Săptămânile au trecut și deja suntem pe douăzeci și cinci septembrie, pe scurt ziua Emmei, care s-a întors din vacanța ei neașteptată din Turcia special pentru a sărbători alături de noi. Deși ar trebuii să ne bucurăm, eu nu pot face asta, deoarece știu că timpul se scurge în mod accelerat și acea furtună este din ce în ce mai aproape.

    Nicholas se poartă la fel ca data trecută când am vorbit cu el, ceva e putred la mijloc. Oricât de afectat ar fi de faptul că Lyna a ales pe altcineva în locul lui, trebuia să-și revină până acum dar el tot se poartă de parcă nimic din jurul lui nu ar mai conta. Mereu când mă uit în ochii lui nu văd nici un fel de emoție având ochii ca ai unei păpuși, de parcă nimic nu ar mai conta pentru el. Oare Xanilia ar știi ceva?

     — Ceva sigur nu e în regulă, știu eu, se aude vocea mătușii mele din spatele meu.

     — Xanilia! Ce m-ai speriat, era să fac infarct. Ar trebui să-ți punem un clopoțel , așa poate știu și eu când apari în spatele meu.

     — Păi ce? Eu nu te-am anunțat de când am apărut? Pot să fac să apară sunete de clopoței dacă vrei, dar nu garantez că o să-ți placă deoarece eu mă plimb noaptea ca stafia, nu prea dorm.Dar trecând la lucruri mai serioase: ascultă aici, simt o aură întunecată puternică în jurul prietenului tău.

     — O aură întunecată?

     — Da, asta simt eu. Stai cu ochii în patru, cine știe ce se poate întâmpla? În fine, o să fiu și eu acolo dar mai pe ascuns. Cine se ia de nepotul și de familia mea trebuie să moară, neapărat.

     — Am înțeles, o să fiu la petrecerea Emmei, ar trebuii să fie și el acolo, îi spun eu la care femeia mă luă de obraz și mă sărută pe frunte.

     — Te iubesc foarte mult, să știi asta. Și nu uita, să-ți trăiești viața și să fi fericit. Lumea nu depinde de tine, nu trebuie să fi un erou la o vârstă așa fragedă.

     — Sigur mamă, îi spun eu mai mult ca o metaforă având în vedere cât de mult îi pasă de mine, dar o văd pe aceasta cu mâiniile la gură, ambii fiind șocați de tocmai ce îi spusesem.

      — Mi-ai zis mamă, încep să-i curgă ei lacrimi din ochi luându-mă instant în brațe începând să plângă. Nu am fost în viața mea, atât de fericită...

      — A fost mai mult la figurat, îți pasă și ai grijă de mine exact ca una. Acum scuze, dar trebuie să merg la petrecerea Emmei, nu vreau să întârzii. În plus, trebuie să stau cu ochii pe Nicholas. Ai grijă de tine, te iubesc! îi spun eu coborând pe scăriile de lemn care încep să scârțâie sub picioarele mele.

     — Și eu te iubesc, zise Xanilia mai mult pentru ea crezând că nu o aud.

     Odată ajuns la vila Emmei, sunt total surprins de: baloanele multicolorate legate de sol cu panglici, mesele care sunt aranjate cu fețe de masă pastelate alături de fel și fel de platouri, în centru văzându-se un tort de vanilie cu patru etaje în vârf având optsprezece lumânări roz aprins.

     — Jhon! veni Emma spre mine luându-mă în brațe atât de tare încât încep să-mi pocnească coastele. Sunt așa fericită că ai ajuns la majoratul meu! exclamă ea în timp ce eu rămân fără aer.

     — Emma...mă sufoci... Încerc eu să îi spun.

     — Oh scuze! mi-a dat ea drumul în timp ce iau o gură zdravănă de aer.

     — Și unde sunt ceilalți? o întreb eu curios pe ea.

     — Trebuie să ajungă imediat! Oh, abeea aștept! bătu ea din palme precum un copil mic ce abeea aștepta să primească o înghețată.

