Câteva săptămâni mai târziu începu și luna noiembrie, ceea ce cred că este o binecuvântare având în vedere că nu mai este nevoie să salvez lumea de alte fetițe psihopate. Pot spune că luna asta este un nou început pentru mine și prietenii mei. Până acum nu s-au întâmplat multe, doar mi-am continuat viața într-un mod normal. Lia s-a apucat de balet și pot spune că până în momentul de față și-a recăpătat sănătatea mentală cât de cât, poate ar trebui să-i spun dar o mai las puțin până își revine complet să nu fie un șoc. Lyna și Nicholas petrec mult mai mult timp împreună, spre bucuria lui care se simte ca în al nouălea cer, Lynei i-a trecut definitiv de faza cu poțiunea. Emma...fata asta deja mă sperie, în timp ce cu toții ne-am mai revenit de la faza cu Emilly ea efectiv este la fel ca niciodată, de parcă absolut nimic nu s-a-ntâmplat. Pot spune că în luna asta cu toții ne-am revenit după furtună și toate cele, dar Emma...ea se comportă absolut la fel de parcă ceva ar stresa-o.

     Încă pare fericită, optimistă și plină de viață dar ceva îmi spune că ascunde tot ce se întâmplă undeva în interiorul ei. Ba mai mult, are din ce în ce mai multe crize de nervi fără vreun motiv anume, a început să se enerveze din cele mai banale chestii. Nu știu de ce este așa dar ceva sigur o supără și vreau să știu ce este. Deși posibil dacă o întreb ea va zice că nu este nimic, sau va enumera câteva motive care îi "explică" comportamentul. Melody...fata asta este o enigmă pentru mine, misterioasă, grațioasă și intuitivă. A prezis viitorul cu certitudine de câteva ori, chestii care erau să se întâmple, persoane de care să nu mă-ncred și așa mai departe.

     Acum stau cu telefonul în mână în fața trecerii de pietoni, cum se face verde, din neatenție traversez strada și un tir era pe cale să dea spre mine. O mână delicată mă ia de braț și mă trage spre ea, tirul trecând fix prin fața ochiilor mei.

     — Ar trebui să fi mai atent, îmi spuse fata din spatele meu.

     — Melody? îmi întorc capul spre ea, dar tu...tu nu erai aici când am venit. Cum ai ajuns așa repede?

     — Am simțit că ești în pericol, doar nu te puteam lăsa să pățești ceva, nu?

     — Mulțumesc...dar nu înțeleg. Cum ai ajuns așa repede?

     — O fată nu-și spune secretele. Apropo, dacă nu te superi poți veni la școală sâmbătă la ora zece. Eu și cu doamna de muzică plănuim să facem un mic spectacol, spuse ea întinzându-mi un bilet roșu. Acum iartă-mă dar am ceva de făcut, ne mai vedem. Își dete ea părul brunet și lung în vânt în timp ce tocurile ei se auzeau pe asfalt.

     Reușesc până la urmă să ajung la destinație, respectiv sala de balet la care Lia practica alături de noua ei profesoară.

     Cum intru nu pot să nu observ grația și frumusețea de care prietena mea dă dovadă, dansând prin aer precum o balerină profesionistă: făcând piruiete, învârtindu-se în aer de mai multe ori, aterizând pe cele două picioare.

     — Lia, ce faci?o-ntreb eu pe aceasta la care ea își ridică capul spre mine.

     — Jhon, ai venit înnaintea mea! sări Lia fericită în brațele mele.

     — Cum să nu? îi spun eu acesteia, la care fata mă sărută dulce pe buze. Unde sunt colegele tale?

     — Ah, ai uitat că eu stau cu o oră în plus. Doamne ce uituc ești, îmi râse aceasta în față. Apropo, sâmbăta asta la ora zece vom avea un spectacol cu Lacul Lebedelor, va fi așa magic. Vei fi acolo, nu-i așa?

     — Sâmbătă? La ora zece?

     — Ce? Ai o treabă mai importantă cumva? își puse aceasta mâinile în șold.

     — Ah nu, deloc. Voi fi acolo.

     — Super! mă sărută aceasta pe buze, așteaptă-mă aici să mă schimb și după putem pleca.

     — Eu zic să-i spui, se auzi vocea profesoarei ei.

     — Ce să-i spun? îmi întorc capul spre ea doar să o văd pe...Xanilia?! Tu...tu cum ai ajuns aici?!

     — Profesoara eram eu tâmpitule. Mi-am schimbat înfățișarea, simplu ca bună ziua.

