În cele din urmă a venit și ziua în care trebuie să-mi iau inima-n dinți și să-i spun adevărul Lie, mă aștept la ce e mai rău, poate să țipe la mine, să mă certe, poate să-mi dea și o palmă, dar măcar știu că o să fie în siguranță. Sper să mă ierte în cele din urmă.

     În timp ce merg spre sala de balet în care exersează Lia, aud o melodie care sună destul de cunoscută de pe cealaltă parte a străzii, și după ce stau puțin și ascult realizez imediat cine cântă. Traversez strada doar pentru a vedea dacă am dreptate și eventual să salut persoana respectivă. Cu cât mă apropii mult de sunet cu atât mă abat de la drum, dar e destul de devreme, deci mă pot întoarce. Ajung într-un mic parc mai pustiu și văd cine câta melodia superbă, am avut dreptate, o văd pe Melody așezată pe o bancă cântând la liră melodia respectiva.

     Aceasta își deschide ochii și se uită la mine zâmbindu-mi, având totuși o privire rece care te-ar străpunge prin suflet contrastând zâmbetul ei călduros. Nu știu dacă pot spune că ar fi un zâmbet fals, dar ochii ei emit o energie distinctă de zâmbet.

     — Nu ar trebui să urmărești orice tip de sunete, îmi spuse fata. Niciodată nu știi de ce pericole poți da sau de ce fel de oameni. Chiar nu te-a speriat gândul că în timp ce te îndrepți spre melodia mea începeai să te îndepărtezi și mai mult de privirile oamenilor?

     — Nu...nu m-am gândit la asta. Doar am auzit melodia și cam atât...

     — Văd asta...spuse ea ridicându-se de pe bancă. Vin în zona asta deoarece aici nu vreau să deranjez pe nimeni cu melodiile mele. Chiar...știai că sirenele erau cunoscute pentru a ademenii marinarii cu vocea lor superbă? Și până la urmă sfârșeau înnecați...puteai avea o astfel de soartă dacă dădeai de altcineva.

     — Eram sigur că tu ești cea care cântă... vroiam să văd asta cu ochii mei.

     — Îmi plac bărbații siguri pe ei, știi ce vrei și nu lași nimic să te oprească. Știi...ești foarte diferit de alți băieți: felul în care vorbești și te comporți arată foarte multe despre tine ca persoană. Sau doar eu văd asta? Ce prostii vorbesc, și iubita ta cred că știe asta. Știi... când mă uit la tine pot vedea oceanul reflectat de ochii tăi.

     — Nu prea are sens, poți spune asta unei persoane cu ochi albaștrii, dar nu mie... îi spun eu acesteia.

     — Oh ba da dragule, are foarte mult sens. Oceanul este un simbol pentru haosul primordial, știai asta? Mă-ntreabă ea pe mine la care eu îmi mijesc ochii neștiind ce să zic. Este foarte interesant cum un element așa frumos precum apa poate cădea în mâinile nebuniei știind că oceanul, care în mare parte este doar apă, reprezintă o energie haotică atât de devastatoare. Haosul poate distruge minți, creea confuzie, sau te poate duce până-n cele mai morbide locuri la care mintea umană infestată de ură se poate gândi. Am dreptate? Mă privește în ochi cu acea privire rece contrastantă de zâmbetul ei cald. Cred că ar trebuii să plec. Ne mai vedem. Ai grijă. Spunea ea ridicându-se de pe bancă dându-și părul în vânt, înainte de a se îndepărta de mine.

     Ce e cu fata asta? Ceva este diferit la ea, nu doar atitudinea care te face să te simți inconfortabil, ci și modul în care asociază oceanul cu haosul. A zis că are o intuiția ascuțită... Oare bănuiește adevărul despre mine și prietenii mei și nu e conștientă de asta? Sau știe totul și doar ne testează? Ceva mă face să merg pe a doua variantă, fata asta sigur nu e un simplu om...

     Mă îndrept spre sala de balet tot gândindu-mă pe drum la fiecare cuvânt spus de Melody. Cumva...mă face să mă simt deranjat și incomfortabil din cauza situației. Nu speriat...dar cu siguranță extrem de incomod. Adică cred că orice persoană s-ar simți așa...mai ales dacă știi că ești elementul haosului și o fată pe care abeea o cunoști de câteva zile îți spune că ai o afinitate față de haos.

     Îmi ridic privirea asupra străzii pline de oameni și mă așez pe o bancă sub replica turnului Eiffel. Mă uit spre acests cu puțină speranță în ochi...în timp ce văd copiii cum pretind că sunt în Paris, nu în Las Vegas. Țin minte că aici obișnuiam să merg cu Lia și Lyna când eram mici...mai ales Lyna. Fata a zis mereu că turnul îi amintește de Paris, casa ei...dar când se uită în jos mereu a zis că nu vede Parisul, doar o stradă "necunoscută" chiat dacă a mai văzut-o de o grămadă de ori.

