— Te simți bine Jhon?

     — Mă simt la fel ca tine, trebuie să plec neapărat în momentul ăsta! Sincer n-am timp de toate astea acum..e prea mult pentru mine!

     — Tu ascunzi ceva. Spune! îmi zise fata roșcată la care eu îi zic adevărul despre premunițile mele. Păi și tu acum îmi spui?! Trebuie să-i informez pe ceilalți neapărat!

     — Nu vreau să-i îngrijorez!

     — Jhon, luna asta deja se duce, să fim sinceri. Suntem deja la jumătatea lui August. Putem deja să tăiem luna asta din calcul că deja nu mai contează. Mai avem două luni până pe douăzeci și patru octombrie...două luni înnafară de asta. Tu îți dai seama? Îmi pare rău dar dacă nu află de la tine, o să afle de la mine.

     — Fie, dar eu chiar mă grăbesc. Trebuie să ajung la Nick, m-am cam certat cu el și trebuie să-mi cer iertare.

     — Înțeleg, încă îmi fac griji. Ai grijă Jhon. Pa!

     — Și tu ai grijă, pa!spun eu plecând spre casa lui Nick care e doar la câteva străzi distanță de casa Lynei.

     Intru în casa lui, dar nu-l găsesc acolo, așa că merg în curtea din spate acum plină de viață, plante, copaci și tot felul de flori.

     — Hey...îl salut eu lui Nicholas care era în boxeri pe un chaise-longue, bronzându-se cu o pereche de ochelari de soare la ochi.

     — Jhon, ce cauți aici? Dacă e vorba despre antrenament să știi că am terminat de mult discuția asta.

     — Am venit să-mi cer iertare...

     — Tu vorbești serios? se ridică el puțin pe scaunul alb dându-și ochelarii de soare jos uitându-se fix în ochii mei.

     — Da, am realizat că eu sunt cel egoist defapt...îmi pare așa rău. Tot ce-am vrut a fost să fiu mare și grozav ca tine, să pot să fiu apreciat deoarece eu nu mă apreciez destul.

     —  Jhon, vine băiatul spre mine apropindu-și fața de a mea, dându-mi o șuviță de păr pe după ureche. Nu ești egoist, ești doar frustrat, și te înțeleg perfect...atâtea chestii ți s-au întâmplat într-un timp așa scurt. Cum supraviețuiești cu asta?

     — Nu știu Nicholas, chiar nu știu...și îmi cer iertare pentru tot ce ți-am spus! îi zic eu băiatului îm timp ce-mi curge o lacrimă, acesta ștergând-o cu degetul.

     — Este în regulă, te iert. Știu cum e să te simți așa...să fi frustrat. Te înțeleg perfect și nu te voi judeca niciodată...mă luă acesta în brațe. Te iubesc frate! Ești prietenul meu cel mai bun și nimic nu va schimba asta niciodată.

     — Și eu te iubesc Nicholas, răspund eu la îmbrățișarea lui. Ai fost mereu acolo pentru mine, mereu ai avut grijă de mine. Mereu mi-ai luat apărarea...tu m-ai făcut atât de fericit, habar n-ai ce se întâmplă-n capul meu în momentul ăsta.

     — Shh...totul e în regulă Jhon, mă ține el cu mâiniile de față privindu-mă-n ochi. E în regulă...sunt aici pentru tine și mereu voi fi.

     — Și eu voi fi Nicholas, nu voi lăsa nimic să te rănească....îți promit.

     — Haide! mă bate el ușor pe spate. Nu te mai îngrijora atât, sunt bine. Și e totul în ordine...

     — Habar n-ai cât țin la tine Nicholas...

     — Ești așa ridicol! își frecă el pumnul de capul meu. Lingușitoru-le!

     — Tu ești un lingușitor! râdem amândoi. Apropo, vrei să mergem mâine cu fetele la piscina din curtea Emmei? O să scriu și pe grup.

     — Da, deși vezi că eu nu știu să înnot. Stau și mă bronzez, ai înțeles?

     — Da, nu te deranjez cu asta. Pa! batem noi pumnul la care eu mă-ndrept spre casa mea.

     — Bine, pa frate!îi spun eu băiatului după care plec.

     Următoarea zi, dis de dimineață, mă întâlnesc cu prietenii mei acasă la Emma fix în fața piscinei. Lia cum mă vede sare în brațele mele bucuroasă și mă sărută tandru pe buze, împingând-o fără să vreau din instinct.

     — Ești bine? Ai pățit ceva? mă-ntreabă ea pe mine.

