Dragostea mea pentru cafea e atât de puternică, încât nici măcar mama mea nu s-ar putea îndoi de asta. Cafeaua este o parte din mine ce nu poate fi înlocuită. Iubesc mirosul ei, textura ei, gustul ei; iubesc tot ce ține de ea.

               Am intrat în cafeneaua unde îmi serveau iubirea vieții. Aceeași aromă mângâietoare s-a ridicat în jurul meu în timp ce pășeam spre masa la care stăteam de fiecare dată. Mi-am așezat jacheta pe spatele scaunului și am așteptat chelnerul pentru a-mi lua comanda.

               După două minute de-a dreptul chiunuitoare, o femeie cu părul prins în coc, de culoarea cafelei negre și cu o agrafă în spatele urechii a venit la masa mea. Mi-a zâmbit luminos. Doar văzându-i dinții, mi-am putut da seama că bea multă cafea.

               — Cu ce vă pot servi?

               Mi-am plimbat privirea prin meniu, apoi am revenit asupra femeii drăguțe din fața mea.

               — Surprinde-mă.

               Am dat din umeri.

               Un zâmbet atotștiutor și-a făcut loc pe fața ei, iar ochii ei blânzi au radiat.

               — Ai vrea o brioșă pe lângă cafea?

               Mi-am dres glasul, apoi m-am lăsat în scaun, împrunându-mi mâinile.

               — Nu. Doar cafea.

               — Cafea?

               — Da.

               — Bun.

               Femeia și-a notat comanda pe un carnețel de buzunar. Am așteptat răbdător, timp de cinci minute, până când ea s-a întors. O cană aburindă a fost așezată lângă mine, apoi i-am mulțumit. Când a vrut să plece, i-am prins mâna, făcând-o să se întoarcă spre mine.

               — Nimeni nu e aici atât de devreme, am început. Evident. Așa că mă gândeam că ai putea să mă acompaniezi înainte să pleci.

               O lumină îi traversă fața drăguță.

               — Bine.

               S-a așezat pe scaunul din fața mea și m-a privit în ochi. Atunci mi-am dat seama că nu era doar drăguță. Era de-a dreptul frumoasă. Cel mai probabil, cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o. Asta m-a făcut să vreau să știu mai multe despre ea.

               Așa că i-am pus multe întrebări, poate prea multe. Despre cum era să lucreze aici, despre familia ei, despre soțul ei — nu, nu are unul. Era total singură. Dar bineînțeles, nu a fost singurul lucru ce m-a interesat. Iubeam modul în care fața i se lumina tunci când vorbea despre planurile sale de a călători mult și de a deveni fotograf. Sau modul în care se înroșea sau își mușca buza de jos atunci când făceam comentarii ce poate nu trebuiau făcute.

               Când localul a început să se aglomereze, am băgat de seamă cât de mult timp trecuse. După banalul „cred că ar cam trebui să plec", ne-am luat adio, fără să uit să-i cer numărul de telefon. Când am vrut să ies, mâna sa s-a încolăcit în jurul brațului meu.

               — Nu ți-am aflat numele.

               I-am zâmbit sincer, rezemându-mă de ușa deschisă.

               — Daniel.

               Ea a zâmbit la auzul numelui meu. Sincer, nu știu de ce. Era un nume destul de comun.

               — Al tău?

               — Coffee*.

               — Coffee?

               — Coffee.

               Nu am putut să cred ce tocmai am auzit. Un nume destul de ridicol, m-am gândit în timp ce mi-am trecut o mână prin păr.

               Iubeam cafeaua, dar cea pe care o beam în fiecare dimineață.

               Dar acum... le iubesc pe amândouă.

Sfârșit.

———

*coffee - cafea în engleză