— Bună dimineața soare! mă trezi vocea mătușii mele luându-mi pătura de pe mine. Este o nouă zi, o zi în care trebuie să te duci la școală! Haide clasa a XI-a, trezirea! îmi spuse ea mie.

     — Încă zece minute...îi spun eu acesteia la care dintr-odată se aude în urechea mea o trompetă ce mă trezește din somn precum un duș cu apă rece.

     — Haide haide! Fuguța! Întârzii la școală, tot eu trebuie să mă ocup de tine. Aoleu...fără mine nu faci nimic, fără supărare.

     — Bine, ai căștigat spun eu uitându-mă la femeia în halalt alături cu ceașca ei de cafea.

     — Apropo, ce spui de noul meu halat? E un albastru pastel.

     — Parcă îmi plăcea mai mult ăla roz, îi spun eu acesteia.

     — Nou volum, nou halat. Ce vrei mai mult? Măcar culoarea să o schimb, se plictisesc naiba oamenii.

     — Despre ce tot vorbești acolo? Ce tot îndrugi? N-am înțeles nimic.

     — Chestii de vrăjitoare dragă, nu te privește pe tine, îmi făcu mătușa mea cu ochiul zâmbind. Sau posibil aberez eu de la prea multă cafea, iartă-mă.

     — Se vede că ai început să aberezi. Ia-o mai moale cu cafeaua. De patru luni tot bei zilnic la cafea, nu-ți face bine deloc.

     — Sunt vrăjitoare, și sunt demon. Nu sunt afectată de lucrurile pământene. Atâta timp cât nu scot cafeaua de pe piață e bine, nu e ca și cum nu mi-o pot face singură în orice caz dar zic doar. În fine nu mai sta atât că uite cât e ceasul!

     — Bine, ieși te rog frumos să mă schimb.

     — Acum ies! ieși femeia din cameră lăsându-mă să mă schimb.

     După ce cobor din camera mea, merg în bucătărie unde o văd pe Katerina mâncând trei sandwish-uri cu ouă ochiuri în timp ce citește, mă mir cum de nu pătează cartea.

     — Proastă ești...spuse ea. Nu te du l el, nu fi proastă! Băi tu n-auzi să nu te duci că te omoară? S-a dus. Dacă supraviețuiește asta până la finalul cărții mare minune. Oh bună dimineața Jhon!

     — Ce faci Katerina? Vorbești singură?

     — Vorbesc cu proasta asta. Că pe ea o răpi criminalul și a început să saliveze după el, apoi a scăpat dar știi ce a făcut?

     — Ce?

     — S-a-ntors la el. Că vezi tu că nu e așa că îl poate schimba. Citesc mai mult cartea asta că mi se pare comică, înțelegi? Ia uite...am avut dreptate, îi pusă cuțitul la gât. Ți-am zis eu, ți-am zis eu să nu te întorci că te omoară? Tu nu, nu mă asculți. Cred că iau o pauză acum, nu de alta dar să nu se ia tâmpenia, continuă aceasta să mănânce la care eu mă așez la masă și-mi pun în farfurie clătitele cu miere. Apropo...

     — Da?

     — Cum te simți de când ai salvat lumea?

     — La fel, nimic nu s-a schimbat. Poate doar că am un pic mai multe responsabilități pe cap.

     — Am înțeles. Vreau să te întreb ceva...ce părere ai de moarte?

     — Moarte? îmi ridic eu confuz o sprânceană.

     — Dacă prin absurd ai muri și ai reînvia, cum te-ai simți după? De fapt...uită. Scuze, nu știu ce am...este dimineață și pun întrebări tâmpite, nu mă lua în serios.

     — Păi în cazul ăsta, cred că plec spre stația de autobuz.

     — Dar nici măcar nu ai terminat de mâncat, se uită fata blondă la mine.

