Trecuseră câteva zile de la plecarea Liei în Rusia, timp în care mă tot uit la conversațiile noastre de pe telefon în timp ce stau întins în pat la bustul gol.

 
     Oftând supărat, îmi pun telefonul la piept și mă gândesc la faptul că dacă îi spuneam Liei mai devreme poate era mai bine, și acum regret că am așteptat atât și că mă joc într-una cu sentimentele ei, chiar de asta nu mi-a fost niciodată intenția. Tot ce-am vrut a fost ca ea să fie fericită, dar am eșuat. Am eșuat rău de tot.

     Mă ridic din pat și mă uit în oglindă la reflexia mea, înnainte pot spune că vedeam ceva...vedeam un băiat puternic și curajos care a vrut să salveze lumea pe care o iubește. Dar acum...acum  nu mai văd nimic, nu văd absolut nimic. Tot ce văd este un gol în suflet, suferință...și amărăciune. Am fost eroul oamenilor, dar nu am putit fi eroul ei...sau eroul meu. Cum pot să-i spun adevărul în față după ce a pățit...cum pot face asta? Sigur...sunt om iar oamenii mai greșesc, dar nu cred că asta se mai aplică la mine. Sunt doar jumătate om, în rest sunt un demon și un element...dar în același timp un erou, un erou care eșuează să-și salveze cea mai bună prietenă să cadă în abis. Nu știu cât mai mult o pot ține de mână, eventual o să cadă în prăpastia făcută de mine, iar atunci va fi doar vina mea.

     Mă duc la toaletă și mă spăl pe față puțin, mai mult să-mi revin din șocul ăsta insuportabil care mă macină pe dinnăuntru din ce în ce mai mult. Cât mai pot minți? Cât? Oricât de mult aș încerca să văd pe cineva în reflexie...nu pot. Cum am mai spus, nu văd nimic. Cum am putut să o mint cu bună știință? Cum?

     — Jhon! se auzi o voce din capătul ușii. Era Lyna, se uita la mine cu niște ochi supărați. Îmi pare rău că am dat buzna..mama ta a zis să intru, te căutam iar ușa de la baie era deschisă. Ai pățit ceva? mă-ntrebase fata roșcată la care eu nu scot afară nici un răspuns din gura mea. Spune-mi...te comporți ciudat.

     — Doar mă gândesc la ceva. Lasă-mă câteva momente, te rog.

     — Ah...apropo. Am aflat de tragedia Liei, i-am urat condoleanțe.

     — Eu n-am apucat. Mă sprijin eu cu mâiniile de chiuvetă strângând-o tare în palme. Doar...te rog, lasă-mă câteva momente, chiar nu mă simt bine. Îmi închid eu ochii frecându-mi fruntea încet cu mâna.

     — Dacă ai nevoie de ceva sunt jos cu Emma și Nicholas. Chiar ne facem griji pentru tine. Nu ai mai ieșit din casă de câteva zile. Mama ta mi-a spus că nu mai mănânci, și am zis să vin să te vizitez puțin. Uite...știu cât de greu este, dar Lia e puternică! Sunt sigură că se va descurca.

     — Ce știi tu despre Lia?! mă răstesc eu la aceasta dintr-odată. Tu nu știi nimic despre ea sau despre relația nea cu ea, așa că pune mâna și taci dracu' din gură.

    Mă uit spre fata roșcată punându-mi mâna la gură, nu vroiam să-i spun asta, dar era deja prea târziu. Aceasta își mușca buzele și trântește puternic ușa de la baie lăsându-mă singur.

     — Ce vorbeam? mă-ntreb eu pe mine. Chiar sunt bun de nimic, nu trebuia să am reacția asta? Ești fericit Jhon? mă uit eu atent în reflexie cu o privire serioasă. Răspunde-mi! Ești fericit cu ce ai făcut?!

