— Emilly, ce nume frumos. O laud eu pe biata fetiță ce se uita la mine de parcă era un înger și apoi o car în brațe prin ploaia violentă, până ajung cu ea în fața casei mele.

     Odată ce mama mă vede mă întreabă dacă sunt bine și cine este micuța din brațele mele, la care eu îi explic că am găsit-o pe stradă, a fugit de la orfelinat și că nu vrea să se întoarcă înnapoi.

     — Ce se întâmplă aici? veni mătușa mea în halatul ei roz, cu șuvițele de păr dezordonate în câteva bigudiuri cu o ceașcă de cafea în mână. Cine este...micuța asta?

     — Jhon dragule, du-o pe fată în living pe canapea. Vorbesc eu cu mătușa ta, în regulă?

     — Am înțeles, îi urmez sfatul mamei mele și o duc pe Emilly în living pe canapeaua rozalie.

     — Îți mulțumesc foarte mult, îmi mulțumi săraca fată.

     — Și câți ani ai?

     — Șase anișori! Tu?

    — Vorbești foarte corect engleza pentru cineva de vârsta ta. Am șaptesprezece ani.

     — Șaptesrezece ani? Așa mare?

     — Da, poți să spui și asta! îi zâmbesc eu fetiței.

     — Înseamnă că știi atâtea lucruri! Cum e să fi atât de înnalt?

     — La fel cum e să fi scund ca tine...singura diferență e că eu ajung mai sus.

     — Jhon dragule, poți veni puțin să discutăm? mă-ntrebase mama mea.

     — Imediat mamă! Stai aici cuminte până mă-ntorc, ai înțeles?

     — Da! spuse ea fericită punându-și mâna la cap ca un soldat din armată.

     După ce o las pe Emilly pe canapea mă-ndrept spre mama mea care mă așteaptă în bucătărie.

     — Da mamă?

     — Ce facem cu fata asta? Nu o putem lăsa cu noi aici, dar nici la orfelinat nu e o soluție.

     — Eu zic să o lăsăm aici câteva zile până se acomodează, și dacă-i place n-avem decât să o adoptăm. Suni la orfelinatul ei și aia e...

     — Dar dacă aș știi care e orfelinatul ei atunci aș suna, dar nu știu care e. Sunt multe orfelinate în Las Vegas...

     — Poate o putem întreba, asta dacă vrea să răspundă. Eu cred că mă duc să mă culc...în regulă?

     — Da, am înțeles. Ne vedem dimineață.

     — Ne vedem dimineață...

     După ce mă-ntorc eu în living o văd pe sora mea cum stă de vorbă de Emilly, ambele începând să deseneze și să coloreze pe un caiet gol.

     — Ce faci surioară? întreb eu.

     — Cu Emilly, e o companie plăcută fetița! zise fata blondă.

     — Am înțeles, eu mă duc să mă culc, înțeles? Ah da și...spune-i să nu intre peste mine când dorm, îi spun eu Katerinei șoptindu-i în ureche: nu de alta dar nu e frumos să mă vadă în boxeri.

     — În regulă...zise Katerina continuând să coloreze cu Emilly de parcă ambele ar fi două copile de grădiniță.

     După ce m-am spălat și mi-am făcut toată rutina de seară, mă duc în camera mea și mă așez în pat așteptându-mă la același coșmar ca în fiecare seară.

     Nici nu am adormit că pot auzii deja țipetele de agonie și disperare ale oamenilor, câteva picături reci de apă curgând pe fața mea. Inițial credeam că e Xanilia care îmi face o farsă, dar când îmi deschid ochii văd din nou ploaia violentă alături de uraganul gigantic.

     Mă ridic în picioare și mă uit ca deobicei, șocat la tornada imensă ce distruge orice în jurul ei, înghițând casele una câte una de parcă ar fi  niște bombonele.

     Din nou ziarul zboară prin fața ochiilor mei amintindu-mi aceeași dată în care vine apocalipsa asta nenorocită: douăzeci și patru octombrie două mii douăzeci și unu.

     — Când se va opri tot chinul ăsta?! Când?! Când?! întreb eu țipând de atâtea ori încât mă trezesc din somn.

     — Ho disperatule...mai să-mi scape cafeaua, zise Xanilia amestecând cu lingurița în ceașca de cafea.

     — Tu altă preocupare n-ai în casa asta decât să pierzi timpul și să bei cafea?!

     — Aparent nu, pentru că nu-mi pasă. De ce?

     — Pe tine nu te preocupă faptul că vine apocalipsa?!

     — Deja m-am obișnuit cu gândul...

     — În fine, ieși din camera mea! îi ordon eu mătușii mele la care ea dispare printr-un fum negru. Dar puțină intimitate n-am...

     Trec treizeci de minute în care m-am îmbrăcat și am mâncat și apoi mă duc la mama mea doar să o văd cum vorbește la telefon, aparent Emilly i-a zis numele orfelinatului de la care provine până la urmă și mama a sunat orfelinatul respectiv.

     — Deci da, o fetiță de șase ani cu păr brunet și ochii violet, a spus că o cheamă Emilly. Spune mama cu telefonul la urechea în timp ce vin lângă ea, să aud și eu.

