— Deci...pe scurt povestește-mi din nou.

     — Pe scurt verișoara ta vrea să-l ucidă pe tatăl tău, și dacă nu-l găsește va fi nevoită să distrugă tot universul. Eu am creat-o pe Emilly deci asta o face într-un fel verișoara ta, motiv pentru care are ochii violet ca tine. Surpriză! Sora ta vitregă e defapt verișoara ta malefică care vrea să distrugă întreg spațiul și timpul.

     — Deci, tu vrei să spui că fetița aia care a fost creată de tine să-l omoare pe tata, va distruge întreg universul, spațiul și timpul pentru că nu-l găsește și pentru că nu știe că e în mine?

     — Da, ai auzit bine. Taci! spuse mătușa mea punându-și mâna la ureche, ascultând. Nu o mai aud. Ori nu e proastă și se ascunde, ori chiar a plecat. Vom vedea acum! și ca printr-o minune, Xanilia cum pocnește din degete face în așa fel încât să putem vedea prin tavanul beciului.

     — Ea nu va vedea ce vedem noi, nu?

     — Evident că nu. Nu sunt proastă. Se pare că nu e nicăieri...în sufragerie, continuă ea. Mai așteptăm câteva minute, să fim siguri.

     — Nu e ca și cum s-a făcut invizibilă, nu-i așa?

     — Nu e sigur, asta e parșivă. E în stare să se transforme și într-un mop, la ea orice e posibil.

     — Bine că n-ai făcut două. Atunci chiar eram terminați, îi zic eu mătușii mele ținându-mă cu mâna de cap. Acum cum mai ieșim de aici?

     — Așa bine, zise ea luându-mă de mână să mă sprijin de ea.

     După ce ieșim din beciul întunecat, ușa din fața casei se deschide, pe ea intrând mama alături de sora mea, ambele fiind total bulversate. Deși confuzia lor este imediat înlocuită cu îngrijorarea când ambele mă văd în halul în care eram.

     — Doamne Jhon, dragule! Ce ai pățit?mă-ntrebă maicămea la care mătușa mea îi răspunde, explicându-i absolut totul.

     — Stai calmă, o să fie în regulă până mâine. Trebuie mai întâi să aflăm unde e micuța psihopată. Și voi două ce tot a-ți făcut la mall?

     — Ne-am trezit acolo pur și simplu, îi explică Katerina. Mie și așa nu-mi place să ies din casă, când am fost la mall am avut un atac de anxietate.

     — Cum adică v-ați trezit pur și simplu acolo? întreb eu la care mama mea îmi răspunde la întrebare:

     — Tot ce-mi amintesc este că Emilly a vrut să ne cânte ceva, apoi negru. De parca s-a rupt tot filmul...și ne-am trezit acolo pur și simplu.

     — Deci ea hipnotizează oamenii prin cântec, exact cum extrage energia vitală. Dar nu înțeleg de ce a început cu mine, și nu cu Xanilia. Ai un depozit de energie vitală întreg.

     — Unu la mână, Emilly e o vrajă creată de mine, sunt absolut imună la farmecele ei. Doi la mână, mor eu, moare ea.

     — Totuși chiar ne-a păcălit dându-se drept o fetița neajutorată de șase ani cu o boală mintală, explică sora mea.

     — Nu-mi aminti...

     — Acum trebuie să o găsim pe Emilly, se uită mama hotărâtă începând să o caute prin toată casa.

     Căutăm ce căutăm până Xanilia vine la mine și-mi spune că fetița și-a făcut bagajele și a plecat. Nimeni neștiind unde s-a dus.

     — Și acum ce facem? întreb eu total confuz de situație. Nu putem să ignorăm totul de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ființa aia, sau ce o fi ea ar putea fi oriunde. Cine știe cât rău poate face altor persoane? Va distruge întreaga lume doar să-l ucidă pe tata. Ar trebui să fiu eu cel care moare, așa voi salva lumea măcar, dar după ce spun cuvintele astea Xanilia îmi dă o palmă și mă ia de umeri:

     — Ascultă bine aici: nimeni nu moare! Poate am fost o egoistă care a vrut să ia tronul dar m-am schimbat. Și crede-mă că nu voi lăsa greșelile trecutului meu să-mi ia cea mai de preț comoară.

     — Anume? întreb eu.

     — Nepotul meu. Nu te pot lăsa să mori și să te sacrifici pentru întreaga lume.

     — Dar asta trebuie să facă un erou, e responsabilitatea mea.

     — Nu, nu e! E responsanilitatea mea. Un erou ar fi în stare să te ucidă ca să salveze lumea, dar mie nu-mi pasă. Voi arde orice lume doar să te știu pe tine în siguranță. Poate tata a mințit când a spus că mă iubește, dar când o spun eu crede-mă pe cuvânt deoarece zic adevărul.

     — Xanilia...eu...

     — Eu am creat-o, eu o distrug. Tu nu mori, să fie clar. Nu atât timp cât trăiesc eu. Și cum eu trăiesc veșnic cred că-ți dai seama la ce mă refer.

     — Zic că nu e nevoie să faci asta, nu pentru mine.

