare locuință în parte. De o parte și alta a strãzii, sunt copaci imenși cu zeci de case construite pe crengile groase ale acestora.

             — Anais, am ajuns.

            Se oprește brusc, făcandu-mă să mă izbesc de spatele său. Când îmi ridic capul, privirea îmi cade pe imensul castel ce se înalță falnic spre cer. Nu cred că am văzut vreodată o frumusețe mai mare.

             — Trebuie să mergem la rege înainte ca regina să ne vadă!

         Este foarte grăbită și asta mă deranjează puțin. Nu am avut timp să admir nimic. Nu am avut timp să fotografiez imaginea castelului. Nici nu observ pe unde mă duce. Mă trage după ea alergând.

         — Majestate, am gãsit-o pe prințesă! Regatul nostru va fi salvat!

       De îndatã ce am intrat într-o încăpere întunecată, ființa magică ce m-a ghidat până acum, cade în genunchi în fața patului de o mărime colosală și se închină unui bărbat ce zace acolo lipsit de puteri.
      
           — Anais, copilul meu...

       O tuse urâtă și convulsivă oprește vorbele bărbatului, însã îmi face semn cu mâna să mă apropii de el. Mă conformez. Probabil din dorința de a-l putea vedea la față sau curiozitatea ce mistuie în interiorul meu este mai mare decât rațiunea.

            —  Scumpa mea copilă, mama ta, este ținută ostatică pe muntele Colso și dacă la rândul meu nu eram vrăjit, crede-mă că niciodată nu te-aș fi pus în pericol. Avem nevoie de tine, prințesa ținuturilor fluturilor! Uite, ia acest inel, te va proteja de vrăjile și magia neagră a reginei Eryca.

        Nu am timp să-i răspund, nici să pun alte întrebări, că închide ochii și se transformă într-o statuie de lut. Zâna ce m-a adus aici, mã apucă din nou de mână și mă târăște după ea spre unul din geamurile castelului. Nu știu ce vrea să facă, dar când o văd că se cațără pe el și îmi cere să o urmez, încep să mă panichez cu adevărat. Am înțeles că totul este în visele mele, că nimic din toate astea nu poate fi adevărat, dar nu vreau să îmi sfârșesc visele aruncându-mă în vid.

       Mă împotrivesc cu vehemență, dar este în zadar. Până la urmă cedez și încer să am încredere în vorbele ei. Mă prinde de brațe și se aruncă. Închid ochii și aștept impactul cu solul, când briza răcoroasã a vântului mă izbește în față, îmi deschid în sfârșit ochii și nu-mi vine să cred ceea ce vãd. Zbor de-a dreptul! Sunt deasupra ținutului, plutind în aer. Nici nu pot să descriu starea mea de acum.

      — Ma... Anais, ai grijă, am ajuns. Apropo, eu sunt Alia, zâna fluturilor purpurii.

       Se prezintă aceasta în timp ce aterizãm pe un munte, la baza unui castel întunecat. Nu am timp să scot o vorbă, că sunt trasă din nou de mână și băgatã în castel, printr-un pasaj secret. Îmi explică în mare planul ei de a o salva pe regină și doar încuviințez din cap. Nu sunt în mãsură să fac ceea ce mi-a spus, dar nu pot să neg nimic. Nu vreau să-i șterg entuziasmul de pe chip.

       Ajungem într-o sală imensă, de culoare albă. Atât de imaculat e totul, încât ai putea să mãnânci de pe pereți și sol. Singurul defect, este pata de culoare neagră ce se zărește într-un colț al acesteia.

        — Majestate, nu...

         O aud pe Alia cum strigă de lângã mine și fuge spre umbra neagră ce pare a fi atârnată de niște lanțuri imense și groase.

      — Anais... Nu te apropia! Eryca...

      — Ce-i majestate, vroiai sã o avertizezi? Of, copilă prostuță! Ce ai crezut? Că ai să vii aici și ai să poți deveni eroină? Nu ai nici o șansă! Din contră, mi-ai ușurat munca! Acum nu mai trebuie să vin în lumea ta să te distrug, o voi face aici, în regatul meu și astfel, voi ajunge să stãpânesc cele două ținuturi magice! Voi fi împărăteasa tuturor.

      Nu știu cine e această femeie din fața mea, dar îmi invocă o stare ciudată.  Nu îmi e frică de ea. Îmi provocă repulsie și dezgust. Nu-mi e frică de ea nici când din sceptrul său în formă de șarpe aruncă o bulă neagră. Nu-mi e frică de magia sa neagrã! Mă feresc la timp și în momentul în care aruncă și cea dea doua bulă, inelul primit de la rege, începe să strãlucească și să creeze un scut în jurul meu.

     — Nenorocitul, ți-a dat inelul lui!

     O aud pe Eryca țipând, dar nu îi acord importanță, fiind fascinată de ceea ce s-a întamplat cu inelul de pe degetul meu. Sigur visez! Când cea de-a treia bulă vine spre mine, Alia se interpune căzând la pãmânt prefăcându-se în cenușă. Nu știu de unde îmi apare forța imensă în corp, dar atunci când mă ridic în picioare, o lumină aurie începe să mă înconjoare, colierul de la gâtul meu începe să plutească în aer și când fac primul pas spre Eryca, încep să plutesc și eu, emanând atât de multă magie, încât nici nu mai ai puterea să deschizi ochii.

      Cad secerată și lipsită de puteri. Nu am forța să-mi țin ochii deschiși și înainte să-i închid de tot, o aud pe regină vorbindu-mi:

        — Prințesa mea, ai reușit, ai salvat ținutul fluturilor!
     

                                          1845 cuvinte