După câteva zile în care mama mea a vorbit cu poliția și cu orfelinatul, a reușit să-i facă actele lui Emilly și să o adopte legal. Pot să zic acum că sunt foarte fericit că am două surori, una de mult pierdută și alta care am adopat-o recent. Acum pot spune cu adevărat că familia mea este completă.

     — Surioară, îi spun eu lui Emilly. Vrei să mergem la o mică plimbare? Așa îi întâlnești și tu pe prietenii mei.

     Totuși, după ce o întreb asta pe Emilly aceasta nu zice nimic, doar stă și se uită în gol fără a avea vreo reacție, de parcă ar fi o statuie.

     — Emilly? îmi pocnesc eu degetele de câteva ori în fața ei la care ea nu răspunde, dar începe să izbucnească în lacrimi și să plece fără vreun motiv anume.

      Fetița se pune în genunchi, cu capul rezemat de canapea și începe să plângă, apoi se ridică, își șterge lacrimile și-mi zâmbește cald:

     — Da Jhon? Te pot ajuta cu ceva?

     — Ce a fost asta? o-ntreb eu confuz.

     — Ce să fie ce?

     — Efectiv te-am întrebat ceva, n-ai răapuns, ai izbucnit în plâns iar apoi te-a apucat fericirea de parcă nimic nu s-a-ntâmplat? Ce e neînregulă cu tine? o-ntreb eu pe Emilly reamintindu-mi în clipa aceea că fata are psihoză, iar episoadele de genul sunt normale pentru ea.

     — Adică ce e neînregulă cu mine?! Adică tu crezi că e ceva neînregulă cu mine nu?! Nu e nimic greșit cu mine! se ține ea cu mâiniile de față începând să plângă, să țipe și să zbiere trântind totul în calea ei.

     Mă uit înspăimântat la fetița care începe să trântească scaunele, să arunce pernele și jucăriile. Ba chiar rupe foile din caietul de desenat și-l aruncă în perete, apoi se uită la mine confuză și întreabă:

     — Ce e cu dezordinea asta?

     — O tornadă a trecut pe aici pur și simplu, vrei să mă ajuți să curăț până vine mama?

     — Tornadă zici...desigur că te ajut! spuse Emilly zâmbind în timp ce mă ajută să fac curățenie.

     După ce am curățat toată dezordinea făcută de "tornadă", o scot pe Emilly afară la plimbare în speranța că poate aerul o mai liniștește.

     — Vrei să mergem în parc? o-ntreb eu la care fetița sare-n sus de bucurie.

    — Da, da! Vreau în parc, vreau în parc!

     — Acum mergem și în parc. O asigur eu pe Emilly în timp ce ne îndreptăm spre cel mai apropiat parc.

     Odată ajunși acolo, Emilly fuge de lângă mine și sare direct într-un leagăn începând să se dea în el, eu punându-mă pe bancă și privind-o.

     — Jhon, se aude o voce din spatele meu. Ce surpriză, nici nu mă așteptam să te văd aici.

     — Lyna, ce faci dragă? o-ntreb eu pe fata roșcată doar să o văd cum îl ține pe Bryan o lesă plus o botniță.

     — A trebuit să-l scot puțin la plimbare. Am reușit să-i cumpăr și lesă din câte vezi, alături de o botniță ca să nu fie probleme cu poliția. Tu ce faci?

     — Bine, aveam grijă de noua mea surioară.

     — Încă o soră? își ridică fata o sprânceană.

     — Da, e fata din leagăn.

     Cum a văzut-o Lyna imediat s-a repezit la ea spunându-i cât de drăguță e, și că e o dulceață de fată.

     — Doamne ce dulce ești! Îmi vine să-ți strâng obrăjorii! Doamne ce comoară e fata asta Jhon!

     — Știu. Țin foarte mult la ea, îi spun eu fetei după care mă uit la Bryan care se uită terifiat la ea, începând să latre la fetiță ca toate alea. Noroc de botniță că zici că nu mai avea mult și mușca din ea.

     — Vrea să mă atace! Jhon! Ajutor! țipă Emilly disperată la care eu o iau în brațe, asigurând-o că totul e în regulă.

     — Bryan ce e neînregulă cu tine?! îl certă Lyna. E doar o fetița mică, ce e cu tine?

     — Are sens să reacționeze așa, fetița are psihoză. E similară cu schizofrenia dar nu e la fel, mă uit eu la fată care nu are vreo reacție.

     — Oh îmi pare rău de ea deja...bietul îngeraș. Ce păcat...zise Lyna fiind foarte tristă, Bryan neîncetând să latre. Apropo, Xanilia poate rupe blestemul unui colector de suflete?

     — Nu știu, o să o întreb. În regulă?

     — Bine, mulțumesc mult de tot Jhon! Și la fel și ție dulceață mică ce ești, spuse Lyna plecând alături de Bryan spre casă.

