Era deja ora unu dimineața și Xanilia nu a mai apărut. Eu nu m-am mai culcat, deoarece cu toate că Emilly e creația ei, cine știe de ce e capabilă. Chiar de știam în ce stare deplorabilă sunt, decid să iau ceva pe mine și să mă strecor afară din camera mea, parchetul scârțâind cu fiecare pas pe care îl făceam. Cobor ușor scările fără ca nimeni să-și dea seama că sunt treaz și ies afară, inspirând aerul rece al nopții.

     Să ies din casă a fost ușor, dar acum cum pot să o ajut având în vedere că abea mă țin eu pe picioare, chiar dacă mă teleportez la ea, nu aș fi în stare de nimic și i-aș da bătăi de cap știind că trebuie să aibă grijă și de mine. Trebuie să mă gândesc la ceva. Realizez că am telefonul în geacă și gândul îmi zboară la prietenii mei. Ei ar putea ajuta. Dar stai, cine să fie treaz la ora asta? Eu sunt singura pasăre de noapte. Păi, încercarea moarte n-are, îmi spun și apelez primul număr care îl găsesc, Nicholas. El trebuie să răspundă.

     ― Alo frate? răspunde Nick vesel. Ai noroc ca nu dormeam. Ce este? continuă acesta.

     ― Slavă cerului că ai răspuns! Xanilia a plecat după Emilly și nu s-a mai întors, am nevoie de ajutorul tău.

     ― Emilly? Stai să ghicesc, fetița a vrut să meargă în Țara Minunilor și s-a rătăcit? Întrebă Nicholas și realizez că el nu știe adevărata față a nebunei.

     ― Nu, vin-o la mine. Îți explic totul atunci, spun și închid telefonul.

     În câteva minute apare și Nick în fața casei mele și când vede halul în care arăt, deoarece energia mea vitală nu s-a refăcut complet, e total șoc și groază. Chiar este îngrijorat.

     ― Ce dracu' s-a-ntâmplat cu tine?! Ce e cu părul tău? Ce ai pățit?

     ― Emilly. Asta s-a întâmplat. Aparent fetița cu psihoză nu are psihoză. Și nu e nici fetiță. E o vrajă creată de Xanilia de când voia să-l omoare pe tata. Și acum vrea să distrugă universul pentru că nu-l găsește. Zici că e un computer care are o eroare.

     ― Să facă ce?! Nu, deci tu glumești, e o farsă, nu? încercă Nick să găsească o scuză, în speranță că glumesc, pe scurt e în negare.

     ― Arăt de parcă aș glumii? Nici pentru o farsă nu te-aș suna la unu dimineața. Vin-o după mine, trebuie să mergem să o găsim. Îi explic eu și începem să mergem agale, eu sprijinindu-mă mai mult de el.

     În drumul nostru trecem pe lângă casa Lynei, care spre fericirea noastră are lumina aprinsă. Avem mare noroc, la cum o știu eu pe fata asta trebuia să adoarmă de mult. Ne îndreptăm spre casa roșcatei și batem la ușă. După câteva bătăi consecutive acesta deschide într-un final ușa puțin cam iritată, dar expresia i se schimbă în îngrijorare din momentul în care mă vede. Îi explic și ei adevărul despre Emilly, și motivul pentru care suntem pe drum la ora asta.

     ― Nu, n-are cum așa ceva! E doar o fetiță, un copil. Vorbești serios? întrebă fata, total șocată.

     ― Mă tem că da. Emilly a reușit să ne păcălească pe toți jucând rolul unui copil inocent.

     ― Am nevoie de un moment... spune Lyna trântind ușa în fața noastră, auzindu-se: țipete, zbierete, farfurii sparte, bătăi în pereți, etc

     ― O să fie bine? mă întrebă Nick îngrijorat.

     ― Cred... îi răspund eu. După un minut sau două Lyna revine total în regulă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

     ― Păi hai să mergem, ce mai stăm! spune Lyna luându-și ceva pe ea și mergând alături de noi.

     ― Stați! Cred că știu cum o putem găsi mult mai repede, îmi pocnesc eu degetele teleportându-ne pe toți trei undeva cât mai aproape de Xanilia.

    În momentul ăla încep să tușesc de parcă sunt cât pe ce să-mi dau duhul sub privirile îngrijorate ale lui Nicholas și Lyna.

     ― Jhon, cel mai bine ar fi să rămâi aici, sau undeva în afara pericolului. Ești prea slăbit să lupți, îmi explică băiatul cu ochii verzi ce lucesc ca smaraldele sub lumina lunii.

