Îmi deschid ochii cu mare greutate fiind întâmpinat de tavanul camerei mele, totodată de o durere de cap. Sunt acasă? Ultimul lucru care mi-l amintesc e că eram pe acea insulă și... Furtuna! Mă uit la calendar, era douăzeci și cinci octombrie... Am reușit... Nu-mi vine să cred! Chiar am reușit!

     Decid să cobor să-mi întâmpin familia și să le dau veștile bune, defapt, cred că știu deja. Dar de ce nu-mi pot aminti nimic? Mergând spre parter, dau de Xanilia în capul scărilor, cum mă vede aceasta mă ia imediat în brațe de parcă nu mă mai văzuse de secole.

     — Jhon! Slavă Domnului că ești bine! Să nu-mi mai faci așa ceva în viața ta! Știi ce spaimă am tras cu tine?! Începe să-și facă ea cruce.

     — Ce-am făcut mai exact? Amintește-mi ce s-a întâmplat ieri, că ziua aia a fost ștearsă din memoria mea, și stai... De când îți faci tu cruce și-i mulțumești lui Dumnezeu?

     — Nu e important... Dar, zici că nu-ți amintești nimic?

     — Nu... Dar din câte se pare am învins furtuna, de ce nu ești fericită? O întreb la care aceasta își mușcă buza.

     — Eram doar îngrijorată că nu v-am găsit la locul furtunii după ce am văzut-o pe Emilly închisă. Sună-ți prietenii...să vedem dacă....

     — Dacă? O întreb eu confuz, dar în cele din urmă pun mâna pe telefon și-mi sun prietenii pe cameră, aceștia răspunzând instant, și observându-o pe Xanilia răsuflând ușurată.

     — Bună dimineața, cum sunteți? Îi întreb eu.

     — Cu o mică durere de cap, dar bine, spuse Lyna punându-și mâna la cap. Își amintește cineva ce s-a-ntâmplat ieri?

     — Eu nu, voi? Spuse Emma începând să se gândească, timp în care mă uit la Xanilia care are palmele împreunate uitându-se în sus, recunoștința citindu-se pe fața ei.

     — Nici unul, Jhon, mătușa ta nu știe nimic? Întrebă Lia.

     — Știți ceva, ne întâlnim la cafenea într-o oră. Am să vă dau eu acolo detaliile, în regulă?

     — Am înțeles, răspunse Nicholas timp în care își pune două degete la frunte salutându-mă închizând odată cu ceilalți. Deci, ce s-a-ntâmplat pe scurt? o-ntreb eu pe Xanilia la care aceasta îmi răspunde:

     — Oh nimic, planul nostru a dat roade. Emilly este înnapoi în iad din cauză că tu ți-ai folosit puterile pe ea și cam atât.

     — Dar de ce ne-am trezit acasă și nu ne amintim nimic?

     — Probabil a fost șocul prea mare.

     — În regulă, mă duc să văd ce fac mama și Kate- dau eu să merg mai departe la care Xanilia mă oprește.

     — Așteaptă puțin! De ce nu te duci tu puțin să-ți revii, ieri a fost o zi grea. Bine?

     — Bine... Răspund eu confuz.

     Nu știu ce se petrece, dar mă bucur că suntem toți bine și că lumea e salvată.

     — Jhon?! mă-ntrebă Katerina apărând pe ușă, chiar tu ești?! mă-ntrebă aceasta luându-mă în brațe.

     — Da, de ce? Spun eu surprins de reacția acesteia.

     — Credeam că te-am pierdut pentru totdeauna! Spuse aceasta la care Xanilia intră peste ea.

     — Hai să nu mai dezgropăm morții și să mâncăm ceva! apărând toți trei în bucătărie alături de mama mea, pe masă prefăcându-se tot felul se bunătăți alături de un tort mare ca să sărbătorim faptul că am salvat lumea.

     Sincer, sunt foarte mândru de mine după ce am făcut, având în vedere că lumea este întreagă asta înseamnă că înrtradevăr am făcut ceva și n-am stat degeaba. Asta mă face foarte bucuros având în vedere că am putut proteja întreg universul alături de prietenii mei.

     După aproximativ o oră, merg spre cafenea și pot auzii toți oamenii vorbind despre furtuna care a apărut din senin și acel curcubeu de lumină care a făcut-o să dispară. Mulți zic că a fost doar o iluzie optică, dar noi știm ce a fost cu adevărat.

     — Jhon! Ce faci amice? mă-ntrebase Nicholas așezat la masă lângă Lyna.

     — Sincer... Sunt bucuros să vă revăd, și mai bucuros că lumea e salvată.

     — Și noi ne bucurăm să știm că suntem bine... Spune Emma veselă.

     — Prea bine, continuă Lia, zici că nu s-a întâmplat nimic. Nu vi se pare ciudat?

