A trecut o săptămână de când Emilly a devenit parte din familie. O săptămână în care sincer m-am simțit minunat alături de ea. Chiar și când aceasta avea episoadele ei din când în când, tot am ținut la ea.

     — Emilly! Uite ce ți-am făcut, îi spun eu dându-i fetei o coroniță de flori albe, aceasta neavând vreo reacție. Emilly? îi rostesc eu numele.

     — Le auzi și tu vocile, nu-i așa? Te cheamă exact cum mă cheamă pe mine...

     — Despre ce vorbești? o-ntreb eu la care ea îmi pune degetul pe buze.

     — Shh...ascultă, îmi spuse ea mie eu neauzind nimic. Crezi că pianul ăla vorbește? mă-ntreabă ea pe mine arătând spre un spațiu gol, ceea ce înseamnă că un alt episod i-a început.

     — Emilly, nu e nici un pian acolo...

     — Ba da...îl aud cum vorbește cu mine, îmi spune numele. Aud voci Jhon, tu le auzi? Despre ce vorbeam? Am uitat. Și ce caut eu în camera asta?

     — Ai pierdut puțin contactul cu realitatea dar e în ordine, îi spun eu ei.

     Săraca fată, nici nu vreau să fiu în locul ei. Cred că și trauma cu mama ei moartă a afectat-o foarte mult pe plan psihic.

     — Ai grijă, mă atenționează ea. O să vină și vociile după tine, o să te ia de lângă mine...trebuie să închidem ferestrele, geamurile și ușiile.

     — Emilly, ferestrele și geamurile sunt același lucru, o corectez eu pe ea la care ea începe să zbiere și să țipe, tăvălindu-se pe jos plângând și făcând ca toate alea.

     După care fetița se ridică în picioare și începe să se comporte de parcă nimic nu s-a-ntâmplat. Deja m-am obișnuit cu episoadele ei, este ceva normal pentru noi acum.

     — Emilly, îți fac ceva să mănânci? o întreb eu pe fată aceasta dând din umeri zicând că nu îi e foame. Am înțeles...spun eu doar să tușesc de câteva ori.

     — Ești bine frățioare? mă-ntreabă fetița timp în care eu continui să-mi pun mâna la gură și să tușesc de parcă m-a apucat tuberculoza.

     — Da...spun eu tușind, nemaiputâmd să respir. Sunt...bine...continui eu să tușesc, telefonul din buzunarul meu începând să vibreze.

     Îmi scot telefonul din buzunar și îmi apare pe ecran o alarmă, cum că ar fi ziua de naștere a bunului meu prieten Nicholas:douăzeci și cinci august. La naiba, și eu m-am ocupat și am avut grijă de Emilly atâta timp încât am uitat de ziua prietenului meu. Defapt cred că mi-am petrecut ultimele săptămâni din vacanța de vară alături de ea. Mai sunt vreo cinci zile și se termină și vacanța de vară și începem școala; mă rog...Emilly stă acasă din cauza bolii ei psihice, aici trebuie să recunosc că este norocoasă.

     — Emilly, te las acasă cu Katerina. Bine?

     — Bine frățioare, dar unde te duci?

     — La ziua de naștere a unui prieten, îngenunchiez eu în fața ei. Fii cuminte, da? o sărut eu pe frunte la care ea dă din cap afirmativ. Oh...trebuia să te întreb dacă vrei să vii, uitasem.

     — E în regulă, nu prea am chef să vin deoarece nu am cadou, dar să-mi aduci o felie de tort măcar.Oh Jhon! Am o întrebare, poți să-mi faci două codițe înnainte să pleci? Te rog...se uită ea la mine cu niște ochi de cățeluș.

     — Sigur, cum să refuz eu asta? îi spun eu fetei aceasta întorcându-se cu spatele la mine, eu luând două funde negre legându-i părul brunet în două codițe. Gata...acum trebuie să plec! Ne vedem deseară, bine?

     — Bine Jhon! Să te întorci cu bine!

     — Bineînțeles, îi spun eu surioarei mele în timp ce ies pe ușă.

     După câteva minute ajung în fața casei lui Nicholas, unde așteaptă și fetele.

     — Ai întârziat cu zece minute! spuse Lyna nervoasă.

     — Am crezut că dormi iar....îmi zise Lia.

     — Fetelor, să ne calmăm! continuă Emma ținând tortul în mână. Este ziua lui Nicholas, nu trebuie să știe că noi îi facem o petrecere surpriză.

     — Evident...o aprob eu pe fata blondă, timp în care eu fac să apară în mâiniile mele două tunuri cu confetti.

     — Apropo Lyna, unde e Bryan? o-ntreb eu pe fata roșcată.

     — A vrut să stea acasă, a zis că nu vrea să strice petrecerea cu prezența lui chiar de i-am zis că e bine venit. Acum faceți liniște, sun eu la ușă! apăsă fata pe soneria aurie, auzindu-se dinnăuntrul casei un :"Vin imediat!".

     După aproximativ douăzeci de secunde, băiatul deschide ușa și este întâmpinat de explozia tunurilor de confetti alături de un mare: "La mulți ani!" din partea noastră.

