Următoarea zi într-adevăr... m-am simțit mult mai bine. Deja îmi revenisem pe jumătate, până mâine voi fi ca nouă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

     — Mă duc acasă la Jhon bunicule, ai grijă de tine. Bine?

     — Da, apropo Melody...

     — Da?

     — Mulțumesc...că mi-ai salvat viața.

     — Am făcut doar ce trebuie, îi răspund eu acestuia.

     — Sunt mândru de tine draga mea, sincer. Sunt foarte mândru de femeia care ai ajuns.

     — Am făcut doar ce trebuie...nimic mai mult. Ah...și dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să mă suni.

     — Mereu te-ai gândit la oamenii din jurul tău...mereu ai încercat să fi acolo cu ei, să faci tot ce e bine. Ai un suflet bun fata mea...

     — Mă bucur că măcar am reușit să te salvez, am plecat! ies eu pe ușă îndreptându-mă spre casa lui Jhon, uitându-mă cu coada ochiului într-o parte simțind că sunt urmărită.

     Cred că Jhon poate aștepta puțin, trebuie să mă ocup de cineva mai întâi, așa că îmi continui pasul până într-o alee întunecată văzând-o acolo pe nenorocita aia.

     — Ciao! îmi face ea dulce cu mâna, eu uitându-mă serios la ea. Cum îți mai e bunicul?

     — De parcă sunt proastă să-ți spun. Sunt conștientă că orice cuvânt de-al meu poate fi folosit împotriva mea.

     — Îmi place de tine...intuitivă, deșteaptă, ai impresia că tu știi totul. Ce bine ar fi dacă ar fi așa!

     — Zi ce vrei, mă urmărești tu cu un motiv anume. Vrei ceva de la mine, dar ce?

      — Hm....să lucrăm împreună?

      — Ahahahaha! Ce glumă bună, eu lucrez pe cont propiu și nu m-aș alia cu cineva ca tine. Defapt...știi ceva, m-am răzgândit, îți accept oferta. Sunt dispusă să lucrez pentru tine.

     — Asta a fost mai ușor decât credeam.

     — Oh serios...? o-ntreb eu pe aceasta parșiv.

     — Nu mai folosi tonul ăla. Ești enervantă. Dar chiar...de ce ai vrea să lucrezi cu mine așa din prima? Ce obții tu din asta?

     — Simplu, lasă-l pe Jhon.

      — Așa nu facem nimic. Ascultă...am fost creeată cu un scop, să-i ucid tatăl.

     — Scop împlinit, ta-su e mort.

     — Nu înțelegi...asta e faza:nu e mort. Încă trăiește înnauntrul lui Jhon. Trebuie să-l ucid, plus că Jhon m-a trimis în iad deci obțin satisfacție dublă, misiune și răzbunare.

     — Dar tu nu ai altceva mai bun de făcut? Am văzut că ai un stand de limonadă.

     — Chiar...am o întrebare. Cum te-ai simțit?

     — Cum adică cum m-am simțit? o-ntreb eu puțin derutată.

     — Aproape ți-ai ucis bunicul fata mea...

     — Nu eu, tu ai făcut asta!

     — Oh ba nu! Eu nu am făcut asta, eu am vrut să te atac pe tine. Ai prevăzut că vei fi atacată...dar n-ai prevăzut că îți vei ataca bunicul. Era la un pas de moarte...și tu, era să devi o criminală.

      Ce e senzația asta pe care o simt? Senzația asta de vină, teamă...de frică. Nu...nu are cum să-mi fie frică...refuz! Nu de ea.

     — Ce-ncerci să faci? o-ntreb eu pe aceasta.

     — Oh...nimic. Absolut nimic! Doar gândește-te...era pe cale să moară. I-ai pus viața în pericol. Și ai tupeu să te numești o eroină?

     — Ajunge! țip eu, farurile care luminau aleea explodând la reacția mea. Ce nai...

     — Upsie! Îți pierzi controlul draga mea?

      — Oprește-te! Oprește-te acum! mă răstesc eu la ea auzindu-se o explozie, întorcându-mi capul doar să văd că un telefon public exploda-se. Ce...ce îmi faci?!

     — Eu nu fac nimic drăguță, ești tu. Tu faci asta! îmi zâmbii ea mie. Uite ți s-a schimbat și culoarea ochiilor! Sunt rozalii acum. Ce frumos!

     — Oprește-te! Oprește-te! îmi pub eu mâiniile la urechi, medalionul meu strălucind făcându-mă să cred că aud voci. Taci din gură! urlu eu, auzindu-se și mai multe explozii.

     — Eu m-aș controla! Doar nu vrei să arunci strada în aer...doar nu vrei să...ai pe cineva pe conștiință știind că l-au ucis din cauză că nu-ți poți controla puteriile. Vai...ce rușine. Când te gândești că vroiam să lucrez cu tine, tu sigur mă dai de gol, arunci strada în aer!

     — Ce îmi faci?! o-ntreb eu pe aceasta.

     — Eu nu fac nimic draga mea...

      — Ajunge! arunc eu o notă muzicală puternică spre aceasta, dar când îmi deschid ochii îl văd pe Jhon pe podea....cu colierul spart, transformându-se în cenușă.

     La vederea acestui lucru cad în genunchi, neștiind ce să fac. Doamne...ce-am făcut? Ce-am făcut?! Am...am luat o viață! Viața celui pe care îl iubesc! Îmi pun mâiniile la gură în timp ce mă uit la mormanul de cenușă cum dispare în vânt. Sunt...sunt o criminală! O criminală!

     — Doamne! râse fetița dintr-odată. Nu mă așteptam la o așa întorsătură, și ziceai că-l iubești. Îți vine să crezi?! se prăpădi ea de râs. Dar întrebarea mea e următoarea:Chiar îl urăști așa de mult? îmi șopti aceasta încer în ureche. Păi, ciao! Ahahaha!dispăru ea într-un fum negru.

     Nu...nu, nu e mort. Nu e mort...simt asta, vraja mea încă funcționează pe el. Dacă murea atunci vraja s-ar fi rupt și eu aș fi simțit asta...nenorocita aia mică. Nenorocita aia! Erau iluzii....da...simt asta. Iluzii, minciuni. Credea că mă face ea pe mime să-mi pierd controlul, dar nu-i așa.

      Mă ridic din genunchi și-mi întorc privirea spre locul unde a plecat psihopata aia.

     — Ai vrut ca eu să fiu inamicul? Fie...acum eu sunt inamicul. Continui eu să merg pe tocurile mele spre locul unde trebuia să fie.

     Ascultă la mine Emilly...te voi găsi și te voi ucide. Până la urmă ești doar o vrajă, nu ești biologică...ceea ce înseamnă că te pot distruge fără pic de regret sau remușcare. Nu știi cu cine te-ai pus în momentul ăsta, așteaptă doar și ai să vezi de ce pot fi capabilă.