     — O să ne doară capul și mai tare dacă tot o să vorbim despre asta, să schimbăm subiectul. Spune Lyna. Deci am salvat lumea, și acum suntem liberi, nu?

     — De obligații. Trebuie să ne întoarcem la școală... Spune Nicholas.

      Liniștea din cafenea este spartă de sunetul clopoțelului de la intrare, în încăpere simțindu-se un parfum puternic de trandafiri. Trecând pe lângă masa noastră o fată brunetă, înaltă cu niște ochi verzi pătrunzători, acesta zâmbind în momentul în care fac contact vizual cu ea pentru câteva secunde.

     — La ce te uiți? mă-ntrebă deodată Lia trezindu-mă la realitate.

     — Stai calmă, doar m-am uitat la cine intrase.

      — Aha... Și de când te preocupă pe tine cine intră în cafenea? mă-ntrebă ea suspect frecându-și furculița de plastic de gât, fapt care mă face să-nghit în sec.

    — Lia hai să nu ne certăm așa deodată, intervenii Emma. Nu fă concluzii pripite, pe ușă a intrat doar o fată, dacă s-a uitat la ea nu înseamnă că nu te iubește, nu-i așa Jhon?

     — Adevărat, spun eu la care se aude vocea Lynei.

      — Min– dar nu apucă să termină fraza că Nicholas îi pune mâna la gură.

     — Minunat! vorbi băiatul în locul ei, făcându-i semne din priviri să tacă din gură.

     — D-da! Asta...vrut eu....să spun! Da! Excelent...da...heh...heh! continuă fata roșcată să vorbească, sau mai bine zis, să se bâlbâie.

     — Lyna, ești în regulă? o întrebă Lia pe ea.

      — Da! Da sunt perfect bine! Sunt cea mai bine, sunt perfect de perfect bine! Am zis că sunt bine?! întrebă ea ochiul ei începând să se zbată.

     — Ți se zbate ochiul, îi spuse Lia. Sigur te simți în regulă? Vrei să spui ceva?

      — Nimic! Zero, nada! Absolut nimic! Emma hai să vorbim puțin, mi-am amintit de o problemă la care vreau părerea ta! se ridică ea de la masă luând-o pe Emma de braț mai mult cu forța, fugind cu fata blondă la baie.

      — Păi asta a fost ciudat, zise Lia. Nicholas tu ce spui?

      — Așa e Lyna, cred că e de la durerea de cap de azi dimineață. Tot drumul s-a plâns cât de mult o doare capul și nu cred că gândește prea limpede.

     — Posibil să ai dreptate, spuse iubita mea. Cred că se comportă așa din cauza stresului, nu crezi?

     — Eu zic la fel, intervin eu în conversația lor. Crezi că e bine?

     — Emma are grijă de ea, zise Lia.

     După cinci minute în care o tăcere s-a lăsat între noi trei, Lyna și Emma în final se întorc. Și aproape că nu observasem, dar de când Bryan s-a dus, Lyna și Nick au devenit ceva mai apropiați, cel puțin sunt din nou prieteni ca înainte.

     — Și pot să văd că supărarea pe accidentul cu poțiunea a trecut...

     — Nu a fost un "accident" și da, să zicem că l-am iertat. Mi-am dat seama că nu ajungem la nimic cu asta. Spune Lyna și deja pot vedea sclipirea de speranța în ochii lui Nicholas care o ia în brațe pe roșcată, aceasta bătându-l ușor pe umăr timp în carr Emma uitându-se la ei printre gene, prefăcându-se că se uită în meniu.

     — Vrea cineva ceva? Mă duc eu să comand. Întrebă Emma.

     După ce fiecare zice că vrea să comande și Emma merge să plaseze comanda, Nick se ridică să o ajute, și după cei doi revin la masă cu atitudinea lor obișnuită.

     Emma pe cât de veselă e are unele momente în care atunci când e serioasă te sperie. Pentru că m-am obișnuit atitudinea ei cea veselă. Când e serioasă și nu zâmbește ceva sigur se întâmplă. Dar nu pare a fi ceva grav. Am salvat lumea așa că ar trebuii să ne bucurăm, nu să lăsăm lucrurile minore să ne deranjeze. Un pic de liniște cer și eu, și nu liniștea aia în sensul în care să nu se audă nimic, ci vreau ca totul să fie cum era înainte.

     Dar acum că lumea e salvată, vom avea zile de genul. Cât despre mine și Lia, știu că trebuie să-i spun, dar mă doare sufletul să știu ce e posibil să se întâmple dacă o fac, în ce groapă m-am băgat. Nu e nici un mod prin care să o fac să se despartă de mine, Nicholas e singurul care știe și îmi zice să termin teatrul... Dar cum să fac asta, dacă nebuna face ceva din cauza mea, nu o pot avea pe conștiință. O să trebuiască să mă gândesc la ceva.