Au trecut încă două săptămâni, astăzi fiind paisprezece Octombrie, ceea ce înseamnă că mai sunt zece zile până la apocalipsă. Zece zile...

     — Dar mai lasă telefonul ăla! zise Xanilia iritată cel mai probabil. Dacă te uiți uită-te și tu la ceva. Nu mai număra zilele până la apocalipsă, așa nu faci absolut nimic.

     — Mai sunt zece zile Xanilia! Zece zile...tu îți dai seama?!

     — Da, dar știi de ce-mi mai dau seama? Figura aia de obsedat care e pe fața ta. Știu că nu e timpul de distracție sau chestii, dar odată trăiești. Trăiește clipa, trăiește momentul! Nu mă fă că-ți iau telefonul ăla și-l arunc.

     — Există calendare, știai asta?

     — Știam, și le ard și pe alea. Uite...spuse femeia punându-și mâna pe frunte frecând-o puțin. Nu faci nimic dacă numeri câte zile mai sunt pâna vine tornada aia, dar absolut nimic. Imaginează-ți că te uiți la o bombă cu ceas, și în loc să faci ceva să încerci să o oprești din timp tu te plângi în ultimul hal. "Mai e o oră, îmi e îndeajuns"  imită ea făcând cu degetele, "Mai sunt treizeci de minute" "Mai sunt cinci minute". Fix așa faci tu, stai și te uiți ca prostul la bomba aia așteptând să explodeze în loc să încerci să o oprești din timp. Și o să te trezești apoi că bomba mai are treizeci de secunde și o să explodeze iar tu n-ai făcut absolut nimic. Și când explodează, ce crezi că se întâmplă? Mori ca prostul, aia se întâmplă.

     — Ascultă Xanilia...

     — Nu. Tu ascultă, mă-ntrerupse ea pe mine. Tu în momentul ăsta ți-ai resemnat viața, tu în momentul ăsta numeri pe degete câte zile mai ai până  vine sfârșitul lumii. În loc să o spionezi pe puștoaica aia sau să o pui undeva din timp, tu stai așa ca momâia zicând:"Hai că mai sunt zece zile! Hai că mai sunt cinci zile! Hai că mai sunt două zile! Hai că mai e o zi!, apoi te trezești cu apocalipsa în fața ta. Ascultă, eu vreau doar să te sfătuiesc. Lasă odata calendarul ăla de pe telefon. Știi ceva, e vina mea aici...am văzut că nu mă pot descurca singură și am zis să apelez la tine. Mereu a fost vina mea, eu am creat-o pe Emilly ca să-l ucidă pe tatăl tău. Deși...știi ce nu am văzut?

     — Ce?

     — Nu am văzut că voi fi atât de apropiată de tine, și încă ceva: semeni leit cu tatăl tău. Doar părul diferă, el era blond ca mama ta. Cred că ai luat gena recisivă tu, tata era șaten și mama era blondă. Scuze...am deviat de la subiect. Dacă vrei să stai degeaba și să nu faci nimic, măcar distrează-te. Ce preferi? Să-ți faci griji mereu și să te trezești la final cu alte griji pe cap și să regreți faptul că ți-ai petrecut zilele după calendare în loc să ți le petreci cu prietenii și familia? Sau să te distrezi și să regreți după? În ambele cazuri tot regreți, deci dacă vrei să regreți măcar regretă odată, nu regreta mereu.Scuze...sincer nu știu ce vorbesc. Sunt total bulversată...o parte din mine vrea să-ți trăiești viața iar cealaltă vrea să te ocupi de misiune, nici eu nu știu ce vreau. Chiar nu știu ce am.

     — Îmi pare rău Xanilia, o iau eu pe femeie în brațe. Ești absolut bulversată de tot ce se întâmplă, știi ceva...mă ocup eu de furtună.

     — Știi ceva Jhon, chiar e vina mea. Vezi tu...Emilly nu poate fi ucisă, este imortală. Nu o poți ucide. În iad era o legendă care spune cam așa: "Prima vrăjitoare născută vreodată va creea un rău suprem care va șterge întreg Universul, inclusiv raiul și iadul", este o profeție Jhon....e o profeție pe care eu am împlinit-o ca proasta.

