Act 4

     — Ești supărat pe mine? îl întreb eu pe el.

     — Nu doar că țin foarte mult la Lyna. Știi...acum că mă gândesc, și eu am pățit foarte multe și nu știu ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi Lyna cu mine. Ea mi-a schimbat viața. După moartea părinților mei am fost transformat în acel lup, dar Lyna...Lyna a schimbat totul pentru mine. Ei chiar îi pasă de mine și ar face orice să mă protejeze, iar eu mi-aș da viața pentru ea. Dacă ea pățește ceva nu știu ce s-ar întâmpla cu mine...

     — Te înțeleg. Știu ce înseamnă să ții la o persoană foarte mult, atât de mult încât ai fi capabil și de sacrificiu. Lyna este o fată puternică, deși nu mă așteptam să aibă o astfel de reacție și să-mi zică asta abeea acum. Oarecum sunt supărat pe ea, m-a mințit...a ținut ascuns asta de mine atâția ani. Nu am vrut să o supăr dar, îmi amintea foarte mult de mama mea.

     — Mama ta? Ce e cu ea?

     — Sunt pe jumătate demon, tatăl meu a fost un demon care s-a-ndrăgostit de ea. Tata și-a dat viața pentru mine, la propiu. Ca un muritor și un demon să poată avea un copil este nevoie de un sacrificiu. Eu dețin inima tatălui meu, prin mine curge sângele tatălui meu, sânge de demon.

     — Am avut o viață simplă, până când mama mea s-a-mbolnăvit rău. Am fost nevoit să fac un pact cu un colector de suflete să-mi poată vindeca mama, în schimb trebuia să-l slujesc și să-i ofer loialitate maximă toată viața mea. Am fost un prost când am încercat să-l trădez...nu doar că mi-a omorât părinții dar m-a transformat într-un lup pentru toată viața mea. Vezi tu...eu sunt mult mai bătrân decât par.

     — La ce te referi? îl întreb eu pe el.

     — Totul s-a-ntâmplat în secolul al XVII-lea, am devenit lup la șaptesprezece ani. Aparent blestemul a oprit procesul de îmbătrânire și am rămas la vârsta mea normală după ce mătușa ta a rupt vraja. Am fost blestemat în anul 1653, am trei sute optzeci și trei de ani.

     — Poftim?! îl întreb eu mirat. Trei sute optzeci și trei de ani...

     — Exact. Doar tu și Lyna știți asta, păreți foarte apropiați. Oricum, părinții mei sunt morți de mult deci nimic nu mai contează pentru mine. Sunt multe chestii care nu le știi despre mine, poate unele nu o să le știi niciodată.

     — Păi...ce pot să spun? îl întreb eu pe el timp în care mă apucă o migrenă, doar să am o viziune ciudată.

     Era Lyna, era în vechea pădure, sau ce a mai rămas din ea. Arunca cu mingi de foc în Emilly și se lupta cu ea, până când fetița reușește să-i spargă colierul cu un laser negru, fata devenind cenușă în mai puțin de câteva secunde.

     — Jhon! Jhon ce ai?! mă-ntrebă Bryan panicat timp în care eu respir greoi, aerul refuzând să intre în plămânii mei.

     — E Lyna. E în pericol! spun eu șocat. Este în vechea pădure, trebuie să plecăm acum! îl iau eu pe Bryan de braț și cu ajutorul coloerului ne teleportăm în fața pădurii unde le vedem pe cele două că se bat.

     — Chiar credeai că scapi tu de mine așa ușor?! o-ntrebă Lyna aruncâmd trei mingi de foc spre ea, consecutiv una după alta, Emilly teleportându-se dintr-un loc în altul ferindu-se de mingiile de foc.

     — Ai ceva tupeu...îi spuse fetița îndreptându-și mâna spre fata roșcată, din palma ei ieșind un laser negru.

     — Lyna! îi strigă Bryan numele aruncându-se în fața laserului, fiind lovit puternic de acesta.

     — Bryan! țipă Lyna spre băiatul care a căzut jos.

     Emilly cum vede asta începe să râdă sadic folosindu-și abilitățiile telekinetice ridicându-l pe Bryan în aer începând să-i absoarbă energia vitală.

     Cum văd asta, îmi scot colierul de la gât și-mi ridic mâna ținând cristalul purpuriu în palma mea.

     — Cristal al Haosului! Te rog, protejează-mi prietenul! strig eu timp în care zeci de fascicule de lumină apar încercând să o îndepărteze pe Emilly de băiatul rănit.

     — Proștiilor, dacă eu nu-i pot avea energia vitală...nimeni să nu o aibă! râse ea sadic trântindu-l cu forță pe săracul băiat de pământ. Ups...scuze...nu am vrut! și a și dispărut în umbre.

     — Bryan! fugi Lyna spre el ținându-l în brațe.

     — L...Lyna...spuse el respirând. Îmi...îmi pare rău că te-am mințit draga mea...