     — La mulți ani Nicholas! spunem cu toții la unison.

     — Prieteni...e așa...frumos. Vă mulțumesc din suflet! Dar nici nu m-am așteptat...

     — Eh...pentru ce sunt prietenii? îl întreb eu începând să tușesc, punându-mi imediat pumnul la gură. Iertați-mă...cred că am răcit puțin.

     — Sper că te vei face bine, îmi spuse Lia. Ah apropo Nicholas, uite cadoul meu pentru tine! zise Lia dându-i o cutie verde învelită cu o fundiță roșie.

     — Ce frumos, spuse Nicholas deschizându-l. Mi-ai adus o carte!

     — Ți-am adus și eu ceva, îi spuse Lyna dându-i și ea o cutie mare, de data asta una portocalie cu o fundă albastră. Deschide-l!

     Deschise Nicholas cadoul și apoi sări în sus de bucurie când a văzut o pereche de pijama, alături de un parfum pentru bărbați.

     — Ce frumos Lyna! Îmi place foarte mult!

     — Parcă ai fi un copil de grădiniță...

     — Rândul meu! zise Emma arătându-și mâiniile goale.

     — Nu e nimic acolo...zise Nick la care fata începu să chicotească.

     — Aici nu, dar în dreapta ta da! râse blonda, prietenul meu uitându-se în dreapta doar să vadă o minunată motocicletă galbenă, cum nu a mai văzut până acum.

     — Emma...tu chiar...

     — Mhm! Am cumpărat motocicleta asta pentru tine. Stai calm, nu m-a costat mult.

     — Abeea aștept să dau de permis ca să o pot conduce, spuse băiatul șaten. Tu Jhon?

     — Cadoul meu? Oh! Desigur că e la mine, îl mint eu punându-mi o mână la spate în ea apărând o cutie violet cu o fundiță roșie. Uite-l! îi arăt eu cadoul la care acesta se uită puțin suspect la mine și apoi la cadou.

     Până la urmă, acesta îl deschide și vede acolo o minunată brățară făcută din lapis lazuli.

     — Doamne deci mulțumesc din suflet Jhon! spuse băiatul punându-și brățara pe mână. Este minunată! Ce zici? Îmi stă bine?

     — Nu mai poate, își dete Lyna ochii peste cap.

     — Totuși, azi nu este doar ziua mea...este și a unei bune prietene de ale mele Olivia. Arată spre o poză cu el copil împreună cu o fată roșcată și cu niște ochii deosebiți, unul fiind verde celălalt albastru, acum înțeleg atracția lui față de roșcate. Încă îi mai am numărul de telefon parcă, spuse el scoțând telefonul căutând prin agenda lui. Asta dacă nu l-a schimbat...eh, ce-o fi o fi! își puse el telefonul la ureche doar să se audă că numărul e invalid.

     — Deci? îl întreb eu.

     — Stai puțin...zise el intrând pe facebook căutând numele "Olivia Ross". Uite-o aici, roșcata! spuse el sunând-o instant și punând-o pe difuzor.

     — Alo? Răspunse vocea unei fete de la celălalt capăt de linie.

     — La mulți ani, Liv! Sunt eu, Nicholas! Țipă Nicholas în telefon.

     — La mulți ani și ție Nicholas! Nu mă așteptam, credeam că ai uitat de mine, zise fata foarte bucuroasă.

     — Crede-mă... Viața mea nu prea a fost la fel, mi s-au întâmplat multe.

     — Știu cum e, apar câteodată schimbări atât de mari încât vrei să fugi să scapi odată de ele.

     — Dar să nu vorbim de asta de ziua noastră, apropo sunt aici cu niște prieteni, vor să te salute.

     — La mulți ani! îi zicem noi toți la unison fetei.

     — Vă mulțumesc foarte mult! Abia aștept să vă cunosc

      — Și cum e în New Jersey?

     — Nu știu. Dar ne putem vedea pe Venus să vorbim despre cum e în Los Angeles.

     — Nu-mi spune că te-ai întors! Spune Nick parcă în culmea fericirii.

     — Nu îți spun.

     — Dacă vin acolo... Ne vedem pe Venus.

     — Categoric. Spuse aceasta după care închise.

     — Pe Venus? îl întreb eu confuz.

     — Venus Driveway...este strada pe care am copilărit cu Olivia.

     — Ce mai stăm? întrebase Emma. Haideți la tort! spuse sa ducându-se la masa de lemn din curtea din spate, pe care era așezat frumos tortul pe o farfurioară aurie.

     Cu toții părem atât de fericiți, dar cum dau să mănânc din bucata de tort pe care băiatul mi-a pus-o în farfurie, mă apucă o tuse atât de mare încât îmi pun mâna la gură și încep să tușesc în ea foarte tare. Când mi-o iau de la gură rămân șocat când văd că am început să tușesc sânge...ce naiba mi se întâmplă.

      Îmi strâng pumnul și îmi cer voie la toaletă, dar până să ajung acolo pot să văd cum după perete se face nevăzut colțul unei rochițe negre. Ce naiba? Am început să halucinez?