     Evident, nu primesc un răspuns înnapoi. Este doar vina mea. Trebuia să-i  spun adevărul când aveam ocazia, dar am tras de timp atât de mult încât când vroiam să-i spun era deja prea târziu. De ce am impresia că situația se va înrăutății și mai tare? Știi ceva...nici nu mai contează măcar.

      Ies din toaletă și cobor scăriile îndreptându-mă spre bucătărie, unde o văd pe mama cum îmi zâmbește cald dar eu mă uit la ea cu o privire de gheață. Katerina nici nu m-a observat măcar, având în vedere că tot stă cu nasul în cărți. Uneori mă întreb...ce o deranja atât de tare să fie prizonieră într-o oglindă când după ce a ieșit stă doar în casă și citește. Este fix același lucru...dar o las în treaba ei. Nu am chef de altă ceartă cu ea pe tema asta...

     — Jhon, ești bine? mă-ntrebase mama mea la care eu o ignor și iau doar o jachetă neagră de piele din cuier și o pun pe mine, lăsându-mi pieptul la vedere și ieșind din casă prin ploaia ce până nici acum nu s-a oprit. S-a mai calmat într-adevăr...dar nu s-a oprit din clipa în care Lia a avut acea cădere nervoasă. Prietenii mei sunt nicăieri de găsit, se pare că cel mai probabil atunci când Lyna s-a enervat a plecat cu aceștia.

     Nici măcar nu mă mai interesează, pur și simplu hoinăresc prin ploaie fără vreo umbrelă sperând că poate poate îmi găsesc un scop.

     — Ne întâlnim din nou...nu-i așa? se auzi din spatele meu vocea lui Melody, la care eu îmi întorc capul și observ o privire caldă...dar un zâmbet rece, invers ca data trecută. Se pare că iar ți-ai uitat umbrela, oh Doamne...ce rușinos! își pise ea mâna la gură chicotind. Scuze pentru asta, nu râdeam de tine...dar e amuzant felul în care te găsesc a doua oară fără umbrelă.

     — Nu am vrut să iau una, am vrut doar o plimbare prin ploaie...atâta tot.

     — Atunci nu te superi dacă mi te alături, nu? mă-ntrebase ea la care eu oftez lăsând picăturile de apă să mă ude.

     — Sincer vreau să stau în ploaie, mă relaxează...

     — Înțeleg...am o întrebare Jhon? mă întrebă aceasta vocea ei auzindu-se în ecou în toată strada.

    Nu mai era nimeni în jur, eram doar noi doi, ploaia...și pământul ud și plin de bălțiile de apă ce fac ca atmosfera să pară liniștită și relaxantă...dar în același timp și terifiantă.

     — Ce întrebare?

     — Tu chiar o iubești pe iubita ta? mă-ntrebă aceasta în continuare uitându-se la mine cu acei ochi calzi dar acel zâmbet rece și viclean.

     — Sincer...nu știu.

      — Dacă nu știi atunci de ce mai încerci? De ce ești împreună cu ea dacă nu știi că sentimentele tale pentru acea persoană sunt reale? La ce mai încerci? întrebă aceasta la care se aude o mașină cum trece prin spatele meu stropindu-mă cu apă. De ce să stai cu cineva într-o relație în care nu știi dacă iubești acea persoană? Nu faci nimic mai mult decât să vă răniți reciproc cu gândirea asta.

     — Ascultă...eu...dar nu apuc să termin fraza că Melody mă ia de umeri și mă săruta dintr-odată pe buze, la care eu o împing. Ce naiba e neînregulă cu tine?! o-ntreb eu la care aceasta își pune degetul arătător în centrul buzelor, sub nas.

     — Shhh...își luă fata brunetă cu ochii verzi degetul de pe buze. Nu te-ai săturat să trăiești în minciuna asta? Nu te-ai săturat să te minți singur și să-ți bați joc de biata fată?

