Zăpadă? În noiembrie? Ceva nu e normal, adică nu am văzut de mult zăpadă din mijlocul toamnei. Mă uit la Nicholas care nu pare confuz, mai mult fascinat.

     — Vezi și tu asta? Îl înteb.

     — Da, văd. Și? Ninge însfârșit.

     — Nu e normal. Și nu vezi ce frig se face deodată?

     — Ai dreptate, e cam frig... Spune el tremurând.

     — Cred că ar trebuii să mergi acasă. E prea frig, tocmai ce vorbeam de asta. Știi ceva, mergem la mine, suntem aproape de casa mea. Spun și ne îndreptăm spre casa mea.

     — Așa...f...frig...!zise el încă tremurând, în timp ce eu arăt mâna spre șemineu apărând niște lemne care încep să ia foc, eu ducându-l pe săracul băiat la căldură.

     — Mai bine Nicholas? îl întreb eu pe acesta la care el afirmă din cap că da. Xanilia! Ce e cu valul ăsta de la Polul Nord?! o-ntreb eu la care aceasta apare în fața mea uitându-se la mine cu o expresie îngrijorată.

     — E Lia...iubita ta. Sau mai bine zis...fosta ta... Spune aceasta și eu sunt confuz, nu i-am zis, n-am putut să-i fac asta.

     — Cum adică? o-ntreb eu pe aceasta.

     — Aparent a aflat ce i-ai făcut... Nu întreba cum, dar a aflat, asta e problema. Și acum vine după tine. În momentul ăsta Melody se luptă cu ea, nu se poate descurca singură, e mult prea puternică. Spune ea și eu îmi pun mâna la gură.

     — Ok. Eu trebuie să plec să o ajut. Tu ai grijă de Nicholas în timp ce eu le sun pe Emma și Lyna, ne descurcăm noi de aici.

     — Înțeles, aprobă Xanilia din cap în timp ce eu le sun pe două fete explicându-le motamo situația.

     — Ai făcut ce?! întrebase Lyna deodată. Și Nicholas știa în tot acest timp?! Nu, deci cum terminăm cu asta te omor și pe tine și pe el!!

      — Eu zic să nu ne certăm acum, zise Emma. Trebuie să o învingem pe Crăiasa Zăpeziilor.

     — Jhon, ne teleportezi la tine. Acum! În secunda asta! zise Lyna la care eu pocnesc din degete și cele două fete apar în fața mea.

     — Dar avem o problemă...nu o putem ataca. Dacă ne recunoaște cineva? întreb eu la care Xanilia răspunde:

     — Parcă v-am zis. Apăsați odată pe colierul vostru și identitatea voastră va fi ascunsă, ați uitat asta?

     — Nu-mi amintesc...zic eu la care Xanilia oftează.

     — Doar apăsați pe colierul vostru și ar trebui să fie gata.

     — Înțeles, zicem noi trei la unison apăsând pe colierele noastre.

     Cele două fete primind o pereche de cizme fiecare, fustițe cu volănașe și bluze fără umeri în culorile lor: azuriu și alb, respectiv roșu, oranj și galben.

     Cât despre mine, pe mine apare o pereche de pantaloni violet, o bluză și o jachetă violet ce ajunge până la pâmânt și o pereche de pantofi.

     — Nicholas, tu rămâi aici. În regulă? îi spun eu acestuia la care băiatul cu ochii verzi îmi face semnul că va fi bine.

     Le iau pe cele două fete de mână și ne teleportăm fix la imitația turnului Eiffel unde Melody se lupta cu Nimfa Apei.

     Fata brunetă își întinse mâna, cheia sol apărând în dreptul acesteia învârtindu-se de câteva ori creeându-i o liră rozalie. O pot observa pe Melody cum își ridică mâna lovind-o pe Lia cu sute de note muzicale fuchsia ce vin spre ea cu o viteză incredibilă, făcând-o să-și piardă echilibrul.

     — Tu! mă privi Lia...sau...cine era, cu o niște ochi reci ca gheața. Cum îndrăznești să mi te arăți în fața mea după tot ce mi-ai făcut?! își ridică femeia brațele, două bile albe strălucitoare apărând în mâinile acesteia. Odată cum le ciocnește face să apară un jet de gheață ce se-ndreaptă fix spre mine.

      — Ai grijă! mă-mpinse Melody fiind ea lovită sever de către atacul Liei, fata brunetă căzând la pământ extrem de rănită, dar încă încercând să se țină pe picioare.

     — Aici, lasă-mă să te ajut. Îi pun eu mâna în locul în care e rănită rana ei vindecându-se.

     — Mulțumesc...îmi luă ea mâna eu ajutând-o să se ridice în picioare, timp în care Lia încercă să arunce două bile de gheață spre noi, acestea rotindu-se una lângă cealaltă.

     Lyna cum vede asta face să apară o flacără imensă ce reușește să țină mingile în loc, dar neputând să le topească.

     — Emma, tu distrage-i atenția! strigă Lyna la care fata blondă cu ochii azurii se uită serios la ea, dând din cap în mod afirmativ dispărând în câteva secunde.

     — Lia! Ascultă-mă...vreau eu să vorbesc dar ea mă întrerupe cu o voce mai rece decât gheața.