     — Ah nu, a fost doar reflexul. Iartă-mă. Promit că nu se va mai repeta, îmi pun eu mâna după ceafă sperând să nu se supere pe mine.

     — Fie! Spune aceasta sărutându-mi nasul apoi aruncându-se în apă.

     — Așteaptă-mă și pe mine! strigă Emma fugind spre piscină făcând ghiuleaua, apa sărind în toate părțiile.

     Fix după ce Emma iese la suprafață, niște mâini de apă o înconjoară și o trag la fundul piscinei, Lia ieșind râzând într-una.

     — Doamne dar ce copilăroase sunteți, zise Lyna.

     — De acord, o arpobă Nick.

     — Nu vorbesc cu tine, spuse aceasta punându-se lângă piscină.

     — Ce să fac să mă poți ierta Lyna? o întrebă Nicholas.

     — Eu zic să o lași în pace, încerc eu să calmez atnosfera. Nu vrei să o enervezi și mai tare.

     — Știi ceva, dacă vrei să te iert aruncă-te de pe trambulina aia la zece metri înnălțime, în piscină.

     — Lyna! Nu știu să înnot. Mă înnec naiba și după mă ai pe conștință.

     — Nu e treaba mea, spune aceasta pe un ton rece.

     — Fie, am să o fac. Spuse el urcându-se pe pe scări, ajungând la zece metri înnălțime.

     Piscina are aproximativ cinci metri adâncime, deci va fi în regulă, nu se va lovi de cimentul tare. Deși mare îmi e mirarea când l-am văzut că s-a urcat cu adevărat.

     — O să te înneci! strigă Lia la el.

     — În regulă Nicholas...o poți face. Trei, doi...unu!numără acesta în mod invers eu punându-mi mâiniile la gură.

     — Idiotule nu te- încercă Lyna să-l oprească dar era deja prea târziu, Nicholas sărise în piscină deja.

     În momentul acela dau să sar după el, să-l scot naiba de acolo până nu e prea târziu. Dar Lyna i-a luat-o înnainte sărind după el.

     Trec aproximativ patruzeci de secunde iar roșcata reușește să-l scoată pe băiat afară din piscină. Amândoi erau uzi leoarcă, iar Lyna începu să îi dea palme strigându-i numele.

     Ne apropiem cu toții de el să vedem dacă e în regulă, bruneta cu ochii albaștrii zicând șocată:

     — Plămânii lui sunt deja plini de apă! Mă descurc eu...își puse ea mâiniile pe pieptul lui închizându-și ochii, apa ieșindu-i băiatului pe nări, Emma punându-și și ea mâna pe pieptul lui umplându-i plămânii cu aer.

     — Nicholas! Nicholas trezește-te! Te rog! Te implor Nicholas...trezește-te, începu roșcata să plângă disperată pe pieptul lui. Te rog...trezește-te...nu mă lăsa singură, îi spuse fata sărutându-l pe buze tandru acesta deschizându-și ochii.

     — Lyna....tu ești...

     — Ești viu! Slavă Domnului! își făcu fata cruce de trei ori, am crezut că ai murit!

     — Elementele nu pot muri dacă colierul lor nu e spart sau dispărut...a fost foarte dureros, trăiam în timp ce-mi simțeam plămânii plini de apă deoarece am respirat ca prostul cât timp eram scufundat. Partea proastă e că eram viu, dar nu puteam reacționa absolut deloc, simțeam durerea atât de tare și n-am putut reacționa până când Emma nu mi-a pus aer în plămâni.

     — Păi și atunci...de ce n-ai zis nimic? îl întrebă roșcata la care băiatul cu ochii verzi ca smaraldul îi răspunde:

     — Am vrut și eu să fiu sărutat de o prințesă frumoasă ca tine, îi face el cu ochiul doar să fie pleznit de Lyna în secunda următoare. Eu râzând alături de celelalte fete.

     — Nesimțitule! Cum poți să-mi faci una ca asta?!

     —  Ai zis că mă ierți, deci?

     — Te iert pentru că m-ai vrăjit, dar nu te iert pentru că te-ai prefăcut mort atâta timp.

     — Aveam plămânii plini de apă, logic trebuia să fiu mort. Dacă nu eram element muream instant și nu stăteam în chinul ăla o grămadă de timp. Dar sunt bine acum...continuați să vă distrați, eu stau pe chaise-longue să mă bronzez, spuse băiatul punându-se pe scaunul alb luând o limonadă cu gheață de pe masa de lângă el.