      Ce ot spune? Lia și Lyna se înțeleg perfect, ambele europence...deși niciodată nu le-am înțeles. Nu am putut înțelege europenii sau cultura lor...parcă e ceva ciudat ce nu-mi pot descrie, iar această stare îmi face stomacul să chiorăie, și nu mă refer la mâncare. Mereu când mă simțeam ciudat burta mea începea să mă doară, mereu am crezut că așa sunt eu...dar majoritatea nervilor se află în jurul stomacului, de-asta mă simțeam eu așa de fiecare dată când sunt stresat. Dar nu e vreo problemă, durerile de cap și de stomac sunt frecvente la mine. Simt un amestec ciudat între vorbele spuse de Melody și amintirile pe care ni le aduce acest loc.

     Făcândumi-se puțin greață îmi pun mâna la cap și încep să amețesc. Doamne...cred că mi-a scăzut glicemia foarte tare, dar nu am vreo bomboană la mine care să mă facă să mă simt mai bine. Așa că îmi pun mână în buzunar, și fac să apară în pumnul meu o bomboană pe care o scot de acolo, părând că am păstrat-o în buzunar.

     Se pare că într-adevăr mă simțeam rău și din cauza glicemiei scăzute, efectul dispărând la scurt timp după ce mănânc bomboana. La naiba...cred că am pierdut timp destul așa că mș ridic de pe bancă și mă-ndrept ușor spre sala de balet, unde o văd pe Lia așteptându-mă la intrare uitându-se încruntat spre mine.

     — Pe unde ai umblat?! Am crezut că ai pățit ceva! țipă aceasta la mine punându-și mâna la cap.

     — Scuze, mi s-a făcut puțin rău...atâta tot, îi spun eu jumătate din adevăr. În fine...trebuie să discutăm ceva serios.

     — Ce anume? mă-ntreabă ea curioasă.

      — E vorba despre relația noastră...dau eu să spun la care telefonul Liei începe să sune.

     — O clipă te rog, își ridică ea degetul arătător. E mama, ridică aceasta telefonul la ureche. Alo? Da. Da știu că e bolnav treci la subiect! exclamă ea în telefon deodată. Mamă...tu plângi? Zi-mi ce s-a-ntâmplat, nu mă ține în suspans! Ce face...? întrebă aceasta șocată putând observa expresia ei facială cum se schimbă, scăpând telefonul pe jos.

      — Liana! Liana mă auzi? țipă mama ei de cealaltă parte a telefonului timp în care cerul se înnorează putând auzi tunete și fulgere cum răsar din norii ce încep să verse apă de parcă ar fi cascada Niagara.

     Nu mai apuc să zic nimic cum îmi văd prietena cum cade îm genunchi având o criză, începând să plângă și să bocească cum nu am mai văzut înnainte...furtuna întețindu-se și mai tare odată cu suferința ei.

     — Lia! Lia răspunde-mi, ce e?! o zdruncin eu de umeri uitându-mă in ochii ei goli...putând observa doar irisul ei albastru, nu și pupila. Liana, trezește-te! încerc eu să-i dau părul umed de ploaie cu degetul, dar acesta trege prin degetul meu de parcă ar fi fost făcut din apă. Liana!

     — Nașul meu...nașul meu...fratele bunicii mele...a....a murit! A murit Jhon, a murit! a început ea să bocească în ultimul hal ploaia întețindu-se și mai tare, picăturiile devebind din ce în ce mai violente începând să-mi lovească puternic pielea de parcă ar fi fost o grindină, dar cu picaturi de apă. Nu cred...deci nu cred așa ceva! se ridică ea în picioare începând să fugă plină de tristețe.

     Oh Doamne...fata e așa distrusă. Cum pot să-i spun adevărul într-un moment ca acesta...am...am nevoie de Xanilia, dar nu durează mult că o mână mă ia după umăr.

     — Sunt aici Jhon...bravo. Ce să spun...? Măcar ai încercat...dar ai eșuat. Nu poți să-i spui, nu acum cel mult. Fata e deja distrusă, trebuie să-și revină.

     — Mă duc după ea...

     — Nu...nu. Las-o singură, așa e mai bine. Cel mai probabil nu va mai face balet ceva timp, și iar vă cădea în depresie. Așa este la ortodocși...nu poți dansa sau cânta timp de patruzeci de zile după o înmormântare. Las-o singură puțin...își va reveni ea într-o lună două.

      Nu sunt genul care să pună mesaje la sfârșitul unui capitol dar îmi cer iertare pentru că nu am mai postat ceva timp. Motivul pentru care nașul Liei a murit a doat din cauză că nașul meu a murit pe 6 August 2023. Nu am mai avut chef să scriu absolut deloc și am fost complet distrus, nu ca Lia...dar am fost foarte distrus. Apropo...posibil să scriu mai rar când intru în școală având în vedere că o să am bacalaureatul. Păi...o să vedem cum povestea va decurge mai departe. Sănătate să aveți cu toții.