     ― Nu. Nu vă las singuri. spun eu încercând să-mi revin.

     ― Noi o să fim bine, dar tu nu dacă ești în continuare tare în gură și nu asculți! mă ceartă Lyna.

     ― Nu sunt încăpățânat. Și categoric sunt bine.

     ― Oh, da? întrebă Nick care până acum mă ținea să nu cad, acum dându-mi drumul, dar înnainte să fac contact cu pământul mă prinde fata cu ochii chihlimbar.

     ― Ține-l că acum cade jos și-și mai rupe ceva! strigă Lyna la Nick, acesta punând o mână de-a mea după gâtul lui.

     ― Trebuie să fie pe aici... îmi spun eu. Îmi poți da drumul acum, pot să stau în picioare și singur, încerc eu să-l convig pe Nicholas.

     ― Ești sigur? Nu prea cred că poți.

     ― Da, mă descurc, îl asigur eu iar acesta îmi dă drumul.

     Nu pot să nu observ câțiva copaci care sunt pârjoliți de foc, simțindu-le mirosul de lemn ars, instinctiv uitându-mă la Lyna.

     ― Nu am fost eu. Nici n-am trecut pe aici, zise acesta dând din umeri.

     Dar deodată, de nicăieri, prin fața ochilor mei trece un laser care lovește un copac și îl face cenușă. Un pas înainte dacă mai făceam, eram mort.

     — Vai de mine! zise mătușa mea când mă văzuse, repezindu-se imediat la mine luându-mă în brațe. Jhon?! Esti teafăr?! Te puteam lovi serios! Și ce cauți tu...cu ei doi aici la ora asta?!

     — Am venit după tine, i-am chemat să te ajutăm mătușă.

     — Nu trebuie să vă riscați viețiile, mă descurc bine mersi și singură. Nenorocita aia era pe aici.

     — Sunt chiar în spatele tău...se auzi vocea lui Emilly, un lanț verde ieșind din tufișuri zburând în jurul Xaniliei până când o leagă, femeia încercând să scape de-acolo. Chiar mă credeai proastă să nu creez o vrajă din energia haosului? Nu te poți teleporta înnafara lanțului ăluia.

     — Copii! Fugiți! Mă descurc eu! țipă Xanilia încercând să se elibereze din lanț în timp ce fetița cu ochii violet râdea sadic.

     — Îmi place jocul ăsta! Să ne jucăm mai mult! și apoi lanțul din mâinile ei se electrizează mililane de volți trecând prin corpul Xaniliei în timp ce ea țipă de durere.

     Mă uit spre Lyna, care cu o rotație a corpului trimite o bilă de foc imensă spre Emilly trântind-o de un copac care e smuls din rădăcini.

     Nicholas își trântește piciorul, o bucată mare de pământ ieșind la suprafață îndreptându-se cu viteză spre fetiță, timp în care mătușa mea reușise să spargă lanțul astfel eliberându-se din el.

     — Chiar ai ceva tupeu să-i faci asta primei vrăjitoare create, o aură întunecată înconjurând-o pe mătușa mea în timp ce rostește acele cuvinte pe gură.

     Pământul începe să se cutremure, păsările sperindu-se și zburând peste tot. Abeea atunci observ adevărata forță a Xaniliei. Cu un sigur țipăt aceasta distrige un sfert de pădure și-și focusează toată energia neagră spre Emilly care e lovită și cade inconștientă la pământ.

     — Acum e șansa noastră! le spun eu tuturor, dar era deja prea târziu. Emilly deja dispăruse în negura nopții de parcă nu ar fi fost acolo niciodată.

     — Minunat! exclamă Lyna sarcastică, dându-și ochii peste cap. A dispărut, acum ce facem?

      — Așteptăm, îi răspunse Xanilia. Nu se poate ascunde pentru totdeauna, va ieși până la urmă la iveală. Acum s-a retras să poată economisii energia vitală  luată de la tine. Din fericire îi știu punctul slab, colierul ei. Dacă îi luăm colierul și-l spargem aceasta va fi total inofensivă, nu va putea face absolut nimic. Haideți acasă, nu vreau să vă pun în mai mult pericol decât v-am pus deja.

     Îmi iau rămas bun de la prietenii mei, eu și Xanilia ieșind din pădurea întunecată mergând spre casă.

     — Jhon? mă-ntreabă ea deodată spărgând liniștea?

