— Ce stați la ușă? întrebă fata roșcată cu un zâmbet pe buze. Haideți, intrați! ne pofti ea înnauntru.

     Eu și cu Emma intrăm în casa Lynei care era frumos aranjată, un lucru obișnuit pentru ea, fiind atras aproape instant de covorul roșu și masa care avea o față de masă albă lucrată manual. Lyna a fost mereu o fire ordonată de fel, ca mine. Dacă e un lucru pe care fata asta îl iubește din suflet este curățenia.

     — Ce frumos arată casa ta Lyna! o complimentă Emma într-un mod copilăresc.

     — Mulțumesc...se puse fata roșcată pe fotoliul verde iar eu și Emma ne așezăm pe canapea. Știți...când sunteți împreună cu mine nu mă mai simt...singură. Uneori mă mai pândesc amintiri despre nenorocitul ăla... Slavă Domnului că am scăpat de el, își făcuse fata cruce. Dar pot să spun că vă mulțumesc din suflet... mai ales ție Jhon. Știi... încă mă gândesc la Lia și prin câte poate trece săraca fată. Tu-ți dai seama?

      — Evident, dar sunt sigur că Lia se descurcă. Cum ai zis și tu... este puternică. Apropo, unde este Nicholas?

     — Oh, tocmai ce a plecat acasă la el. Chiar îi mulțumesc pentru că a fost cu mine atâta timp.

    — Ar fi cam prima dată când îl vorbești de bine... Îi spun eu.

     — Adică știu că au trecut două luni de la... moartea lui Bryan, spune ea vrând mai mult să ezite subiectul. Dar hei, sunt puternică! Doamne... chiar îmi e dor de el. Haide Lyna, revino-ți! își spuse ea singură, mai să-și dea două palme. N-am ce face, trebuie să stau să nu mă mai gândesc la trecut și să privesc înainte, nu să stau să-mi plâng de milă, că planeta se învârte și cu și fără mine și dacă rămân în urmă nu mă așteptă nimeni. Viitorul are nevoie de mine, trecutul nu.
De-asta sunt împreună cu Nicholas, da chiar îl iubesc. Am învățat să accept realitatea așa cum este și să trec peste. Și dacă eu am putut, și Lia cu siguranță o poate face. Doamne! Am vorbit așa mult, vă servesc cu ceva?

     — Lyna nu suntem oaspeți, îi reamintesc eu. Am fost aici de nenumărate ori... știu locul ca-n palmă.

     — Fie, zise Lyna. Atunci pune mâna și adu-ne ceai! îmi ordonă ea mie deodată.

     — Ți-ai făcut-o cu mâna ta, îmi zâmbi Emma. Vezi să fie ceai de fructe de pădure.

     — Și la mine de ghimbir. Spuse Lyna.

     — Fie, acum mă duc. Mă ridic eu de pe canapeaua roșie și mă-ndrept spre bucătărie. Stai puțin... de ce mă duc eu în bucătărie când pot face asta? Arăt eu cu degetul pe masă apărând în fața celor două fete ceai de fructe de pădure și de ghimbir respectiv.

     — Hai că nu ești tu prost degeaba! ridică Lyna ceașca albă de ceai și a început să soarbă din ea ușor, Emma începând să o imite cu exactitate de parcă ar fi un copil.

     — Acum fă să apară un unicorn! zise Emma. Vreau un unicorn!

     — Emma, magia nu e o jucărie și trebuie tratată cu mare responsabilitate, îi explic eu, timp în care  Emma se întristă deodată.

     — Emma, aici sunt de acord cu Jhon, mă aprobă Lyna. Magia nu este o jucărie...

     — Exa– dau eu să termin dar sunt întrerupt de fata roșcată.

     — Așa că pune mâna și dă-i unicornul fetei până nu-ți dau eu ție foc! Și mie îmi dai un dinozaur!

     — Unicorn și dinozaur, fie! zâmbesc eu parșiv în timp ce râd subtil. Dorința voastră îmi e poruncă! pocnesc eu din degete pe masă apărând două jucării de plastic de mărime mică. Poftim, un unicorn și un dinozaur!

     — Tu-ți bați joc de mine? luă Lyna în mână dinozarulul verde din plastic, acesta începând să se topească în mâna ei. Tu mă crezi de grădiniță?

     — Nu ai specificat... Și chiar de era un dinozaur, unde îl țineai? Legat în curtea din spate?

     — Fie, te-am avertizat! aruncă fata spre mine cu o minge de foc, de care mă feresc din reflex și lovește masa de lemn începând să ardă ca o torță. Oh Doamne, ce-am făcut?! strigă Lyna deodată timp în care flăcăriile se răspândesc din ce în ce mai tare, fumul simțindu-se puternic aerul fiind din ce în ce mai greu de respirat.

