— Oh uite, s-a sunat! îmi spuse fata brunetă cu bucurie în ochi, luându-mă de braț și fugind cu mine până în sala de muzică, unde aveam ora. Apropo Jhon...înnainte să intrăm vreau să îți spun ceva.

     — Ce? o-ntreb eu pe aceasta nedumerit.

     — Am vorbit cu mama mea despre asta și m-am gândit să mă reapuc de balet. Sper că nu am ruginit după cinci ani de pauză. Mereu îmi spune că semăn foarte mult cu tatăl meu, îi plăcea și lui baletul foarte mult și mereu și-a dorit să mă vadă pe scenă. Din păcate n-a apucat. Au trecut atâția ani si eu încă nu pot trece peste moartea lui, este de parcă trăiesc în trecut. Sincer, tu ești cel care mă ține pe linia de plutire și să fiu sinceră, nu fac nimic acasă. Tot ce fac când ajung acasă este să mă încui în camera mea plângându-mi de milă gândindu-mă la trecutul meu. Și de-asta m-am gândit să mă reapuc de balet, să pot face ceva cu viața mea și să mă simt bine în pielea mea. Tatăl meu era un om foarte onest, și mi-am propus să fiu cât mai integră posibilă pentru el. Scuze, iar m-a luat valul...întotdeauna vorbesc mult prea mult, e vina mea. Haide în clasă, te-am ținut destul cu vorba, îmi spuse aceasta intrând în sala de muzică eu fiind în spatele ei.

     Se pare că anul acesta nu au venit mulți studenți la muzică, mai exact liceul nostru ne pune să alegem în fiecare an ce materie vrem să facem, dacă vrem desen sau muzică, evident că am ales muzica. Nu că aș avea eu vreun talent la muzică, dar cânt mult mai bine decât desenez.

     Analizez puțin camera uitându-mă la fiecare elev în parte, acolo putând să o observ și pe Melody, cum ținea în mâna ei o liră grecească de culoare rozalie.

     — Ai venit, se ridică fata de pe scaun uitându-se la mine. Nu mă așteptam să vi cu cineva, iubita ta presupun?

     — Liana! își întinde aceasta mâna. Încântată!

     — Melody, de asemenea. Îi strânge fata mâna iubitei mele, având sprâncenele relaxate și un zâmbet puțin superficial pe față.

     — Iertați-mă că am întârziat! intră profesoara val vârtej în clasă. A trebuit să vorbesc cu profesoara voastră, pardon...scorpia de sociologie, despre niște lucruri importante. În fine, să facem prezența. Scoase profesoara catalogul până ajunge la numele meu și al lui Melody. Pe tine nu te-am mai văzut păpușică, ești nouă aici?

     — Da, tocmai ce am venit în oraș din Los Angeles. A fost o călatorie exuberant de lungă și am obosit foarte tare. Cum am ajuns la noua mea casă am leșinat instant în pat de oboseală. Mii de scuze, își plezni ea ușor gura, m-au luat vorbele pe dinnainte...

     — Nu-i nimic, și cu muzica cum stai? Știi să cânți?

     — Dacă știu să cânt? râse deodată aceasta, nu zic că am talent dar nici nu cânt rău.

     — Poți încerca să cânți ceva?

     — Cu siguranță, se ridică aceasta de pe scaun începând să cânte o melodie de leagăn. Simt cum vocea ei suavă cuprinde întreaga sală, simțindu-se în aer armonia și grația emanată de talentul săi muzical.

      — Ai cântat exact ca o sirenă! o laudă doamna profesoară uitându-se uimită la aceasta. Mai să te confund cu una, dar sincer...vocea ta...niciodată în viața mea ca profesoară n-am mai văzut un asemenea talent ca al tău.

     — Nu a fost mare lucru, doar am cântat cu sufletul meu și mi-am dat silința. Visul meu de mică a fost să devin cântăreață.

     — Ai șanse foarte mari, draga mea! Revenind, să începem lecția de azi...începu doamna de muzică să explice, timp în care ochii mei încep să se inchidă automat.

     Nu trec câteva secunde că sunt lovit în umăr, cel mai probabil de către Lia. Dar când îmi deschid ochii, mă trezesc într-o cameră neagră ca tăciunele.

     — Unde naiba sunt? întreb eu timp în care ceva cade de deasupra mea, lovindu-mu foarte tare capul. Hei! Cine a aruncat cu asta? întreb eu luând obiectul de jos doar să observ că era o lămâie. O lămâie? De ce ar arunca cineva în mine cu o lămâie? mă-ntreb eu timp în care din cer începe să mai cadă o lămâie, și încă una, și încă una. Cad din ce în ce mai multe lămâi din cer precum o ploaie, timp în care continui să fug sperând să scap din iadul ăsta.

     În timp ce continui să fug aud o târâtură puternică, observând niște solzi gigantici de culoare albă ce apar în fața mea tăindu-mi calea. Solzii aceștia încep să înfășoare fiecare parte, doar să observ cum un șarpe gigantic îmi bloca calea, acesta ridicându-și capul începând să-și deschidă gura îndreptându-se rapid spre mine începând să mă înghită.