     — Da? îi răspund eu cu o altă întrebare.

     — Mulțumesc, pentru tot...

     — Dar, nu înțeleg. De ce?

     — Știai că e posibil să mori, și tu totuși ai venit după mine. Îți mulțumesc din suflet.

     — De ce? Asta fac eu.

     — Pentru că tu arăți că-ți pasă, exact ca...ca el, ca Evan. Nu am știut să apreciez iubirea care a încercat să mi-o ofere, l-am urât și am încercat să-l rănesc din invidie pentru că el trebuia să treacă la tron în locul meu.

     — Dar de ce voiai tronul? o-ntreb eu.

     — Eu am fost sora cea mare, apoi...a apărut tatăl tău. Aparent iadul încă este misogin după atâția ani. Vezi tu, dacă te naști femeie în regat nu poți să fi următoarea tron atât de ușor.

     — Cum așa?

     — Aparent dacă Lucifer are o fată nu o poate succede la tron așa simplu, trebuie să mai facă încă doi copii până iese un băiat. Nu puteam ajunge la tron chiar de eram mai mare decât Evan, doar pentru că el era băiat. Dacă unul din următorii doi copii născuți era băiat atunci acela va fi pus la tron chiar de are două surori mai mari. Dacă următorii doi copii erau fete, atunci cea mai mare era pusă regină. Tatăl tău a fost izgonit din iad, deci a fost restricționat la tron din motive evidente.

     — Atunci cum de nu ai ajuns regină?

     — Chiar dacă el a fost izgonit, sau a abdicat, sau alte motive...nu puteam fi următoarea la tron atâta timp cât el era în viață. Tata mi-a spus că-mi va da mie tronul dacă-l înving cu puterea celor cinci elemente. Proastă am fost să pic în plasa asta, doar aleșii își pot folosi puterile. Chiar dacă luam elementele atunci tot picam drept idioată în fața tatălui meu, și aș fi fost izgonită din iad. De-asta nu mă mai întorc acolo oricum, pentru că știam că aș fi izgonită...dar da, încă sunt prințesa iadului.

     — Poți să-i spui că tata e mort, și că fiul lui trăiește. Simplu.

     — Chiar de i-aș spune asta lui Lucifer, nu ar avea sens. Gradele de rudenie nu contează, chiar dacă sunt mătușa ta tot tu ai dreptul la tron doar pentru că ești băiat. Tata urăște femeile, la maxim.

     — Asta da misoginie.

     — Deci spune-mi: ce rost ar avea să mă-ntorc înnapoi într-o lume în care știu că nu voi fi niciodată împărăteasă? Știi ceva, nici nu îmi mai pasă de mult de postul ăsta. Am o nouă prioritate acum decât să devin o regină stupidă.

     — Care e aceea?

     — Să te protejez pe tine și pe prietenii tăi.

     — Tata cred că ar fi mândru de tine.

     — Cu siguranță ar fi, îl cunosc. Oh, se pare că am ajuns acasă, haide înnauntru! spuse ea deschizându-mi ușa.

     — Uhm...nu tu ar trebui să intri prima? o-ntreb eu pe ea.

     — Oh scuze, reflexul. Și serios? Femeile intră primele aici?

     — Da, îi spun eu ei. De ce?

     — În iad femeile le deschid ușile bărbaților, deoarece ele le sunt inferioare lor. Cel puțin în partea mea, sunt două părți ale iadului.

     — Nici nu vreau să știu prin ce ai trecut, îi spun eu acesteia punându-mă în locul ei, ea intrând prima.

     Cum intră în casă, hainele ei de club se transformă într-un halat roz, alături de niște papuci în formă de iepurași albi. Părul ei blond devenind un coc șaten dezordonat, iar ochii ei violet devenind căprui.

     — Crede-mă nu vrei să știi...acum, te superi dacă-mi torni niște cafea? ridică ea cana albă pe care scrie "Cea mai bună mătușă". Glumesc! râse ea umplând-o de una singură. Noapte bună și...ai grijă de tine.

     — Și tu să ai grijă de tine Xanilia, îi spun eu urcându-mă pe scări uitându-mă cu un zâmbet cald la femeia care soarbe din ceașca de cafea.

     — Acum du-te mai repede și culcă-te până nu pun mătura pe tine. Nu stau după tine să fi legumă dis-de-dimineață.

     — Acum! Acum! îi spun eu dându-mi ochii peste cap, îndreptându-mă agale spre camera mea.