     — Încetează prin a te mai neglija singur. Tu te duci la prietenii tăi, te distrezi sau vezi tu ce faci după ce-ți revii. Vă trăiți viețiile normale, iar eu o să mă ocup de Emilly. Nu vreau să te stresez, să-ți fac rău sau să te pun în pericol. O voi găsi chiar de știu că va trebui să caut în fiecare colț al Pământului, nimeni nu-mi distruge mie familia. Să fie clar.

     — Am spus că nu ne putem preface la nesfârșit.

     — Ba da puteți. Eu nu am avut o familie adevărată în iad, de când mama ta m-a primit în casa ei am înțeles ce-nseamnă cu adevărat familia și iubirea adevărată, și nu o voi lăsa pe psihopata aia să o distrugă. O să iau eu responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă, inclusiv pentru furtună și cu asta-basta, spuse femeia îndreptându-se spre ușă.

     Dintr-odată văd cum halatul ei roz se transformă într-o îmbrăcăminte de club, părul ei șaten devenind blond. Cu o ultimă privire cu ai săi ochi purpurii, îmi rostește un: "Adio" și iese pe ușă.

     Nu-mi vine să cred ce a făcut, Xanilia chiar este pornită să o ucidă pe Emilly cu orice preț.

     — Xanilia...sper că vei fi în siguranță. Te rog...ai grijă de tine.

     Trecuseră deja câteva ore de când mătușa mea a plecat din casă, ceasul bătând ora doisprezece, pendulul creând un sunet asurzitor ce se aude în ecou în întreaga cameră. Pot să spun că-mi fac nu zeci, nu sute...ci miliarde de griji în legătură cu mătușa mea.

     — Jhon, Xanilia va fi bine. Mă asigură sora mea punându-și mâna pe umărul meu. Ea e o vrăjitoare expertă, sigur se poate descurca cu Emilly, doar ea a creat-o.

     — Mătușa mea e foarte importantă pentru mine. Pot să-ți spun ceva Katerina?

     — Desigur, orice frățioare.

     — Dar să nu spui nimănui, e un secret. Eu defapt...am încredere mai multă în Xanilia decât în mama. Mama mea m-a mințit atât de mult, mi-a ascuns atâtea chestii.

     — A făcut-o să te poată proteja.

     — Mințindu-mă? Ascunzând chestii atât de mari despre mine? Crede că mai sunt un copil să nu înțeleg aceste lucruri. Xanilia a fost singura care nu m-a mințit și mi-a spus întotdeauna adevărul, chiar de a trebuit să fie răutăcioasă în unele momente sau poate chiar neinteresată de tot ce se-ntâmplă în jurul ei.

     — O cunosc pe Xanilia doar de două luni, îmi spuse Katerina. Tot ce știu despre ea este că bea multă cafea.

     — Eu de trei luni, dar crede-mă...parcă suntem făcuți unul pentru celălalt. Suntem familie doar...

     — Dar știi, uneori și familia este împotriva noastră. În unele cazuri un părinte poate fi unul dintre cei mai mari dușmani pe care îi poți avea. Deci ai risca să ai încredere în mătușa ta pe care o cunoști de trei luni în loc să ai încredere în propria ta mamă? Poate are și ea secrete față de tine, și apoi ce-am făcut? Te vei supăra și pe ea doar pentru că a vrut să te protejeze, nu-i așa?

     — Xanilia nu are secrete, încerc eu să-i spun asta surorii mele.

     — Oricine are secrete Jhon, chiar și eu.

     — Tu nu ai nici un secret, ai fost blocată într-o oglindă atâția ani doar.

     — Nu judeca o carte după copertă, nu știi nici măcar unu la sută din povestea mea, și vrei să-mi spui că te-ncrezi în diavolița aia. Jhon, nu vreau să mă cert cu tine. Vreau doar să-ți deschid ochii. Încetează să mai fugi orbește de adevăr, și acceptă.

     — Ce aveți toți cu fugitul? Și Nicholas a spus la fel, că fug...dar de cine să fug?

     — Fugi de adevăr Jhon. Aia faci, încerci să te ascunzi în tine și să-ți spui că totul este în regulă chiar dacă știi că un dezastru se va apropia. Te ascunzi prin intermediul rudelor pe care abeea le-ai cunoscut încercând să te convingi singur că totul este în regulă. De-asta ai atât de multă încredere în Xanilia decât în mama ta, deoarece tu fugi de adevăr și încerci să te ascunzi într-o fantezie. Dar ce vei face dacă cineva drag îți moare iar realitatea crudă te lovește în față? Unde vei mai fugii să te ascunzi?

     — Nu știi nimic despre mine, o corectez eu.

     — Poate ai dreptate, nu sunt în măsură să judec. Dar te rog, nu mai fugi de adevăr.

     — Încă am nevoie de timp, atâta tot. Au fost ascunse atâtea lucruri de mine.

     — Gândește-te bine Jhon, îmi spuse sora mea ducându-se spre ușă întorcându-și privirea spre mine înnainte să iasă din cameră.

     Oare chiar au dreptate...? Oare chiar fug de adevăr în loc să-l înfrunt? Am atâtea întrebări care sunt neclare în mintea mea. Cum pot să fug de adevăr când știu clar că o furtună e pe cale să distrugă întreg universul? Cum?