     — Dar...dar tu de unde știi balet?!

     — Sunt vrăjitoare. La ce te aștepți?!

     — Lia știe măcar?! o-ntreb eu pe aceasta la care ea îmi zice.

     — Nu încă, dar îi voi spune.

     — Dar tu de ce ești profesoara ei de balet?

     — Să am motiv să te spionez pe tine, de-aia. Că cine știe ce tâmpenii faci tu...și să nu te pună tata să mergi la spectacolul fetei ăleia că te rup cu bătaia. Mergi la Lacul Lebedelor fie că vrei asta sau nu?

     — Dar de unde–

     — Vrăjitoare. Ai uitat? De câte ori trebuie să-ți spun? Oh uite-o că vine, spuse Xanilia la care Lia iese îmbrăcată din cealaltă cameră.

     — Am revenit. Unde e doamna de ba– Xanilia?! Ce cauți tu aici?

     — Vorbeam cu Jhon, aia făceam. Doamna de balet a plecat deja.

     — Oh, înțeleg. Păi ne mai vedem, spuse ea luându-mă forțat de braț. Sunt atât de bucuroasă să știu că vi la Lacul Lebedelor. Știai că eu am rolul lebedei? Sunt așa fericită! Nu m-am mai simțit așa în viața mea. Habar n-ai cât de bine mă simt!

     — Îmi dau și eu seama.

     — Abeea aștept ziua de sâmbată. Și când credeai că eu renunțasem la balet, cum pot să renunț la ceea ce mă face fericită? Deci uite cum facem, după spectacol mergem la o întâlnire, ce zici?

     — Dar dacă se întâmplă ceva rău? întreb eu prin absurd.

     — Ce să se întâmple rău? Oh nu nu nu nu nu...nu pe tura mea! Nu o să las să ni se întâmple ceva rău, понимать?

     — Poftim? o-ntreb eu pe aceasta.

     — Adică înțelegi?

     — Da, îi spun eu pe rusește.

     — Bine! Haide acasă, îmi spune fata in timp ce ne-ndreptăm spre casa ei.

     După ce ajungem la casa ei aceasta mă întreabă dacă vreau să iau masa împreună cu ea, la care eu accept deoarece sincer chiar îmi place să petrec timp cu ea. Deși sunt împreună cu ea mai mult din milă, asta nu înseamnă că nu ador să stau cu ea. Este prietena mea cea mai bună doar, a fost sprijinul meu moral atâta timp.

     — Știi Jhon, îți mulțumesc din suflet că ești așa onest cu mine. M-ai făcut cea mai fericită fată de pe Pământ. Dacă nu erai tu cu siguranță pățeam ceva...nefericit. Dar asta nu mai contează acum. Atâta timp cât ești cu mine, atâta timp cât suntem împreună...o să fiu fericită. Pentru tine iubitule! își puse ea degetele la gură chicotind.

     — Că tot veni vorba...trebuie să-ți spun ceva– îi spun eu dar sunt întrerupt de un apel de la Emma. Da Emma?

     — Alo, Jhon? Tu ești?

     — Da? De ce? o-ntreb eu pe aceasta.

     — Păi din neatenție mi-am resetat telefonul la setăriile din fabrică, și nu mai am numărul nimănui acum. De-asta te întreb...

     — Stai...păi dacă nu ai numărul nimănui, cum ai dat de numărul meu?

     — Ah, a fost simplu. Am sunat la fiecare număr consecutiv până am dat de al tău. Glumesc...am pus numere la întâmplare și mi-a ieșit din prima.

     — Chiar îmi făcusem griji că sunai toată America, îi spun eu acesteia.

     — Ah nu...stai calm. Deci, mă poți băga în grup te rog?

     — Desigur. Acum! îi răspund eu acesteia băgând-o pe grup. Gata!

     — Mulțumesc mult Jhon! Te pup! îmi închise aceasta.

     — Și...ce vroiai să-mi spui? mă-ntrebă Lia la care eu îi răspund:

     — Ah, nimic...doar m-am pierdut prin gânduri.

     — Bine, dacă spui tu.

     — Cred că eu o să plec acasă, ai grijă de tine Lia!

     — Și tu la fel Jhon, spuse aceasta punându-și mâiniile pe buze trimițându-mi un fulg de nea în formă de inimă.

     Mă doare sufletul să știu că am mințit-o atâta timp, chiar mă doare sufletul. Dacă nu era Emma cel mai probabil îi spuneam adevărul până acum. Dar...nu pot. Cel puțin nu acum. Mai trebuie să aștept încă puțin până sunt gata.