Timpul se scurge din ce în ce mai repede, și deja suntem în luna octombrie. Întâi octombrie să fiu mai exact, ceea ce înseamnă că mai sunt douăzeci și trei de zile până la apocalipsă fără să numărăm și ziua de astăzi. Ce mă fac Doamne? Ce mă fac eu Doamne? Îmi pun eu fața în palme și-ncep să plâng. Ce o să mă fac eu? Apocalipsa vine imediat și eu nu știu cum pot ajuta, toți sunt în pericol, dar toți.

     — Ești bine? mă-ntrebă Nicholas ținând o umbrelă albastră în mână, uitându-se la mine în timp ce du stau pe bancă ud leoarcă din cauza ploii. Dacă vrei pot să-ți dau umbrela mea, mi-o-ntinse el. Nu vreau să răcești, țin foarte mult la tine.

     — Mulțumesc, ești un adevărat prieten. Dar nu am nevoie de asta. Pur și simplu...nu știu...îmi vine să plâng, mă uit eu în ochii lui timp în care ploaia se oprește el închizând umbrela și așezându-se lângă mine pe banca udă.

     — Dacă ai nevoie de ceva, mă ține el de mâini uitându-se în sufletul meu, orice...poți să-mi spui. Voi fi mereu acolo pentru tine amice, ai înțeles. Și încă îmi cer iertare pentru ce mi s-a-ntâmplat când eram hipnotizat de nebuna aia, dar nu știam nimic...era ca și cum totul s-a făcut negru și am fost absent o lună sau cât eram sub vraja ei. Dar de ce plângi?

     — Pentru că vine apocalipsa Nicholas...

     — Poftim? mă-ntrebă el pe mine la care eu îi explic totul motamo, acesta devenind alb ca varul.

     — Mai sunt douăzeci și trei de zile, cum putem oprii noi ditamai furtuna când nu reușim să ne luptăm cu o fetiță de șase ani?

     — Nu e vina ta...fata aia nu e om. E orice altceva înnafară de om, nu este normală. Dacă nu oprim furtuna atunci mulți vor avea de suferit...

     — Și este doar vina mea! Doar vina mea! Dacă nu eram eu nimic din toate astea nu s-ar di întâmplat!

     — Nu fi așa!

     — Emilly vrea să-l ucidă pe tata, dar....eu sunt propiul meu tată. Știi bine asta, și-a dat sufletul și s-a reîncarnat prin mine. Singura soluție prin care pot opri toate astea, ar fi să mă sinucid. Dar nu apuc să termin că Nicholas îmi dă o palmă.

     — Ascultă aici! Motivul pentru care tu te-ai născut a fost să trăiești viața asta, a fost să salvezi lumea! Nu să mori ca un laș, ce ar spune Xanilia dacă te-ai sinucide? Mama ta? Lia? Noi?! Chiar nu-ți pasă...ești atât de egoist Jhon.

     — Nu mai suport! Nu sunt egoist! Mă sinucid ca să pot salva Pământul, mă sinucid ca să vă salvez pe voi! Dacă eu nu existam nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

     — Aici ai dreptate; dacă tu nu ai fi existat noi nu mai eram prieteni în momentul ăsta și atunci toate momentele frumoase dintre noi nu ar mai fi fost. Gândește-te.. poate Emma ne-a unit. Dar tu...tu te-ai împrietenit prima dată cu Lia și Lyna, dacă nu erai tu cine știe ce s-ar fi întâmplat? O grămadă de chestii rele...știi ceva, vreau să fac ceva pentru tine Jhon, vreau să fac ceva să te facă să te simți bine. Ce spui de o plimbare cu barca gomflabilă cu motor, eh?

     — Parcă se numea...

     — Lasă cum se numea, am un lapsus acum. Mergem așa pe malul oceanului și ne plimbăm puțim cu ea, dacă vrei îl chemăm și pe Bryan.

      — Nu văd de ce ar fi vreo problemă.

     — Ah da...și încă ceva. Dacă te mai prind odată ca vorbești despre sinucidere, o să te bat atât de tare până-ți sar dinții din gură, indiferent dacă ești prietenul meu cel mai bun. Te bat pentru că țin la tine, știi că sunt impulsiv.

     — Fie...haide! îi spun eu la care el mă ia de mână și mergem spre casa Lynei.

      Odată ajunși acolo batem la ușa și o întrebăm dacă îl puten lua pe Bryan să ne putem plimba ca băieții, fata încuvințând din cap.

      — Bryan, vrei să te duci cu Nick și Jhon?

     — Nu dragă, vreau să stau cu tine! o ia el în brațe.

     — Eu l-aș lăsa dar el nu vrea, îl sărută ea pe băiat în timp ce Nicholas se uită la cei doi cu ochii goi.

     — În regulă, să aveți o zi bună! plec eu alături de Nick spre plajă.

     — Mă tot gândeam...ce a văzut la el și nu la mine? mă-ntrebă băiatul.

      — Nicholas, uite...

      — Sunt urât, nu?! De-asta nu-i place de mine! De-asta! Am o față oribilă!

     — Ești chiar un băiat chipeș doar că știi faza cu poțiunea dragostei.

     — Ai dreptate, e vina mea. Acceptă el curgându-i o lacrimă.

     Nu l-am văzut niciodată atât de distrus.

     — Știi, sunt foarte multe fete.

     — Dar nici una ca ea...nu este nici o fată ca ea. Scuze...nu știu ce am, își șterge el lacrima. Am ajuns...bună Emma!

     — Oh bună băieți! Uitați am pus aici barca gomflabilă, să vă distrați!

     — Da, vrei să vi cu noi? Și de unde știai?