     — Nu, tu să asculți nemernicule! Tot ce ai făcut a fost să-ți bați joc de mine și de sentimentele mele. Ție nu îți pasă de nimeni altcineva înnafară de tine! strigă ea timp în care cele două bile înving flăcăriile Lynei și reușesc să o encapsuleze pe fata roșcată în gheață.

     — Lyna! țip eu odată cu Melody, timp în care femeia începu sa râdă ca un maniac.

     — Te rog ascultă-mă Lia!

     — Prietena ta nu mai e Lia, este o ființă făcută din ură și răzbunare ce nu vrea nimic altceva decât să te ucidă. Îmi zise Melody îm timp ce părul ei începea să bată în viscolul rece și rapid.

     — Atunci...rezolvăm asta prin vechea metodă. Îmi dau eu colierul de la gât jos, ridicându-l cu mâna dreaptă. Cristal al Haosului te rog...purifică-mi priete– dar nu apuc să-mi termin fraza că femeia îmi smulse cristalul din mână.

     — Habar nu ai prin câte am trecut din cauza ta...habar nu ai cât am siferit din cauza ta. Gândindu-mă că poate mă vei iubi, începură să-i curgă Nimfei cascade din ohi...nu lacrimi, întregi cascade. Dar ție nu ți-a păsat! țipă ea vrând să trântească cristalul meu jos, acesta oprindu-se în aer. Ce?! întrebă ea nedumerită, Emma făcându-și apariția ținându-mi cristalul în mână.

     — Prinde Jhon! îmi aruncă ea cristalul spre mine, eu prinzându-l în mână.

     — Cristal al Haosului, purifică-mi prietena! încep să iasă din cristalul meu sute de fascicule purpurii ce o învăluie pe Nimfa Apei în razele sale. Lumină devenind atât de puternică încât acoperă întreg locul.

     Totul devine întuneric pentru câteva momente, dar doar pentru câteva momente, nimic mai mult.

     Deși totul devine clar când Melody mă pleznește, eu deschizându-mi ochii doar să-i văd privirea îngrijorată.

     — Slavă cerului că ești bine! mă lua fata brunetă în brațe.

     — Ce s-a-ntâmplat...? o-ntreb eu pe aceasta.

     — Ce nu s-a-ntâmplat mai bine zis, spuse fata roșcată udă leoarcă. Am fost înghețată de vie.

      — Oh...stai puțin. Lia! Lia! fug eu spre aceasta când o văd leșinată pe jos, aceasta deschizându-și ochii încet, ridicându-se de una singură.

      Fata doar se uită la mine cu tristețe, regretând ce a făcut spunând doar un: "Îmi cer iertare" plin de regret, înnainte să plece spre casa ei.

     — Lia...spun eu trezindu-mă cu un pumn îm braț. Au!

     — Asta e pentru că ai mințit-o pe față! spuse Lyna. Cum ai putut să îi faci așa ceva ei?! Dar ei?! Dintre toate fetele...cum ai putut ei să-i faci una ca asta?! Știai!

     — Fără supărare, dar ce a pățit? întrebă Melody la care Lyna îi răspunde nervoasă.

     — A murit nașul ei acum câteva săptămâni, doar să poată observa fața tristă și îngrijorată a lui Melody.

     — Ce am făcut...? se întrebă aceasta, bănuind oarecum la ce se referă.

     — Ce ai făcut ce? o întrebă Emma.

     — Știi ceva Jhon, e numai vina ta! zise Lyna uitându-se cu dezgust la mine. Nici nu-mi mai pasă, dacă te-ai gândit să te joci cu sentimentele bietei fete, fii gazda mea. De azi înnainte nu mai suntem prieteni, voi vorbi și cu Nicholas pe treaba asta. Și nici tu Emma nu vei mai avea ce discuta cu cineva ca el! Să plecăm...

     — Dar...zise Emma confuză.

      — Am zis să plecăm, ce nu ai înțeles?!

     — Eu doar vroiam să...

     — Fie. Dacă vrei să rămâi cu Jhon n-ai decât! Eu am plecat! plecă fata furioasă timp în care Emma se uită cu dispreț și ură la mine alergând după Lyna.

     — Lyna stai! strigă ea la fată dar degeaba, o luase deja înnainte.

     — Îmi cer iertare, se scuză Melody. E doar vina mea. Eu am fost cea care i-a spus Liei asta, am vrut să-i zic adevărul dar am făcut mai rău decât intenționam.

     — Nu. E în regulă...e vina mea. Eu am fost cel care a mințit-o în primul rând. Xanilia avea dreptate, îmi strâng eu puternic pumnii abținându-mă să nu plâng. Nu e vina ta Melody, tu ai vrut doar să faci ce e bine, atâta tot. Ne mai auzim, plec eu trist spre casă întorcându-mi privirea spre Melody care avea ochii plini de regret.

      — Dacă aici s-a terminat prietenia noastră atunci așa să fie, nu mă mai interesează nimic. Oricum nu-mi pasă de ei, încerc eu să spun asta curgându-mi lacrimi neîncetat. Haide Jhon...nu mai plânge. N-ai de ce. N-ai avut nimic de pierdut, încerc eu să mă conving dar degeaba deoarece lacrimile îmi curg șiroaie pe față. Pe cine păcălesc? E numai vina mea...