     Mereu mi-a plăcut de Emma, este atât de optimistă și bună la suflet, este o prietena minunată pe care te poți baza. Uneori tinde să fie puțin naivă dar asta nu o face complet proastă având în vedere că știe să diferențieze un prieten adevărat de unul fals.

     — Încă ceva Emma, la mulți ani! îi spun eu apărând în mâiniile mele un cadou de culoare azurie legat cu o fundiță albă.

     — V-am spus să nu aduceți cadouri, simpla voastră prezență aici este cadoul meu. Am destui bani încât pot să-mi cumpăr ce vreau, și nu zic asta să mă laud sau ceva dar efectiv n-am ce face cu banii.

     — Știi cumva dacă Nicholas va venii? O întreb și aceasta stă ceva pe gânduri, după ridică din umeri.

     — Nu prea, adică am vorbit cu el despre asta, dar se comporta de parcă vorbeam cu o cutie închisă, dar cred că și ea asculta mai bine. Și când l-am invitat părea să mă ignore, de parcă nu-i păsa. Se pare că nu mai sunt o persoana importantă pentru el.. Spune ea resemnată.

     — Uite, n-am vrut să spun la nimeni asta ca să nu vă faceți griji. Dar ce îți spun știm doar noi doi. Ai înțeles? O întreb eu și fata dă din cap aprobator. Ok, am o oarecare impresie că ceva s-a întâmplat cu Nick, ceva îl face să nu mai fie în apele lui, Xanilia a zis că e o aură întunecată în jurul lui.

     — Deci nu mă urăște? Spune ea cu speranță în ochii.

     — Nu. E doar ceva necurat la mijloc. O să aflu ce, și o voi rezolva. O asigur eu pe Emma care își ia înapoi atitudinea ei veselă obișnuită.

     Puțin mai târziu apar Bryan și Lyna, care spre surprinderea noastră trăgeau de Nicholas după ei de parcă era la poliție și nu alta, Bryan ținându-l de un braț și Lyna de celălalt.

     — Am venit și noi, scuze dacă am întârziat, cineva nu voia să vină. Spune Lyna uitându-se urât la Nick.

     — Nu crezi că ar trebuii să-l iei mai ușor? Nu prea pare în apele sale. Încearcă Bryan să o convingă să-l lase jos.

     — În niciun caz. Iar pleacă ca o muscă pe unde apucă. Spune Lyna serioasă.

     — Mai aveai puțin și-l legai cu bandă și-l trăgeai după după tine ca pe ostatic...

     — Ăsta era planul de rezervă, în caz că nu voia să coopereze. Spune ea senină.

     — După ne trezeam că ne interoghează poliția! N-am încă acte valabile.

     — Ei hide, nu dramatiza tu. L-am adus până aici, da. Spune Lyna punându-l pe Nick să stea pe un scaun. Asigurându-se că nu pleacă de capul lui.

     — Mă ofer eu, ridic mâna să pot sta mai aproape de el, Lyna dând din cap aprobator și mergând cu Bryan spre Emma să o poată lua în brațe.

     — Are noroc că e fată. Pufnește nervos Nicholas cu brațele încrucișate.

     — Nick... Doar nu... Tu nu ești deloc așa. Îi repet eu acestuia dar e în zadar, pereții m-ar asculta mai mult.

     — De unde știi cum sunt si cum nu sunt?! se trezi el nervos spre mine încordându-și pumnul. Nu mă fă că dacă-ți dau una leșini pe loc!

     — Nicholas, calmează-te! încerc eu să-l calmez dar acesta vrea să-mi dea un pumn în față până-l oprește Emma care se teleportează în fața mea dându-i mâna peste cap.

     — Te avertizez o singură dată, spuse ea cu o voce serioasă și înfricoșatoare. Este ziua mea, ai face bine să nu strici ceva că altfel ai pățit-o cu mine. Ai noroc că nu ți-am rupt mâna, crede-mă că sunt foarte capabilă de acest lucru.

