Act 1

     Fulgii de zăpadă cădeau din cer deasupra palatului meu monocrom. Aceștia parcă dansau în aer acoperindu-i acoperișul cu o plapumă de nea ce-și făcea simțită prezența în fiecare colțișor. Din preafrumoasa mea grădină cu trandafirii albi și tulpini cu spini gri pâna la cele mai înnalte turnuri ale castelului cu arhitectura în stil franțuzesc.

     Intru în camera tronului ridicându-mi ușor rochia alb-negru ce aparținea stilului Franței al secolului XVII-lea. Camera tronului era pustie, înnafară de pereții negrii și covorul ce era mai închis la culoare decât aceștia, ce ducea spre tronul negru nu era nimic interesant. Doar torțele cu flăcări albe aprinse de secole ce-mi luminau calea. Parcă nici o zi nu trecuse de la creerea palatului meu. Dar de mai bine de două sute de ani am fost prozoniera locului ăsta până am scăpat. Loc care, eventual, a devenit casa mea.

     Pașii mei se auzeau încet în ecou, din cauza faptul că această cameră era mai mult goală. Îmi ridic ușor capul spre minunată capelă bisericească ce îmbrățișa de deasupra odaia. Patetic.

      De ce mă mai uit la propiul meu palat când deja știu fiecare crăpătură al acestuia? De la cea mai mică pietricică până la cele mai înnalte turnuri. Mă așez extenuată pe tron și privesc plicrisită camera tronului. Bat ușor unghile pe mânerul scaunului și încep să mă gândesc.

       — Majestate? se aude scârțâitul marii porți negre din fața, făcându-și înnauntru prezența unii din cavalerii mei. Pot să intru? vocea s-a tremurândă se aude în ecou.

      — Intră, îi ordon eu acestuia.

     Odată ce păsește în cameră, ușa gigantică din spatele său se trântește puternic, ecoul ei auzindu-se pe o rază imensă a palatului.

      — Am vrut să vă informez despre–  îl întrerup eu arătându-mi palma.

       — Este legat de zâna roșie și Cálicele Curcubeului? întreb eu calm, dar cu mult venin în vocea mea.

       Acesta tace o perioadă. Face un pas în spate.

       — Vorbește!

        Acesta face o plecăciune și începe să vorbească bâlbâit:

       — N-nu majestate–

        — Atunci ce motiv ai să mă deranjezi?! mă ridic eu de pe tron privindu-l de sus.

        — I-iertare! se panichează el. Iertare! Am vrut doar–

       — Să-mi irosești timpul cu prezența ta! intru peste el. Tu ai habar în ce situație ne aflăm?! În ce criză suntem?! Zâna Roșie poate să fie moartă de mai bine de un secol, iar fără ea celelalte șase musculițe capturate sunt complet nefolositoare!  Orice piesă de informație care nu mă duce direct la Zâna Roșie sau la Cálice, este pierdere de timp. Exact ca tine! îmi îndrept degetul spre el, o lumină puternică albă ieșind din acesta.

        — Majestate! urlă el disperat, țipătul său auzindu-se în întreg palatul până acesta este complet pulverizat.

       — Să vă fie învățătură de minte. Nimeni să nu cuteze să nu mă deranjeze pe mine. Pe mine! Măreața Regină a Luminii și Întunericului, Madame Black&White. Eu am fost cea care v-a dat viață și eu sunt cea care v-o pot lua.

        Vocea mea asurizitoare se aude în fiecare colțișor al palatului. Nu trebuiau să fie lângă mine ceilalți cavaleri încât să mă audă. Deja știau că l-am dat exemplu pe unul din frații lor.

      Nervoasă, cobor scările din fața tronului iar lumina din fața mea începuse să devină lichidă, precum apa. Pășesc în portalul lichid să pot intra în una dintre cele mai secrete camere ale palatului. Temnița.

        Nu arăta precum o temniță normală, dincontră. Era o cameră uriașă cu o capelă deasupra ei ce avea fel și fel de imagini cu povești din mitologia greacă. În centrul ei era amplasat un stativ de cuarț alb, iar pe pereți erau situate șapte extractoare magice transparente, sub forma unor borcane. Fiecare din ele trebuia să ia esența vitală Zânelor Curcubeului cu ajutorul unor tuburi ce se uneau la mijlocul capelei într-un tub mai mare și mai gros care trebuia să alimenteze Cálicele – ce trebuia să fie pe stativul de cuarț – cu esența lor magică.

      Într-o cușcă, acolo erau. Cele șase Zâne ale Curcubeului: Amber, Amarillo, Esmeralda, Azul, Indigo și Violeta. Micuțele musculițe erau supărate, având expresii grele pe fața lor. Lângă ele zăcea o franzelă mare de pâine pe jumătate terminată și o strachină cu apă stătută de ceva timp.

      Nu îmi făcea plăcere să le hrănesc, absolut deloc. Dar am nevoie de ele în viață până obțin Cálicele Curcubeului și ultima zână. Iau strachina cu apă de-acolo și le arunc apa să le-o pot schimba înnainte să o pun înnapoi. Știau că nu era cale de scăpare. Era doar o chestiune de timp până când găseam ultima zână și pocalul ăla nenorocit.

     Odată ce îl obțin, frumoasa planetă Pământ – momentan, încă protejată de lumina sfântă a Cálicelui – va fi a mea. Și odată cu asta voi avea Imperiul ce trebuia să-l am de la început, iar cu asta răzbunarea mea contra Iris, fostei zeiță a Curcubeului, va fi completă. Imperiul Curcubeului, ce odată era o altă realitate a Terrei — a cedat din existență peste mai bine de trei sute de ani.

       Am văzut puterea pe care Cálicele Curcubeului o deține. Puterea de a schimba soarta. Puterea de rescrie istoria, de a schimba și altera realitatea.

      Cândva, baza celui de mai elită regat era Pământul, casa Imperiului Curcubeului. Era așa vast, așa frumos, cum nici basemele nu puteau să-i descrie frumusețea și să-i facă dreptate. După ce am ucis-o pe Iris, Zeița Curcubeului, aceasta a vărstat o lacrimă din care s-a format Cálicele Curcubeului. Puterea sa a fost atât de imensă încât m-a exilat în dimensiunea asta întunecată și a schimbat istoria Pământului într-un mod în care minunatul Imperiu nu existase niciodată. Habar nu am ce istorie și-au format oamenii, habar nu am ce credințe au. Dar un lucru e cert. Dacă acel pocal a putut schimba întreaga lume, să șteargă și să înlocuiască evenimente din istorie. Atunci puterea aia...va fi a mea.

A trebuit să schimb din "Prolog" în "Capitolul I" deoarece nu puteam calcula bine Actele.