      — Cineva! Oricine! Să cheme ambulanța! se auzi vocea lui Melody din depărtare.

     — Huh...? încep eu să-mi deschid ochii timp în care o observ pe aceasta deasupra mea cu o față îngrijorată.

     — Jhon! a dat-o Lia laoparte pe fată luându-mă în brațe. Slavă cerului că ești teafăr! Ai leșinat dintr-odată, noroc cu Melody care a văzut asta și te-a prins instant.

     — Capul meu....ce s-a-ntâmplat?

     — Ai leșinat! zise iubita mea extrem de îngrijorată, noroc că Melody te-a prins în brațele ei. Ai devenit albastru la față de parcă te sufocai și Melody a trebuit să-ți facă CPR.  Inițial m-am oferit eu dar fata părea că știe ce face așa că a trebuit să o las.

     — Melody....tu...mi-ai salvat viața. Îți...îți mulțumesc.

     — Am fost foarte îngrijorată, când am văzut că începi să te sufoci am acționat cât de repede am putut. Mă bucur totuși că ești în regulă...

     — Vă rog lăsați-l să respire! interveni profesoara la care Melody și Lia se îndepărtară de mine. Ești în regulă?

     — Cred, nu știu...

     — Trebuie să te duci acasă neapărat, poate cineva să meargă cu el acasă să se asigure că nu pățește nimic? întrebă profesoara la care Lia își ridică mâna dar Melody intră peste ea.

     — Mă ofer eu! se ridică fata cu ochii verzi de pe scaun cu mâna ridicată. Îl duc eu până acasă...

    — Foarte bine, sunteți liberi. Zise profesoara la care eu îmi întorc capul spre Lia doar să văd o față plină de tristețe, îngrijorare și regret.

     — Haide, te conduc eu. Își puse Melody mâna după umărul meu conducându-mă afară din școală, începând să meargă alături de mine. Casa ta e pe aici, nu-i așa? întrebase aceasta la care eu dau din cap în mod afirmativ.

     — Mulțumesc foarte mult...

     — Nu e nevoie, este datoria mea să mă asigur de ceilalți, își puse ea mâna la gură deodată. Adică...uită, iar am vorbit prostii.

     — Nu-i nimic...sincer, n-am cuvinte cum să-ți mulțumesc pentru gestul pe care l-ai făcut.

     — Cum am spus, n-am nevoie de mulțumiri. Atâta timp cât ești în siguranță este în regulă. Oh uite...e aia cumva casa ta?

     — Da...îi spun eu acesteia ținându-mă cu mâna de cap. Doamne ce amețit sunt...

     — Vrei niște apă? își dete fata ghiozdanul jos, scoțând din el o sticlă de apă. Poftim.

     — Mulțumesc foarte mult...iau eu sticla acesteia începând să beau puțină apă, revenindu-mi cât de cât.

     — Mă bucur că ești bine...chiar m-ai speriat. Se pare că am ajuns...

     — Încă odată, mulțumesc, dau eu să mă-ndrept spre ușa casei mele până când fata îmi spune.

     — Stai puțin! Uite...numărul meu de telefon, în caz că ai nevoie de ceva, orice, nu ezita să mă suni. Cu bine, și ai grijă de tine, ne mai auzim. Zise fata întorcându-se spre școală dându-și pletele brunete în vânt.

     Este ceva aparte la fata asta, ceva ce n-am mai văzut până acum. Vocea ei suavă, bunătatea de care aceasta dă dovadă...cu siguranță este ceva la mijloc în legătură cu ea. Pot să-mi dau seama asta fără să îmi spună cineva. Doar că fata asta, Melody, are o energie aparte...ceva diferit. Ceva ce nimeni nu cred că a observat pe acum.

     — În primul rând, mă bucur că ești teafăr și că fata asta te-a adus acasă...întreg. E deja pe lista mea albă. În al doilea rând, să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de ea, atât îți trebuie. Ești deja împreună cu Lia, nu-ți permit să schimbi două vorbe cu fata asta până nu te desparți de iubita ta. Te rog, nu o distruge și m-ai mult decât e deja.

     — Xanilia! îmi întorc capul spre aceasta.

     — Se pare că nu mai faci infarct când îmi auzi vocea. Cred că te-ai obișnuit. Apropo, ce ai văzut? Știu că nu ai leșinat așa deodată...

      — Dar de unde– dau eu să o întreb la care îmi dau seama imediat, scuturându-mi capul. Uită, știu că ești vrăjitoare.

     — Corect. Așa...ce ai văzut?

     — Păi, eram într-o camera întunecată și au căzut lămâi de sus. Zici că era o ploaie întreagă...am încercat să fug dar calea mi-a fost tăiată se un șarpe alb gigantic, în final înghițindu-mă.

     — Ai trei variante, îmi spuse aceasta. Prima variantă ar fi că ai o imaginație bogată și doar ai visat. A doua variantă, poate fi o premoniție deși nu văd cum...și a treia variantă poate e ceva simbolic. Dar nu stăm noi să analizăm asta. Haide, treci în casă până nu mori a doua oară, își dete deodată Xanilia cu mâna peste gură. Adică leșini a doua oară, îmi deschisese aceasta ușa timp în care o urmăresc până în casă.