     — Afară, acum! Ștrig către cele două fete, fugind către ușă dar aceasta fiind blocată de alte flăcări. De ce ai numai mobilă din lemn!? Mă întorc eu către Lyna care se încruntată la mine, depărtându-ne de ușa în flăcări.

     — Nu... nu am aer...! Se aude încet vocea Emmei care mai să cadă jos dacă nu era sprijinită de Emma, cristalul ei închizând-și culoarea de albastru vibrant la unul mai închis lipsit de strălucire.

     — Jhon, fă ceva, nu te uita! Țipă Lyna la mine, timp în care încerc să-mi folosesc puterile, dar nimic nu se întâmplă. Jhon! Mă mai avertizează ea odată.

     — Încerc! Las-o pe Emma jos, să nu inspire și mai mult fum. Îi spun formând numărul de urgență, dar telefonul îmi cade din mână când văd că geamul de la sufragerie este spart dinafară rămânând doar tocul geamului.

     — Ieșiți cât mai repede de acolo! O văd pe Melody cu o rangă în mână, făcându-ne semn

     — Melody... Îmi spun eu confuz și șocat, dar în momentul ăla știam ce să fac. Lyna, tu prima, o scot eu pe Emma. Îi spun fetei roșcate.

     — Nu, nu am încredere în tine, nu știi cum să te descurci cu ea! Țipă Lyna la mine, Melody intrând și ea în casa încă în flăcări.

     — Avem nevoie de cineva înafara casei, o scot eu cu Jhon și tu o duci în siguranță afară, ambulanța trebuie să ajungă. Îi explică Melody pe repede-nainte, împingând-o mai mult afară, eu ajutând-o să o ridice pe Emma și să o scoatem în siguranță afară. Rândul tău, mă îndeamnă ea afară, și la intervalul de nici câteva secunde, înainte ca Melody să fi ieșit se aude ceva darâmându-se pe ea. Fata pierzându-și exilibrul aproape prăbușindu-se la pământ dacă nu eram eu să o sprijin, numai să văd arsura de pe piciorul fetei care de întinde de la gleznă mai sus de genunchi, dar ei parcă nu îi pasă, vrând să se ridice.

     — Melody, oprește-te, nu veți ce ai pățit?! O țin pe acesta de braț încercând să o fac să stea locului.

     — Voi fi bine. Îmi spunea ea, mai având ceva de zis, dar o echipă de paramedici se apropie de noi, urcând-o pe fata brunetă pe o targă, amândoi conduși la una dintre ambulanțele care erau pe marginea drumului. Emma fiind într-una, dar conștientă, vorbind cu unul dintre medici , colierul având culoare inițială. Dar Lyna era distrusă, plângând în brațe unei femei mai în vârstă îmbrăcată în stil musulman, posibil doamna care mi-a povestit că a avut grijă de ea. Lyna când mă vede și o vede pe Melody vine val vârtej la mine.

     — Ce s-a întâmplat, este bine?! Mă întreabă ea printre suspine.

     — O să fie bine, nu-ți face griji. Îi spun eu luând-o în brațe aceasta lăsându-și capul pe umărul meu.

     — E numai vina mea... Puteam să murim cu toții acolo... Uită-te ce am făcut! Spune ea printre plânsete.

     — Hey! Uită-te la mine. Îi spun fetei luând-o de umeri. Nimeni nu a murit. Vom fi bine. Totul a fi bine. Ai înțeles.

     — Nici nu îmi dau seama dacă minți sau spui adevărul... Spune ea plângând într-una.

     — Spun adevărul. Pentru că știu. Îi spun eu.

     După asta suntem duși toți pentru la spital pentru a fi siguri medicii că suntem în regulă. Cât am stat în salonul ăla cu cele trei, Lyna nu s-a oprit din a-i mulțumi lui Melody.

     — Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi fost tu, ești un înger!

     — E în regulă, mă bucur că sunteți bine. Și nu aș putea spune că sunt un înger, ci doar că am un talent aparte, arată spre medalionul ei magenta și Lyna face ochii mari. Sunt exact ca voi. Elementul muzicii. Spune aceasta.

      — Element sau nu. Îți rămân veșnic îndatorată, mai ales pentru că te-ai pus în pericol pentru noi.

     — Asta e treaba mea. Să ajut lumea. Și știu că îmi vor da voie să plec, aștept doar să vină bunicul meu. Spune ea ridicându-se și uitându-se spre ușă, văzând un bătrân cărunt vorbind cu unul dintre medici. Acesta plecând odată cu el.

     Melody...dacă mă auzi: îți mulțumesc...pentru tot.