     Trec câteva ore bune în care eu și fetele ne distrăm în apă de parcă am fi niște copii, aruncăm cu apă unul în celălalt ne mai jucăm cu puteriile noastre. Din când în când mai sar un ochi la Nick care nu doar că s-a bronzat și arată extrem de bine acum cu pielea închisă la culoare, dar a și adormit pe scaun. Să-i spun oare că a uitat să se întoarcă pe burta sau își dă seama singur? Cred că îl mai las puțin, nu vreau să îl trezesc.

     — Fetelor, eu cred că plec, spuse Lia întinzându-se.

     — Aveți și un băiat aici, o corectez eu la care fetele celelalte râd. Dar ce-am zis?

     — Scuze, am uitat! râse Emma cu lacrimi.

     — Lia, așteaptă-mă! îi spiuse roșcata fetei cu ochii albaștrii. Vin cu tine în regulă?

     — Bine. Jhon, tu m-ai stai? mă-ntrebă Lia la care eu îi spun că mai stau puțin cu Nick, asta dacă nu o deranjează pe Emma având în vedere că e piscina ei.

     — Pe mine nu mă deranjează, spuse fata blondă. Puteți sta aici și până mâine dimineață dacă vreți, râse ea după care cele două fete ne salutară plecând în casa Emmei.

     Îl trezesc până la urmă pe Nick și îi spun că a uitat să se bronzeze și la spate având în vedere că a adormit le scaun, a urmat o scurtă perioadă în care ies o grămadă de cuvinte urâte și obscene din gura lui, întrebându-mă de ce nu l-am trezit mai devreme, la care eu îi răspund că n-am vrut să-l deranjez. Dar apoi își pune mâna la gură când o vede pe Emma lângă mine.

     — Și de ce nu m-ai trezit naiba mai devreme?! În fine...deja nu contează. Eu zic să mergem acasă deoarece se înserează.

     — Dacă vreți puteți sta peste noapte la mine, se oferi Emma.

     — Nu mulțumim, mergem acasă. Cu bine Emma! o salută Nick după care iși ia pantalonii scurți și papucii.

     Îmi iau și eu tricoul, pantalonii scurți și papucii și pornesc cu el spre casele noastre, timp în care începe să se înnoreze și să plouă torențial.

     — Și eu care am venit la bustul gol, zise Nicholas ținându-se de brațe de parcă ar îngheța de frig. Trebuia să rămânem acasă la Emma...

     — Da, îmi pare rău pentru tine sincer.

     — Tu măcar ai tricou! îmi spuse băiatul puțin nervos. Eu merg pe aici, bine? E o scurtătură! Te pup frate, pa! mă salută acesta fugind prin ploaie cu mâna deasupra capului său spre casa lui.

     Eu cred că o să mai merg puțin de unul singur prin ploaie, sincer...chiar îmi place ploaia. Îmi plac picăturiile de apă care curg pe mine parcă bătându-mi cu putere fiecare centimetru din corpul meu.

     Deși...nu merg mult timp când văd o fetiță îmbrăcată în negru, stând pe o bancă de lemn în seara asta ploioasă, plângând într-una.

     Fetița era udă leoarcă, din cap până în picioare. Purta doar o rochiță neagră cu mâneci scurte ce-i ajungeau până la genunchi și un ghiozdănel roz cu flori, în rest biata fată era desculță.

     — Bună...scuze de deranj. E totul în regulă? Ce e cu tine pe vremea asta și unde sunt părinții tăi?

     — Nu...spuse ea uitându-se la mine cu ochii ei mari de culoare purpurie, exact ca ai mei. Eu am fugit de la orfelinat deoarece nu ni se da să mâncăm cu zilele, și eram bătuți fără motiv.

     — Asta pare teribil! spun eu șocat de ceea ce aud de la mica fetiță brunetă.

     — În cazul ăsta trebuie să mergem la poliție.

     — Nu! Am încercat eu deja, nimeni de acolo nu mă crede. Și mereu fac cumva și mă trimit înnapoi acolo, te rog nu mă du la poliție! Te implor! începu fata să plângă extrem de tare.

     — Am o idee, te voi duce la mine acasă o perioadă. Ce spui de asta?

      — Ai face tu asta...pentru mine?

     — Desigur că aș face asta, numele meu este Jhonathan dar prietenii îmi spun Jhon. Îmi întind eu mâna spre fetiță, ea dând mâna cu mine.

     — Numele meu este Emilly, îmi spuse fetița uitându-se cu speranță la mine.