Act 2

    După ce am ajuns acasă, ajutată de bunicul meu, îi mulțumesc și mă-ndrept spre camera mea. Acolo mă uit la patul frumos aranjat cu cele trei perne roșii, la cuvertura de un roz deschis și la lampa albă din camera mea ce stă pe noptiera de lemn din stejar. Privirea mea se duse imediat spre terariul dreptunghiular unde îmi păstrez micul meu șarpe albinos cu ochii rozalii. Mult iubita mea Ellaenor.

     — Bună Ellaenor, mă aplec eu în fața cuștii sale de sticlă. A venit mami acasă, ai fost cuminte? întreb eu șarpele la care aceasta nu-mi răspunde, doar își scoate limba rapid de câteva ori. Oh...asta? arăt eu spre piciorul meu bandajat, nu-i nimic! Îmi va trece. A trebuit să salvez niște persoane dintr-o casă care a luat foc, nu puteam să-i las acolo, vorbesc eu cu ea de parcă ar fi o ființă umană. Știi...ești o ascultătoare minunată, mereu ai fost acolo pentru mine când am avut nevoie de sprijin moral. Știu...și mie îmi este dor de casă, dar odată ce-mi termin misiunea ne vom întoarce înnapoi în Philadelphia, promit. Îi spun eu, așezându-mă dând bandajul de tifon jos, rana mea deja vindecându-se, rămânând doar o urmă salb rozalie care o să dispară cât de curând. Păi...cred că ne auzim data viitoare, e ora mea de pian acum. Te iubesc! îi fac eu cu mâna coborând scăriile ducându-mă spre living.

     Mă așez la pianul meu de culoare neagră începând să cânt o melodie care îmi dă un sentiment de nostalgie... Eram doar un copil când mi-am descoperit elementul, nu știam ce este și de ce era în posesia mea, dar cu timpul am înțeles, ca și cum le-aș fi știut din totdeauna. Am învățat să-mi controlez abilitățile, observând că intuiția mea nu a greșit niciodată, am descoperit că pot vedea viitorul cântând. Încă îmi amintesc când am adoptat-o pe Ellenor, era așa mică și de fragilă, nu înțeleg de ce unora le e așa frică de șerpi, bine, poate că alți își găsesc confortul lângă un câine sau o pisică, dar în cazul meu nu a fost așa. Am simțit o conexiune față de ea de când am văzut-o. Eram așa singură deoarece toți ceilalți colegi mă considerau o ciudată sau erau speriați de modul în care îi avertizam de anumite evenimente și când acestea se întâmplau spuneau că a fost vina mea.

     Încă îmi amintesc de clipele petrecute cu verișoara mea, nu a fost niciodată speriată de intuiția mea, sau de faptul că aveam un șarpe ca animal de companie. Ma susținut în tot ce făceam, a fost exact ca o soră pentru mine.

     — Ce cânți acolo? Mă întrebă bunicul meu, care nici nu realizasem că a intrat în încăpere.

     — O melodie care o aveam în cap. Soarta e așa frumoasă și așa de crudă uneori... Nu crezi? Înteb eu.

     — Experiențele nefericite nasc povești bune. Spune el zâmbind.

     — Sau pot face oamenii bună să fac lucruri rele. Depinde din ce perspectivă privești. Îi replic privind spre fereastră.

     — Cum îți e piciorul? Mă întrebă el, schimbând subiectul.

     — E mult mai bine. S-a vindecat. Îi spun.

     — Din zi în zi devi tot mai frumoasă...

     — Iar tu pe zi ce trece devi mai înțelept, îi răspund eu acestuia apucându-l râsul dintr-odată.

    — Și...nu ai și tu un iubit?

     — Încă nu, dar pot spune că-mi place de un băiat. E într-o relație cu o fată totuși, dar inima lui e liberă.

     — N-am înțeles ce ai spus, zise bunicul la care mă apucă râsul.

     — Îți vei da seama mai încolo, îmi întorc capul spre el zâmbindu-i dulce.