     — Mergem acasă, sau mai rămânem?

     — Poftim? întrebă fetița. Ce ai...mi-ai spus adică?

     — Dacă mai vrei să mai stăm sau dacă mergem acasă.

     — Da, vreau să mai stăm! îmi spuse Emilly. Vreau o înghețată de acolo! arătă ea spre furgoneta de înghețată cu degetul.

     — Nu e frumos să arătăm cu degetul...

     — Oh...scuze!

     — Nu e problemă, îi spun eu fetei cărând-o în brațe la furgoneta cu înghețată. Și ce înghețată vrei?

     — Vreau o înghețata cu vanilie!

     După ce îi cumpăr fetei înghețata cu vanilie, aceasta se duce la locul de joacă și se dă pe un căluț, în același timp în care linge înghețata.

     Fix atunci un băiat o împinge pe Emilly de pe căluț, fetița căzând jos odată cu înghețată. Când dau să merg să mă iau de băiat observ cum Emilly începe să se uite la el cu ură, să plângă, să urle și să țipe începând deja să devină violentă și să-l lovească cu picioarele pe băiat până ce-l pune la pământ; acesta începând sa fugă de frică la mama lui care în loc să-și vadă de copilul ei, vorbea la telefon cu cineva.

     Mă duc la Emilly și o întreb dacă e bine, timp în care mama băiatului vine spre noi nervoasă. Aparent acesta a pârât-o pe Emilly, iar femeia începea deja să țipe la ea.

     — Cum poți să îmi lovești băiatul?! Tinere! Ce educație i-ai dat surorii tale?!

     — Dar eu nu am făcut absolut nimic, zise Emilly absolut calmă.

     — Mai și minți! zise femeia.

     — Cucoană, intru eu în conversație. În primul rând băiatul dumitale a împins-o pe sora mea. În al doilea rând ea nu minte cu absolut nimic, fata are psihoză și din când în când mai are episoade de criză, mai ales dacă lumea se comportă urât cu ea.

     — Eu cred că și tu suferi cu capul, pentru că băiatul meu...

     — Știi ceva, uită...îi spun eu femeii dând din mână, aceasta uitând exact ce s-a-ntâmplat. Hai acasă surioară, o iau eu pe fată în brațe plecând cu ea acasă.

     După ce am ajuns acasă, Emilly sare din brațele mele, și continuă să își vadă de treburile ei începând să deseneze. Curios, mă duc la ea și o întreb ce desenează la care ea îmi arată desenul superb: eram eu și cu ea ținându-ne de mână într-o inimă mare.

     — Ce frumos...îi spun eu fetiței mai să-mi curgă lacrimile.

     — Te iubesc Jhon! mă luă fetița în brațe.

     — Awww...ești așa drăguță! Și eu te iubesc! o iau și eu în brațe.

     — Leapșa, mă atinge ea pe nas. Tu ești! începu fetița să fugă prin toată casa.

     — Treci aici ghemotocule! Te prind eu! încep eu să alerg jucăuș după ea până ce o prind, o pun la pământ, și încep să o gâdil aceasta începând să explodeze în râs.

     — Gata! Gata! Sunt cuminte, râse ea fără control la care eu mă opresc. Jhon?

     — Da? o-ntreb eu.

     — Am o întrebare, pot să ți-o pun?

     — Deja ai pus-o....dar haide zi.

     — Pot să îți cânt un cântecel?

     — Desigur, ce cântecel?

     — Un cântecel creat de mine, vrei să-l auzi? întrebă fata la care eu dau din cap afirmativ, aceasta începând să cânte precum o sirenă.

     — E foarte frumos Emilly! Cred că ai un talent înnăscut! o laud eu pe fetiță la care ea se uită confuz la mine. E ceva neînregulă? o-ntreb eu ca să mă asigur că nu are vreun alt episod.

     — Ah, nu...nimic. Doar mi s-a părut că am văzut ceva, atâta tot.

     — Oh înțeleg, n-are nimic. Eu mă duc să vorbesc cu mama. Stai cuminte până mă-ntorc, bine?

     — Bine frate mai mare! îmi spuse aceasta la care eu plec la mama mea care mă întreabă ce mai fac.

     — Mă gândeam să o duc pe Emilly la grădiniță după ce terminăm vacanța de vară, dar apoi m-am gândit că nu poate învăța ca toți ceilalți copii din cauza bolii ei mintale.

     — Mamă, Emilly nu are nici o boală mentală. Fata e doar mai specială, atâta tot. Acum face parte din familia noastră, te rog nu o face să se simtă diferită sau de parcă n-ar aparține.

     — Ai dreptate fiule, doar pentru faptul că Emilly e mai specială nu este mai inferioară decât noi. Trăiește la fel cum trăim noi, doar într-un mod mai diferit.