Sunt derutat de un apel telefonic, se pare că era Lyna care mă suna, aparent s-a decis să mă deblocheze. Așa că decid să răspund la telefon

     — Alo?

     — Uite...îmi cer iertare că am fost răutăcioasă cu tine, sincer. Doar că țin foarte mult la Lia, și fata asta înseamnă mult pentru mine. Am fost egoistă, știu...am făcut greșeli, nu trebuia să mă comport așa cu tine, doar am înrăutățit situația.

     — Sunt oarecum supărat că ai vrut să mă dai lui Emilly, fără vreo remușcare.

     — Nu-i mai spune numele. Psihopata aia e motivul principal pentru care am ajuns aici, în punctul ăsta. Dacă nu era ea garantez că era mult mai bine...am fost extrem de stresată după ce s-a-ntâmplat în Octombrie. Nu m-am gândit limpede atunci...și să nu mai menționez după tot ce mi s-a-ntâmplat. Adică a murit Bryan, nebuna aia vroia să distrugă universul, mi-a luat foc casa. Bine...am vorbit cu mătușa ta și până la urmă mi-a reconstruit-o, dar mă simt datoare ei...extrem de datoare. De-asta nu apelez la nimeni când am vreo problemă, vreau să rezolv totul de una singură și am impresia că ce fac este bine, dar nu e așa.

     — Ai dreptate aici, mereu ai fost încăpățânată. Simți că dacă cineva îți face un bine trebuie să răsplătești persoana aia în vreun mod, deși nu trebuie să gândești așa. Suntem prietenii tăi, facem asta pentru că ținem la tine, ne ajutăm reciproc. Nu trebuie să ne răsplătești.

     — Pur și simplu...nu vreau să par o profitoare. Arăt că mă pot descurca singură, dar nu e așa...știu că nu pot face nimic singură, am nevoie de voi. Știi...după ce te-am blocat și n-am m-ai vorbit, îți duceam dorul extrem de mult. Și al tău și al Liei. Lia venea la școală dar nu mai vorbea cu nimeni, cu absolut nimeni, nici măcar cu mine. O salutam și ea tot ce făcea a fost să stea cu capul în pământ. Nu o condamn, nu era nesimțită spre deosebire de mine...am aflat recent că ea vroia defapt să se sinucidă de foarte mult timp, și de foarte multe ori. E deprimată...extrem de deprimată, uneori arată asta alteori nu. Să fiu sinceră, o înțeleg...știu cum e să-ți moară o persoană iubită, dar două?

     — Mereu ați fost apropiate...

     — Crede-mă nu-mi venea să cred când mi-a spus asta, că ținea totul ascuns de mine...m-am simțit dată laoparte, de parcă eu nu contam. Dar important e că până la urmă mi-a spus, și știu că ți-a zis și ție. Îi e greu, îi e foarte greu. Și la fel ca mine, nu se poate descurca singură. Sunt unele momente când mă închid în camera mea și încep să plâng, exact ca ea. Dacă nu apărea Emilly pariez că aș fi avut o altă abordare față de acest subiect, ea e cea care a încercat să ne despartă în tot acest timp. Și când am văzut-o la standul de limonadă mă abțineam să nu o ard de vie...

     — Ne-a prostit pe toți. A luat avantajul că era o "fetiță mică și neajutorată". Dar era totul o minciună...nebuna aia e periculoasă, e un pericol pentru societate. Uită-te câte ne-a făcut! Te-nțeleg Lyna...pur și simplu să o vezi acum liberă pe stradă, nu te simți în siguranță. Cine știe câte vieți a distrus până acum? Cine știe câte a făcut să poată ajunge în punctul ăsta? Numai când o văd și mă simt în pericol, mă simt în pericol și acum mai ales după ce știu că e și mai puternică decât era înnainte. Iar acum vrea să mă ucidă, nu știu cum...nu știu ce planuri are. Dar crede-mă când spun că simplul fapt că o știu în libertate îmi face pielea ca de găină.

      — Nenorocita aia va plăti pentru tot, garantez eu. Măcar acum știim că trebuie să ne apărăm de ea, nu ca înnainte.

      — Hai să nu mai vorbim despre subiectul ăsta, mă deprimă.

     — Bine, ai grijă de tine Jhon. Fie ca Dumnezeu să fie cu tine, închise fata telefonul, observând că sora mea plecase de mult din cameră special să mă lase să vorbesc la telefon.

     — Offf...Doamne. Oftez eu, auzind soneria din fața casei.

     Mă-ndrept spre ușă și o deschid, doar să o observ pe Melody în fața casei mele îmbrăcată într-o rochiță turcoaz mai lungă puțin de genunchi, cu părul său brunet ca abanosul ondulat.

      — Te prinde bine turcoazul, îi spun eu acesteia râzând.

      — Oh serios? își înclină ea capul râzându-mi parșiv. Am venit să te-ntreb dacă ai vrea să mergem împreună în parc, la o mică plimbare. Ce spui?

     — Sună perfect, îi zic eu acesteia luând-o de braț îndreptându-mă cu ea spre parc.

     Odată ajunși acolo putem simții aerul proaspăt, vântul care bate spre noi alături de ciripitul păsărilor și de tufele de flori.

     — E minunat, nu? se așeză Melody pe bancă, eu punându-mă lângă ea, aceasta începând să fredoneze o melodie.

     — E foarte frumoasă...exact ca tine, o complimentez eu.

     — Mulțumesc, răspunde aceasta. Vrei să mai auzi?

      — Chiar mi-ar plăcea, ador vocea ta.

      — Dacă spui tu, râse fata începând să cânte o melodie, vocea ei ajungându-mi până la suflet.

     Știe să cânte, este una dintre cele mai talentate fete pe care am întâlnit-o vreodată. E frumoasă, talentată, deșteaptă, elegantă, grațioasă...e cu totul, perfectă.

      — Melody, îmi îndrept eu fața spre a ei.

      — Da? mă-ntreabă ea pe mine timp în care eu îmi apropii buzele de ale ei, sărutând-o tandru, ea ținându-mă de umăr și făcând la fel.

     — Te iubesc...vreau să fiu împreună cu tine. Ești minunată...mă accepți?

     — Da, zâmbi aceasta cald spre mine. Da, te accept. Și eu te iubesc foarte mult, în prima clipă din momentul în care te-am văzut știam că a fost dragoste la prima vedere, poate...poate tu ești alesul.

     — Poate sunt, îi răspund eu acesteia sărutând-o încă odată, fata brunetă continuând sărutul odată cu mine.