     — Nici tu nu ai terminat, îi fac eu cu ochiul zâmbindu-i. Ne mai vedem! ies eu pe ușă fugind spre stația de autobuz, timp în care îmi blestem zilele că mi-am uitat umbrela având în vedere că a început să plouă torențial.

     Încep să fug în timp ce picărurile de apă mă udă din cap până-n picioare, auzindu-sw sunetul stropilor cum cad din cer alături de teneșii mei ce calcă în bălțiile de apă în ritm alert. Dar e deja prea târziu, cum am ajuns în stație autobuzul deja plecase.

     — La naiba! spun eu iritat de situație. Cred că va trebui să merg pe jos în halul ăsta. O să ajung la școală ud fleașcă! Ce tot vorbesc, deja sunt ud. Of Doamne, cât ghinion să am tocmai azi?

     — Scuză-mă. Se auzi o voce suavă din spatele meu, eu întorcându-mi capul să văd că era fata de ieri ce intrase în cafenea ținând în mână o umbrelă rozalie cu imprimeuri florale. Am observat că tu nu ai umbrelă și mă gândeam să te ajut, unde mergi?

     — La liceul numărul patru, îi răspund eu.

     — Ce coincidență, merg fix în aceeași direcție. Haide! îmi spuse ea împărțind umbrela cu mine în timp ce mergem pe drum. Ce vreme dizgrațioasă, nu crezi?

     — Da, pare a fi foarte urâtă.

     — Mhm, apropo: tu ai pierdut autobuzul, nu-i așa?

     — Da, de unde știai? o-ntreb eu.

     — Te-am auzit cum vorbeai singur despre asta, chicoti ea. Chiar mi-a părut rău de tine și am vrut să te ajut.

     — Mulțumesc, foarte mult.

     — Melody, își întinse ea mâna. Melody Rose.

     — Jonathan Morningstar, dau eu mâna cu ea.

     — Te-am văzut și ieri la cafenea, erai cu prietenii tăi. Voi cinci trebuie să fiți foarte apropiați.

     — Da, eu și cu prietenii mei chiar suntem apropiați. Suntem de nedespărțit.

     — Oh, chiar așa?

     — Da. Eu cu fata brunetă și cea roșcată suntem prieteni din copilărie, a fost o perioadă în care ne-am certat foarte rău și nu am mai vorbit unul cu celălalt dar apoi Emma, fata blondă ne-a unit și acum suntem de neseparat. Scuze, nu trebuia să vorbesc despre asta, e ceva personal.

     — Înțeleg, crede-mă știu cum e să zici chestii personale fără să vrei. Odată te scapă gura și apoi poți regreta toată viața, crede-mă că am trăit asta. Oh, se pare că am ajuns, și doar în cinci minute, chiar te-ai panicat degeaba pentru autobuzul ăla. Ce repede zboară timpul, își închise ea umbrela. Dacă ai nevoie de ceva sau pur și simplu vrei să vorbești cu mine mă găsești în sala de muzică. Ne mai auzim, Jhonathan. Își dete fata părul în vânt înnainte să intre pe ușa școlii.

     — Melody...îi repet eu numele cu voce tare. Ce nume frumos...intru eu pe ușa de sticlă îndreptându-mă spre clasa mea.

      — Jhon! fugi Lia spre mine ținându-mă de umeri începând să-mi zguduie corpul. Unde ai fost?! Eram în autobuz, mi-am făcut atâtea griji pentru tine! Când am văzut că ai pierdut autobuzul am zis că aia e! Și am început să mă învinovățesc pentru că am vrut să intru la tine dar Xanilia nu m-a lăsat. Și...și....și cine era fata? se uită la mine. Zi cine era nenorocita cu care veniși că acum mă bag în gâtul ei.

     — Lia, stai așa! încerc eu să-i explic la care ea mă întrerupe.

     — Păi nu că "stai așa"! Unde "stai așa" cu mine? Zi cine era nenorocita distrugătoare de relații că vă omor pe amândoi. Zi cine era! Era cumva fata de la cafenea se ieri? Știam eu! Mă dar știam eu! Eram sigură, sută-n mie eram sigură de asta.