     — Bryan! Rezistă! Sunt aici!

     — Am zis că...o să-mi dau și viața pentru tine...că voi face orice să fii fericită...iartă-mă dacă nu te-am făcut fericită...

     — Te rog! Te rog! Nu mă părăsii! Nu acum! Te implor!

     — Nu...nu cred că mai am mult...îmi pare rău, am vrut să ies cu tine în oraș astăzi...dar...începu el să tușească, se pare că nu voi mai apuca. Nu...nu uita draga mea...fi....fi puternică...îi atinse el părul. Nu uita...te...iubesc...iar apoi băiatul închise ochii mâna căzându-i pe cenușă.

     — Bryan! țipă ea disperată după băiatul cu ochii căprui, timp în care eu sunt total traumatizat de ceea ce am văzut, sunt atât de șocat încât nici nu știu ce să fac. Bryan! Bryan! începu ea să bocească deasupra trupului săi neînsuflețit. Nu! Te rog! Te implor, nu! plânse ea în continuu asupra trupului său. Fac orice! Orice! Jhon! Cristalul tău...te rog! Te rog vindecă-mi prietenul, fac orice Jhon! Orice! mă imploră ea printre lacrimi.

     — Nu știu dacă va merge, dar merită să-ncerc. Îmi scot eu colierul de la gât și ridic cristalul în mână, acesta strălucind. Te rog, Cristal al Haosului! Adu-mi prietenul înnapoi la viață! îmi implor eu cristalul din care acestea ies zeci de fascicule de lumină violet.

     După ce sclipirea se oprește, Lyna își pune capul pe pieptul lui, iar apoi încearcă să-i asculte bătaile inimii.

     — Nu...nu! Nu a mers...nu a mers! boci ea într-una, e mort! Nu a mers...e mort!!! începu ea să-l jelească și să atrige atât de tare încât țipătul ei se auzi în ecou. Xanilia! Mătușa ta! Te rog, e ultima mea speranță!

     — Xanilia! îi strig eu numele vrăjitoarei, aceasta apărând lângă mine în halat ținând ceașca de cafea în mână.

     — Ce mai e...? întrebă ea dar când observă cadavrul din fața ei, a scăpat cana din mână aceasta spărgându-se în zeci de cioburi. E...e mort...?

     — Da! spuse Lyna, te rog Xanilia fac orice! Orice! Te rog adu-l la viață...

     — Nu pot...

     — Poftim?!

     — Nu pot face asta. Singura persoană capabilă să învie morții era fratele meu, eu nu am puterea asta.

     — Nu-mi spune că...

     — Îmi pare rău copila mea...dar te pot asigura că e într-un loc mai bun, alături de mama ta.

     — Nu...nu....Nu! țipă ea încă odată din corpul ei ieșind o flacără atât de mare încât cuprinde întreaga pajiște. Nu asta! Orice dar nu asta! Mai bine muream eu...mai bine muream eu! Am...am pierdut totul, începu ea să bocească asupra corpului său.

      Au trecut câteva zile de la moartea lui Bryan, eu, mama, Katerina, și prietenii mei fiind prezenți la înmormântarea lui, toți fiind îmbrăcați în negru.

     — Nu știu ce o să mă fac! plânse Lyna distrusă timp în care Nicholas o ține în brațe mângâind-o pe braț.

     — Astăzi...am pierdut un aliat, zise Nicholas. Nu...nu un aliat, un prieten. Un prieten care a avut grijă de iubita sa, un prieten care și-a dat viața pentru ceea ce credea el că e corect. Bryan nu a murit...mă auziți? Bryan nu a murit...el încă trăiește în adâncul inimilor noastre și va trăi de-acum pentru totdeauna în ceruri, de unde o să ne vegheze și o să aibă grijă de noi. Fie ca Dumnezeu să-l ierte...

     — Dumnezeu să-l ierte...spunem cu toții asta la unison, printre care și Xanilia.

     După câteva momente, aceștia îi bagă sicriul în groapă, Lyna neputând să se uite la asta, ci doar să-l bocească într-una lângă piatra lui funerară pe care scrie: "A murit ca un erou, nu te vom uita niciodată."

     La scurt timp după înmormântare, cu toții pleacă mai puțin eu și Lyna, care-i pune un buchet de trandafiri la mormântul său aprinzându-i o lumânare.

     — Erau floriile sale preferate...spuse ea printre lacrimi. A luat tot de lângă mine psihopata aia...a luat absolut tot. Nu am mai rămas cu nimic...

     — Sunt încă aici cu tine dacă ai nevoie de sprijin, o țin eu după umăr la care ea se uită la cer, curgându-i o lacrimă.

     — Te iubesc Bryan, nu te voi uita nicodată. Și-ți promit că nenorocita aia vă plăti pentru ce ți-a făcut, chiar de ar fi ultimul lucru pe care-l fac.