     — Mai zice ceva profeția aia? Zice cum poate fi distrus răul suprem, adică Emilly?

     — Profeția spune că doar puterea a șase suflete o pot ucide. Eu nu prea voi fi de folos, eu nu am un suflet. Eu sunt un suflet.

     — Șase suflete...eu cu prietenii mei!

     — Poftim? întrebase Xanilia bulversată.

     — Da! Șase suflete o pot ucide, acelea fiind: eu, Bryan, Nicholas, Emma, Lia și Lyna. Suntem șase! Suntem șase oameni, asta dacă mă pun ca om.

     — Da, spuse Xanilia. Da! E perfect! Dar cum poate ajuta Bryan? El nu are vreo putere...

     — Nu știu, dar vom găsi noi o cale. Văd eu cum.

     — Bine, pe mine mă doare capul. Vorbim mai încolo, înțeles?

     — Da, eu merg la Lyna și la iubitul ei. Trebuie să știe de asta. Te pup, pa! spun eu plecând pe ușă îndreptându-mă spre casa Lynei.

     Odată ajuns la casa ei, bat la ușă la care fata roșcată îmi deschide.

     — Da Jhon?

     — Trebuie să vorbesc cu tine si cu iubitul tău, neapărat.

     — Intră, mă poftise ea înnauntru eu așezându-mă lângă Bryan pe canapea, făcându-i cu mâna, Lyna așezându-se în fața noastră.

     — Deci? Ce este? întrebă fata cu ochii chihlimbar.

     — Ascultați aici, Xanilia mi-a spus că singurul mod prin care Emilly poate fi distrusă este dacă șase suflete își unesc forțele împotriva ei. Șase suflete, adică: eu, tu, Nicholas, Emma, Lia și iubitul tău, Bryan. Asta dacă acceptă evident, mă uit eu în ochii lui căprui.

     — Aș face orice pentru Lyna, deci accept. Dar cum pot ajuta eu?

     — Văd eu, simpla ta prezență e îndeajuns momentan. Dar așa putem opri furtuna, chiar de tu nu ești element, sunt sigur că dacă ne unim forțele sufletul tău se va uni cu ale noastre. Este inevitabil asta.

     — Am înțeles. Altceva?

     — Oh nu, atât...

     — Vrei să rămâi? mă-ntrebă politicos fata, bănuiesc că nu ai venit aici doar pentru a ne spune asta.

     — Aici ai dreptate, cred că mai pot sta puțin.

     — Hai să ne uităm la televizor, ce film vreți? Acțiune, comedie, fantezie, dramă?

     — Ceva simplu, îi spun eu la care Lyna ia telecomanda și pornește televizorul. După ce se plimbă pe câteva canale nu găsește nimic la care să ne uităm, asta până când oprește pe canalul de știri.

     "Știri de ultimă oră, o întreagă pădure de dimensiuni medii a luat foc peste noapte rămânând în teren gol plin de cenușă. Cauza focului a rămas încă necunoscută și cei din apropierea locului susțin că nu a fost nici urmă de foc, ținând cont că nimeni nu a sunat pompierii să raporteze un incendiu. Poliția desfășoară o anchetă să afle în totalitate ce s-a întâmplat."

     — Aia e cumva...dă Bryan să întrebe dar intru peste el.

     — Da, e pădurea în care te-am întâlnit pe tine, și pădurea în care am devenit elemente.

     — Doamne Dumnezeule! se cruci fata roșcată când a văzut scena de la televizor. Arăta mai bine dacă o ardeam...dar nu are sens. Dacă era întradevăr un incendiu mai rămânea ceva...așa nu a mai rămas nimic, doar cenușă.