     — Nu, mă descurc singură. Și am fost aer...evident că știam. Auziți, mă duc să o spionez pe Emilly, cine știe ce pune la cale? Cum aflu vă spun, zise ea dispărând de parcă nu era acolo.

     — Păi...haide în barcă! exclamă băiatul urcându-se în ea, eu în spatele lui.

     — Știi măcar să o conduci?

     — Nu, dar asta nu înseamnă că nu pot încerca! porni el motorul și barca incepe să se deplaseze cu o viteză enormă, mii de stropi de apă zburând pe lângă ea parcă creând un spectacol la care eu mă uitam.

     — Nicholas! Mai încet! îl țin eu de piept să nu-mi pierd echilibrul, la care el mă ține de mână, cel mai probabil să mă calmeze.

      — Ce? Îți e cumva frică? zâmbește el cel mai probabil încercând să facă mișto de mine.

      — Nu...nu e asta! Doar că...

     — Chiar crezi că vroiam să râd de tine? Sunt mai bun de atât, nu trebuie să îți fie frică când ești cu mine. Sunt aici, ai înțeles? Și voi face orice să te protejez, chiar de-ar fi să-mi dau viața. Acum hai să mărim viteza! țipă el mărind viteza bărcii, barca deplasându-se din ce în ce mai repede pe apă.

     — Doamne ce rapid merge barca asta!

     — Ei haide, nu mai dramatiza!  Hai să ne distrăm și noi puțin, de-asta te-am luat la plimbare cu mine.

     — Nicholas oprește barca, îi spun eu din cauză că am văzut o mică insulă cu un far la mare distanță de noi.

     — Ce? Tot te temi?

     — Nu! Doar oprește barca, am văzut ceva, îi zic eu acesta oprind barca.

     — Ce?

     — Vezi insula aia? Mi se pare cunoscută, putem merge acolo?

     — Desigur! Dacă asta vrei tu, porni Nicholas barca mergând spre insulă, oprind barca în dreptul ei.

     Odată ajunși acolo sunt fascinat de nisipul rece ce e spălat de apele mării, copacii și plantele de toate felurile. E așa frumos, e un peisaj magnific, dar ceva mi se pare familiar la insula asta. Privesc cu atenție fiecare detaliu până văd farul acela de la distanță...abeea atunci mi-am dat seama: era insula din premuniția mea, același loc.

     — Jhon ești în regulă? mă-ntrebă băiatul ținându-mă de umeri, eu punându-mi mâna la cap.

     — Dar...dar e imposibil! Nu se poate!

     — Ce?

      — Ți-am spus despre premuniția mea cu sfârșitul lumii, nu?

     — Da, de ce?

     — Această insulă este fix cea din visul meu pe care-l am de câteva săptămâni încoace. Același loc!

     — Eu zic că ar trebui să plecăm, voiam să mă plimb cu tine să te calmez, nu să‐ți adâncesc mai tare suferința.

     — Deci era adevărat...oh vai...oh Doamne! O să murim cu toții! îmi pun eu mâiniile la gură moment în care mă apucă plânsul. O să murim cu toții!

     — Calmează-te! mă scutură el pe mine. Nu o să moară nimeni, clar? Sunt aici!

     — Mulțumesc mult Nicholas, îl iau eu în brațe la care el face la fel. Înseammă foarte mult pentru mine.

     — Gata, gata calmează-te, mă bate el pe spate.

      — Nu știu ce aș putea face fără...tine? Nicholas? îmi deschid du ochii la care băiatul nu mai era nicăieri, de parcă dispăruse fără vreo urmă. Nicholas! îl strig eu cu voce tare răspunzându-mi ecoul vocii mele. Nicholas! Nicholas, unde ești Nicholas?! Haide! Nu fă glume din astea cu mine, nu acum! strig eu la el în timp ce începe să plouă torențial. Plouă? Dar de ce?

     Încep să se audă tunete și fulgere, care mă asurzesc aproape imediat când le aud odată cu stropii violenți de apă.

     — Ce se întâmplă? mă-ntreb eu în spate începând să văd uraganul care se forma pe apă, moment în care îmi pun mâinile la gură și-mi scot telefonul să verific în ce dată suntem: "Douăzeci și patru octombrie". Nu! Nu are cum! Nu are cum! Eram pe-ntâi acum câteva minute, nu are cum! Nu se poate! Nu acum, nu acum! îmi repet eu mie asta cu voce tare auzind de undeva din depărtare vocea unei fetițe, în momentul acela realizând că era Emilly.

     Când îmi întorc capul spre fetiță, o pot observa cum stă în picioare pe o prăpastie cântând, foarte concentrată să alimenteze furtuna. Aceasta doar își întoarce capul spre mine, și-mi spune cu glasul ei viclean:

     — Salutare Jhon, nu-mi zici un la mulți ani? Jhon! Jhon! îmi repetă ea numele iar și iar în timp ce râde, bătându-și joc de mine. Jhon! Jhon! Jhon!

     — Jhon! mă trezește la realitate palma pe care Nicholas mi-a dat-o doar să observ insula intactă, strălucind în razele soarelui.

     — Vai Dumnezeule! Vai nu se poate! îmi pun eu mâiniile la gură apucându-mă o criză de plâns. Era aici, am văzut-o! Am văzut-o! Am văzut furtuna aia nenorocită! Era și Emilly...cânta! Nu mai înțeleg nimic! explodez eu într-o criză de plâns în timp ce Nicholas mă ia în brațe. Vreau acasă...vreau acasă!

     — Îmi pare rău....am vrut să ne plimbăm să-ți iei gândul, e doar vina mea. Haide să mergem, spuse el urcând în barcă, eu fiind exact în spatele lui, nemaiputând să-mi țin lacrimile.