     Singurul lucru la Emma care mă sperie cu adevărat, faptul că atunci când o întâlnești prima dată pare o dulceață de fată naivă. Dar când ajungi să o cunoști poate fi foarte înfiorătoare, agresivă și ubeori chiar violentă.

     — Cum am spus, dacă îndrăznești să-mi strici petrecerea o să-ți rup mâna indiferent că ești prietenul meu. Ai grijă doar, ai grijă...sunt cu ochii pe tine. Arătă ea cu degetele spre ochii ei apoi spre ochii lui uitându-se cu o privire serioasă spre el, băiatul dând din cap afirmativ. Vezi că se poate? zâmbi ea deodată veselă de parcă ninic nu s-ar fi întâmplat. Merg până la baie, revin! și apoi își urcă scăriile albe fredonând o melodie copilărească.

     — Am venit și eu! intră Lia pe ușă dintr-odată. Sper că n-am ratat nimic și că n-ați început fără mine.

     — Abeea am venit și noi, o calmez eu pe Lia care mă ia în brațe și mă sărută tandru pe buze, fapt care mă face să vomit. Ești bine?

     — Da, da sunt bine...am nevoie de un pahar de apă doar.

      — Oh, poți lua de aici, își întinse ea mâna începând să țâșnească apă din palma ei, eu aplecându-mi capul și începând să o beau.

     — Mulțumesc!

     — Pentru puțin, opri ea apa din palma ei.

     — Am revenit! zise Emma apărând în fața mea de parcă se teleportase. Să te transformi în aer este așa amuzant, poți fi cât de mic vrei și cât de mare vrei în același timp. Să nu mai spun că pot face asta! începu ea să plutească și să se întoarcă cu susul în jos mergând pe tavan și pe pereți. E amuzant rău!

     — Da, foarte amuzant...zise Nick ironic, Emma apărând instant în fața lui luându-l de gât uitându-se urât la ei.

     — Ce-am vorbit noi?

     Băiatul nu răspunse nimic, doar a dat din cap și-și puse cu degetul fermuarul la gât, în sens că tace din gură.

     — Așa mai vii de-acasă. Cine vrea tort?! întrebă Emma dispărând din fața lui Nick și apărând în fața tortului. Chiar e amuzant!

     După ce Emma taie tortul și îi cântăm cu toții la mulți ani în timp ce batem din palme, nu-mi pot lua privirea de la Nick care se uită la fata blondă cu o față robotică de parcă nu i-ar păsa de ziua de naștere a Emmei.

      — Nicholas, putem vorbi în privat? îl întreb eu, la care acesta se uită la mine ciudat și afirmă din cap că da. Eu ies puțin afară cu Nicholas, revin! îl iau eu de braț pe băiatul cu ochii verzi și ies în curtea Emmei. Ești bine?

     — Da...da sunt bine...cred...nu, nu știu.

     — Tu știi că mie îmi poți spune orice, nu-i așa? Suntem prieteni doar. Îi spun eu lui la care acesta mă-mpinge și face niște vrejuri de fasole să mă țină de mâini. Huh?! Nicholas?!

     — Nu sunt prietenul tău, îmi spuse el mie auzind o voce de fetiță din spatele lui care-l dublează.

     — Tu...Emilly! Emilly a făcut asta!

     — Exact, spuse fetița apărând dintr-un tufiș. V-am putut spiona foarte ușor având în vedere că ochii lui naturali sunt verzi, nu ați observat nici o schimbare fizică măcar. Nicholas acum știi ce să faci, îngroapă-l.

     — Da stăpână, îi spuse el lui Emilly trântindu-și pociorul în pământ cauzând o ruptură care se-ndreaptă spre mine, moment în care sunt luat în brațe de la spate și sunt dus într-un loc sigur.

     — Mătușă?! întreb eu femeia blondă aceasta uitându-se la mine.

     — Cheamă-ți prietenii și fugiți! Nu sunteți în siguranță aici.