      — Tu nu știi nimic despre mine și Lia, așa că lasă-ne în pace! îi ordom eu fetei la care aceasta își schimbă privirea caldă într-una de gheață, iar zâmbetul ei începând să se ofilească.

     — Recunoaște. Recunoaște că minți.

     — De unde știi tu că mint și ce te interesează asta pe tine?!

     — Mă interesează, îmi răspunse ea sec și rapid. Tot ce faci este să te minți singur și să te joci cu sentimentele bietei fete.

      — Și cine ți-a spus asta?!

     — Chiar tu. Eu știam de la început dragule, am vrut doar să te testez să văd dacă într-adevăr e cum gândesc eu, sau dacă sunt paranoică. Te-am spionat în tot acest timp, știu totul despre tine Jhon, nu mă poți minți.

     — Tu...tu...m-ai spionat?! exclam eu ofensat spre fata cu ochii verzi.

     — Nu doar pe tine, ci și pe prietenii tăi.

     — Ești nebună! Ești dementă!

      — Mai sunt nebună? mă-ntrebă ea serios scoțându-și de sub bluză un colier care era exact ca al meu și ca al prietenilor mei, doar că era de culoare magenta.

     Nu se poate...Melody, este un element?!

     — Însăși elementul muzicii, îmi răspunse ea la întrebare. Acum spune-mi...mai sunt nebună?

     — Tu...tu nu ești zdravănă la cap! Ce obții din a spiona pe al– dar n-apuc să termin de vorbit că aceasta își arată degetul arătător, o aură rozalie fiind în jurul meu paralizându-mi tot corpul în timp ce văd cum ochii săi verzi au prins aceeași culoare precum colierul pe care-l purta la gât.

     — Ascultă-mă bine...taci acum sau taci pe veci. Dacă vrei să avem conversație normală și să comunicăm ca două persoane normale ai face bine să-ți ții injuriile pentru tine. Eu nu sunt bătaia de joc a nimănui și nu permit cuiva să mă făcă cum îi vine la gură. Ai înțeles?

     Nu pot să-i răspund la intrebare, deoarece întreg corpul meu a paralizat doar în clipa în care aceasta și-a arătat degetul. Așa că dau din cap afirmativ, fiind singura mișcare pe care o pot face.

     — Bun, își lăsă ea degetul dându-mi drumul. Acum ascultă-mă bine: de când am devenit element am avut o profeție. Un vis care se repeta în fiecare noapte despre o furtună ce va distruge întreg universul, credeam că nu există speranță până v-am văzut pe voi. Tu și prietenii tăi, elemente ca și mine....elementul apei, focului, vântului, pământului și al haosului. Cinci eroi predestinați să salveze universul. Eu am devenit înnaintea voastră un element...și aici mi-am creat propiul țel, misiunea mea: să vă găsesc pe voi și să salvăm lumea până nu este prea târziu. Am căutat îb lung și în lat după voi, eroii ce vor salva lumea...dar nu v-am găsit. Poate eu nu, dar elementele voastre da. Voi ați reușit să salvați lumea și fără intervenția mea, nu știu cum dar ați reușit. Spune-i cum vrei:noroc, soartă, destin...dar ați salvat lumea într-un fel sau altul. Dar misiunea mea este să opresc rădăcină, cumva sau altfel. Rădăcina încă trăiește.

     — Deci tu m-ai urmărit pentru că...

     — Exact. Simțurile mele mi-au zis că tu ești eroul din profeție, și am avut dreptate. Tu ai schimbat lumea asta înspre bine Jhon, eu nu am putut. Așa că te rog, nu distruge lumea ei din cauza fricii tale de a fi onest. Asta e tot ce am avut de spus, plecă ea fără să-și dea părul în vânt, o mașină trecând prin spatele ei aceasta făcându-se nevăzută, de parcă nici nu era acolo.

     Melody...cine ești tu cu adevărat?