     — Lia! A vrut doar să ajute! îi exploc eu acesteia. M-a văzut în ploaie fără umbrelă și a zis să mă ajute să vin până la școală, punct. Nimic mai mult.

     — Păi și de ce nu zici așa?! Vrei să mă iau de biata fată fără motiv? Tu ești sănătos la cap?! Nu știi să te exprimi, nu știi! Nu știi să te exprimi! Uite de-asta nu ne înțelegem bine și ne certăm. De-asta! Pentru că nu există comunicare între noi, nu există! Tu patru luni de zile stăteai mai mult cu Nicholas de parcă erați un cuplu, jur! Nu mai aveați mult vă țineați de mână! Dar nu că nu se mai poate așa ceva, nu se mai poate! De azi înnainte sunt scaiete de tine. Nu pleci nicăieri fără acordul meu, nu te uiți nicăieri fără acordul meu, nu respiri fără acordul meu. Înțeles?!

     — Asta e relație sau ce?! o-ntreb eu nervos pe ea. Adică de ce să-mi iei mie drepturile mele, libertatea mea doar pentru că tu ești paranoică?

     — E preventiv! N-ai văzut cum se uita la tine aia? Mai aveati puțin și vă pupați!

     — Hai că exagerezi. Melody cu siguranță nu e așa.

     — Melody...îi spune ea numele. Melody. Melody?! Deci vă cunoasteți acum, nu? Vă cunoașteti! Zi că nu vă cunoaște-ți, să te văd. Asta îmi faci tu, mă lași pe mine pentru toate melodiile tale din capul tău ăla sec. Aia faci tu acum! Eu îți zic că asta te pândește. Vezi că asta te pândește. Și de n-am dreptate să dea Dumnezeu ca mie să mi se întâmple toate relele din lume, începu ea să-și facă cruce în stil ortodox. Așa să fie!  Uite de-asta ne certăm noi, pentru că nu există comunicare! Tu mereu ai treabă, tu mereu ești ocupat. Mai întâi cu Nicholas de zici că erați un cuplu, nu mai aveam mult și vă etichetam într-o relație, și acum cu Melody dragă, cu Melody! Păi de mine când ai timp?! Zi-mi tu mie când ai timp de mine?! Ascultă la mine, tu ori ești bărbat, ori cârpă! Să fie clar. Bărbat sau cârpă, alege-ți!

     — Încetează odată cu comportamentul ăsta! Te comporți de parcă am fi la grădinița, nici copiii nu se comportă cum te comporți tu în momentul acesta! Ori îți revii la realutate ori mă despart de tine, eu nu stau într-o relație toxică cu cineva!

     — Nu! Te rog eu mult nu! mă ținu ea disperată de mână. Ești tot ce mai am în momentul ăsta, te rog nu mă părăsii! Ești tot ce mai am! Mă voi schimba, promit, pentru tine! Mă voi schimba, jur! Dar nu mă părasii! mă ținu fata brunetă disperată de braț, de parcă era într-o prăpastie și eu eram singurul lucru de care se agăța să nu cadă spre moartea ei.

     — Fie, rămân, oftez eu obosit de la cele întâmplate.

     Doamne, în ce m-am băgat? Se vede că Lia este deprimată, fata ar face orice să rămână în relație cu mine doar să nu cadă în prăpastia care eu am adâncit-o și mai mult. Trebuie să recunosc că nu este vina ei dar a mea, din clipa în care am mințit-o știam în ce mă bag, știam că așa va fi. Fata este pe cale să înnebunească iar eu sunt singurul lucru care o menține stabilă. Dar cum o pot menține pe picioarele ei fără să cădem amândoi în acest abis, această minciună creată de mine. E vina mea, de-asta eu trebuie să sufăr consecințele. Nu-mi place să spun asta dar Xanilia avea dreptate, trebuia să-i spun când aveam ocazia.