     — Dar Nicholas!

     — Acela nu mai e Nicholas, este doar o marionetă pentru nenoricita aia mică. Stai calm, nu îl voi răni, dar nu-l pot lăsa să-mi stea în cale.

     — Nicholas, atac-o! îi ordonă fetița, baiatul facând să apară vrejuri de spini din pământ care se-ndreaptă spre Xanilia, aceasta teleportându-se în spatele lui Emilly vrănd să-i dea un picior peste cap, dar fetița îi oprește piciorul cu mâna zicându-i:

     — Sunt mult mai puternică acum, mamă. O aruncă ea pe femeie în copac ajungând inconștientă. Chiar nu voiam să iasă așa, dar nu mi-ați dat de ales. Nicholas, leagă-l! îi ordonă fetița lui încă odată, eu fiind legat de vrejuri puternice de fasole de ambele mâini.

     Fix atunci îmi amintesc ce s-a-ntâmplat data trecută, când Lia m-a legat cu acele lanțuri de apă în timp ce era hipnotizată de Emilly. Același scenariu se întâmplase ca acum. În momentul în care mă atacase Emilly, colierul meu a reacționat și a vindecat-o pe Lia. Asta e, colierul meu poate să-l vindece pe Nicholas de vraja ei.

     Îmi strâng toate forțele și în momentul acela o aură violet lucește în jurul meu, dându-mi puterea să rup vrejurile lui Nicholas, aura dispărând la puțin timp după.

     — Nicholas, știu că ești acolo! Ascultă-mă! îi spun eu lui dar e în zadar, acesta se uită la mine cu aceeaăi privire goală, moment în care-mi scot colierul de la gât și-l ridic în sus. Te rog, Cristal al Haosului, vindecă-mi prietenul! îmi rog eu cristalul, o sclipire violet ieșind din el alături de zeci de fascicule de lumină care-i ating sufletul.

     — Ce e lumina asta?! își puse psihopata mâiniile la ochi, fiind orbită cel mai probabil de sclipirea cristalului meu care într-un final îmi vindecă prietenul.

     — Jhon...tu ești? Ce...ce s-a-ntâmplat?

     — Nicholas, ai grijă! îi spun eu în spatele lui venind Emilly care-l trântește de pământ luându-i colierul de la gât, timp în care și Xanilia se trezește puțin amețită dar realizând imediat ce se întâmplă.

     — Să nu face-ți nici un pas! Sau sparg colierul și băiatul va muri!

     — Calmează-te puștoaic-o...

     — Nu o să mă calmez! Nu vă pot lăsa să mă opriți, dacă face-ți și o singură mișcare băiatul ăsta moa– dar nu apucă să termine fraza că e lovită de la spate cu o tigaie în cap, fetița leșinând.

     — Am zis eu că dacă-mi distruge ziua de naștere fac urât, am zis eu! Nu m-a crezut! Păi ce facem noi aici? întrebă fata blondă cu tigaia în mână.

     — Emma mă bucur așa mult să te văd! fug eu sprea ea luând-o în brațe.

     — Mai puțin cu îmbrățișatul, iar a dispărut piticania din peisaj. Spuse Xanilia arătând locul în care trebuia să fie Emilly leșinată, acum fiind gol, rămănând doar colierul lui Nick pe jos.

     — Dar nu se putea trezi așa repede, spuse Nick luându-și colierul punânduși-l la gât.

     — E mult mai puternică acum, zise Xanilia. Trebuie să fi găsit o oază de energie vitală de e atât de puternică, altfel nu-mi dau seama. Nici eu nu-i mai pot face față de una singură, se pare că va trebui să apelez la voi, n-am decât.

     — Ajutăm cu ce putem, îi spun eu mătușii mele.

     — Mulțumesc, vă rămân veșnic îndatorată...

     — Putem trece la ziua mea vă rog frumos? întrebă Emma la care toți începem să explodăm in râs intrând în casa ei.