     — Emilly, îi rostesc eu numele făptașei. Așa a ajuns mult mai puternică, așa a fost capabilă să o învingă pe Xanilia. A absorbit energia vitală a unei păduri întregi, vai Dumnezeule! îmi pun eu mâiniile la gură uitându-mă la știri. Nu a mai rămas nimic din pădurea aia...nimic. Absolut nimic. Cu cât ia mai multă energie vitală cu atât devine mai puternică. Nu e bine deloc, deloc, deloc!

     — Jhon, calmează-te! mă clătină Lyna. Totul va fi în regulă, îți promit.

     — Nu mai pot...nu mai rezist! spun eu izbucnind iar în lacrimi. Doamne ia-mă te rog! Ia-mă! Nu mai suport...nu mai suport viața asta! încep eu să izbucnesc în lacrimi.

     — Ascultă, tu nu o să mori! Tu o să trăiești! îmi spuse Lyna. Dacă fătuca aia crede că ne poate opri pe noi, elementele, atunci se înșeală. Suntem o echipă, și vom rămâne una indiferent. Ai înțeles?!

     — Vreau doar să mor Lyna...îi spun eu sincer fetei la care ea îmi dă o palmă zdravănă.

     — Lașule! Ești un laș! Vrei să renunți după tot ce s-a-ntâmplat?!

     — Nu înțelegi! Dacă mor eu, moare tata! Dacă mor eu furtuna nu mai apare. Motivul pentru care tornada aia nenorocită va apărea este din cauza mea. Eu trebuie să mor, trebuie să-mi dau viața pentru voi. Pentru tine, pentru Bryan, pentru Lia, Nicholas, Emma, mama și toți ceilalți!

     — Nu rezolvi nimic dacă mori, nu ar fi mai bine fără tine. Dacă nu ai fi tu atunci nu am mai fi fost înpreună în momentul ăsta, eu probabil nu mai eram vie acum.

     — Lyna, nu vorbi asta! încercă iubitul ei să o calmeze.

     — E adevărat Bryan, e adevărat! Motivul pentru care am mai rezistat un an cu bestia aia nenorocită a fost când l-am întâlnit pe Jhon.

     — La ce te referi? o-ntreb du pe fata roșcată.

     — Eram doar un copil, aveam zece ani atunci și deja aveam în cap să-mi iau viața. Mă îndreptam spre cimitir în momentul în care te-am întâlnit pe tine. În ziua aia plănuiam să-mi iau viața la mormântul mamei mele, voiam să fiu cu ea, ziceam că Dumnezeu nu mă iubește. Și apoi...începu fata să plângă. Apoi m-am împiedicat de o piatră pe trotuar, acolo erai tu cu Lia și m-ați întrebat dacă sunt în regulă. Ați devenit primii mei prieteni atunci, singurii mei prieteni.

     — Nu ințeleg ce treabă avea asta cu mine...

     — Pentru că are prostule! Are treabă cu tine! Dacă nu erai tu Lia s-ar fi mutat înnapoi în Rusia cu mama ei, și dacă nu v-aș fi întâlnit mi-aș fi luat viața la zece ani. Totul din cauză că eram abuzată în ultimul hal se bestia aia de tata! Deci nu mai zi că nu contezi! Tu contezi cel mai mult pentru mine Jhon! Tu ești singurul motiv pentru care eu mai sunt încă vie în momentul ăsta. Te rog nu mai zi că era mai bine fără tine...crede-mă că nu era.

     — Lyna, eu...dar nu apuc să zic un cuvânt ca fata mă luă în brațe plângând pe umărul meu.

     — Crezi că mie nu îmi e greu?! Crezi că nu îmi e greu?! Îmi e foarte greu știind că mai sunt zece zile până la apocalipsa aia nenorocită. Dar fac tot posibilul să rămân cu capul sus, pentru că dacă o să mor măcar știu că nu voi muri singură.

     — Ai făcut-o să plângă, zise Bryan uitându-se urât la mine.

     — E adevărul! E viața mea asta! Nimeni nu știe prin câte am trecut, știi ceva...nici nu-mi mai pasă. Am nevoie de o mică pauză, ies puțin la aer. Spuse fata ieșind afară trântind ușa în spatele ei.