     — Te las să exersezi, ai grijă Melody. Mă sărută bătrânul pe frunte înnainte dă plece din cameră.

     După aproximativ treizeci de minute, fac o mică pauză timp în care îmi scot telefonul și-l întreb pe Jhon ce mai face, și cum mai sunt fetele.

     "Sunt bine, și ele la fel" îmi scrise el mie la care eu zâmbesc răspunzându-i:"Mă bucur foarte mult" punând alături de mesaj un emoticon cu o inimioară roz înnainte să i-l trimit. "Ai grijă de tine, am vrut doar să văd cum mai ești", închizând telefonul o premoniție apărând sub ochii mei.

     E totul negru, dar nu-mi dau seama de ce. Ce se întâmplă? Unde mă aflu? Ce este energia asta negativă pe care o simt? Deși n-apuc să gândesc mai departe căci cadavrul băiatului cu care vorbisem mai devreme apare în viziunea mea, colierul său fiind spart. Ce...ce înseamnă asta?! Mă uit eu la mâiniile mele văzându-le pătate de sânge.

     — Nu! țip eu, premuniția dispărând de sub ochii mei, mâinile mele fiind deasupra pianului. Ce a fost asta?! mă-ntreb eu scoțând oglinda mea mică din buzunar și uitându-mă în ea doar să observ că ochii mei erau de un roz aprins. Ce se întâmplă cu mine?! mă-ntreb eu timp în care aud o groază de râsete iar și iar, oglinda crăpând în fața mea, respirația mea devenind din ce în ce mai grea.

     Nu...nu se poate. Îmi pierd controlul! Am un atac de panică. Nu se poate așa ceva, nu acum. Energia asta negativă, ce este?

     — Calmează-te Melody, îmi spun eu mie însumi punându-mi mâna la piept. Calmează-te...o să număr până la zece și totul va fi bine, în regulă? Îmi închid ochii în timp ce încep să număr: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece. Îmi deschid ochii odată ce-am ajuns la ultimul număr și văd culoarea lor verde normală, dar colierul meu nu se oprește din a străluci.

     După ce m-am mai calmat, am inspirat și expirat de câteva ori gândindu-mă că totul va fi în regulă. Se pare că trebuie să am de aface cu un alt inamic, și unul puternic. Cât despre sângele de pe mâinile mele, cel mai probabil era o înscenare, știu sigur asta. Orice sau oricine ai fi, sunt cu ochii pe tine.

     — Cine e acolo?! îmi întorc eu privirea spre fereastră simțind o puternică prezență a întunericului cum mă urmărește.

     Mă ridic de pe scaun și mă-ndrept spre geam deschizându-l, uitându-mă în toate direcțiile dar nevăzând pe nimeni.

     Îmi folosesc abilitatea specială de a detecta undele sonore din jurul casei mele dar nu pare nimic neînregulă. Ceva ciudat se petrece aici și-mi voi da seama ce, indiferent de ce se întâmplă.

     — Cred că voi continua lecția de pian altă dată...îmi spun eu mie îndreptându-mă spre camera mea luând o cărticică și un stilou din sertarul maroniu.

     "Dragă jurnalule, de când premuniția mea cu furtuna s-a oprit a fost liniște un timp. Dar încep să simt o prezență malefică puternică, ceva ce nu am mai întâlnit până acum. De asemenea am auzit râsetele inamicului și am observat mâinile mele pătate de sânge în fața cadavrului lui Jhon, care evident nu era înjunghiat nicăieri. Ceea ce mă duce cu ideea la faptul că cel mai probabil entitatea respectivă încearcă să mă-nsceneze cumva, dar evident că nu o să-i meargă."

     — Cine ești tu? mă-ntreb eu singură uitându-mă în oglinda din fața mea putând să observ că ochii mei iar și-au schimbat culoarea în acel roz nenorocit. Oricine ai fi, o să obțin informații despre tine într-un fel sau altul, nu mă risc. O să aflu cine ești și ce vrei...chiar de-ar trebui să-mi dau viața pentru asta.