     — Deci Emilly, păr brunet, ochii violet. Caut acum. Spune vocea de femeie de la celălalt capăt. Da, Emilly Hillson, a fost la noi. Dar pentru puțin timp. A fost adoptată acum cinci ani de Margaret Hillson.

     — Poftim? Nouă ni s-a spus că a fugit de la voi... Spune mama mea confuză.

     — Vă putem da numărul de telefon și adresa mamei ei adoptive. Pentru restul informați poliția. Nu mai ține de noi. Spune doamna dispecer de la orfelinat.

     — Da. Vă mulțumesc mult. Spune mama mea notând pe o hârtie numărul de telefon și adresa așa zisei mame adoptive a lui Emilly, după ce închide se uită la hârtie oftând. Cred că orfelinatul a marcat-o de nu vrea să se întoarcă. Și cine știe ce i-a făcut femeia aia de a mințit așa.

     — E totuși un copil, ei sunt în general mai sensibili, mai ales fetele. Îi spun eu.

     — Ai dreptate. Spune ea după care formează numărul de telefon și așteaptă un răspuns, dar în schimb intră robotul. Mai încearcă de două, trei ori, același rezultat. Se pare că vom face o vizită doamnei Hillson. Vrei să vii cu mine? Katerina are grijă de Emilly.

     — Bine, vreau și eu să vorbesc cu femeia. Spun și pornesc urmat de mama la adresa dată de orfelinat, sperând că nu s-au mutat.

     Intru în mașina roșie alături de mama mea, și aceasta o pornește spre adresa dată de orfelinat. Se pare că doamna Hillson este la o distanță foarte mare de casa noastră, având în vedere că a trecut aproximativ o oră până am ajuns acolo.

     — Se pare că femeia stă la ieșire din oraș, zic eu dându-mi centura jos coborând din mașină, uitându-mă alături de mama mea spre cabana de lemn.

     Mama mea ajunge în pragul ușii și bate la ușă, de două ori...de trei ori, de patru ori...dar nu răspunde nimeni.

     — Ceva e putred la mijloc... Îi spun eu mamei mele la care ea deschide direct ușa și intră în casă, eu mergând după ea încercând să o opresc.

     Intrând în casă, în sufragerie o vedem pe doamna Hillson pe jos de parcă ar fi leșinată pe podea. Mama mea se repede să vadă dacă femeia este în regulă și după ce îi verifică pulsul la gât, dă din cap în semn dezaprobator.

      Biata femeie nu mai avea suflare, așa că pune mâna pe telefon și sună la numărul de urgență, ce ne-au zis că vor fi aici în treizeci de minute.

     — Nu e de mirare că fata a fugit de acasă și a mințit, a fost complet traumatizată de ce s-a întâmplat cu mama ei. Îmi zise maicămea uitându-se la mine.

     — Așa este. Spun eu încercând încă să procesez. Să nu atingem nimic. O atenționez pe mama care voia să se uite printre hârtiile dintr-un dulap ale femeii, după care observ pe canapea un caiet cu coperți maronii cu un pix atașat.

      Nu știu de ce, dar ceva parcă mă împingea de la spate să îl iau. Așa că, fără să observe mama îl iau și îl ascund în ghiozdanul cu care am venit.

     După venirea poliției și ambulanței care a ridicat trupul femeii, ni se cer niște declarații și faptul că Emilly este la noi, poliția a spus că, dacă dorim, în câteva zile o puteam avea în custodie, după ce actele de adopție vor fi gata să nu se întoarcă la orfelinat.

     Ni s-au sugerat și niște ședințe la psiholog să poată trece peste traumă. Mamei i s-a cerut să lase un număr de telefon și adresa pentru a venii cineva periodic să o verifice pe Emilly.

     Ajunși acasă o vedem pe Xanilia și Katerina căutând prin toată casa, și pe Emilly nicăieri.

     — Ce căutați? Le întreb curios pe cele două.

     — Raci în streșină. Pe Emilly, ne jucăm v-ați ascunselea. Spune Katerina, imediat ca Emilly să sară în spatele ei, acesta nemaiavând mult și leșină.

     — Am câștigat! Spune fetiță mândră de ea, după care mă ia în brațe. Unde ai fost plecat?

     — Am fost.... Până la supermarket, dar am uitat lista...Zic eu sperând că o să mă creadă. Din fericire aceasta nu zice nimic și se pune înapoi la masă să deseneze, și observ că sunt niște hârtii ghiozdănelul ei. Ce ai acolo? O întreb eu și aceasta se întinde și mi-l înmânează.

     — Niște hârtii cu numele meu. Spune ea dând din umeri.

     Deschid și observ că era îndesat în dosar cu șină care avea numele "Emilly Hillson". Toate actele ei erau acolo. O informez pe mama care a zis că sună la poliție să le zică că actele ei sunt la noi.

     Între timp îl răsfoiesc doar să văd o fișă medicală. După ce citesc puțin, nu înțeleg cine știe ce, doar că Emilly suferă de psihoză și că urma ședințe de terapie pentru asta.

     — Acum totul se leagă. Componentul ei ciudat. Are sens. Spune mama mea văzând și ea fișa ei medicală.

     Totuși, în aceste acte pe care le-am răsfoit mai devreme observ și data eu de naștere:douăzeci și patru octombrie două mii cincisprezece.