După o zi lungă petrecută alături de prietenii mei ajung abeea deseară acasă, dar cum intru pe ușă mă apucă o amețeală de sunt pe cale să cad din picioare. Simt cum toată camera se învârte cu mine iar eu încerc să mă țin de perete ca să nu aterizez cu fața pe podea.

     — Doamne...parcă aș fi beat...îmi spun eu mie ținându-mă cu mâna de cap. Doamne ce mă doare capul...

     — Frățioare? se auzi vocea lui Emilly, fata fiind îmbrăcată într-o rochiță roz. Te simți bine?! Vrei să le chem pe fete?

     — Sunt bine, da...doar am amețit puțin.

     — Hai să te conduc în pat...ești cam obosit, trebuie să te odihnești.

     Emilly mă trage de mânecă și urcă scăriile alături de mine, asigurându-se să nu cad cumva.

     — Hai să te punem în pat că ești bolnăvior...îmi spuse ea la care eu mă așez în pat începând să tușesc, fata stând în genunchi mângâindu-mi fruntea.

     — Emilly, eu zic să pleci surioară...o să răcești...

      — Nu, frate mai mare, mă sărută ea pe frunte. Te vindec eu acum...vrei să-ți cânt ceva să adormi? mă-ntrebă Emilly la care eu tușesc, dar dau din cap aprobator. Săracul de tine...ai febră! Lasă, am eu grijă de tine...

     — Mulțumesc Emilly...

     — Pentru asta e familia, stai puțin! spuse ea plecând din cameră, întorcându-se cu un prosop ud ce mi-l pune pe frunte. Mai bine?

     — Da, mai bine...

     După ce îi spun asta lui Emilly, aceasta începe să cânte, vocea ei parcă răsunându-mi în cap. E așa frumoasă, nu am mai auzit în viața mea o voce așa frumoasă ca a ei.

     — La la la la la...la la...la la la...continuă ea să-și cânte cântecelul precum o rapsodie, aceasta făcându-mă să adorm.

     Nu am visat absolut nimic seara aia...tot ceea ce am văzut a fost negru. Pot spune totuși că m-am trezit mult mai bolnav de cât eram ieri...

     Vreau să mă dau jos din pat dar nu pot să mă țin bine nici de noptiera de lângă el, cad instant în genunchi. Dar până la urmă reușesc să mă ridic în picioare, să cobor scăriile și să ajung în bucătărie unde era doar mătușa mea care când mă vede își mărește ochii și lasă jos ceașca de cafea din mână.

     — Ce ai pățit?! mă-ntrebă ea repezindu-se la mine ținându-mă de umeri.

     — Nu...nu știu ce am pățit...îi spun eu acesteia abținându-mă să nu leșin în momentul ăla.

     — Jhon! Uită-te la mine, îmi dete ea palme să-mi revin. Vai de mine și de mine...părul tău..

     — Știu...nu am apucat să mă pieptăn..

     — Nu asta copile...părul tău e alb, exact ca ochii...pielea îți e palidă.

     — Poftim? o-ntreb eu pe ea.

     — Clara! Vin-o aici repede! Avem probleme mari! țipă într-una mătușa mea încercând să mă țină de umeri ducându-mă în living unde Katerina și Emilly desenau.

     Odată ajuns acolo cu mătușa mea, Emilly începe să se panicheze, să țipe și să facă ca toate alea. Fetița începe să plângă și să se tăvălească pe podea țipând cum n-am mai văzut în viața mea, zicând că e urmărită și că niște oameni vor să o ucidă. Vai Dumnezeule...nu mă pot descurca cu asta acum, abeea respir iar Emilly are deja alt episod de psihoză.

     — Katerina du-o pe Emilly în camera alăturată și cheam-o pe Clara în secunda asta! îi ordonă mătușa mea la care Katerina o ia pe surioara mea mai mică în brațe încercând să o calmeze, ducând-o în camera cealaltă. Jhon! Jhon rămâi cu mine!

     — Totul...se întâmplă așa repede...nu mai înțeleg nimic. Apă...vreau apă...

     — Acum! spuse femeia din fața mea, în mâna ei apărând un pahar de apă care mi-l dă să beau. Clara! Unde mai e și tâmpita asta?!

     — E la magazin! zise Katerina venind la noi. A lăsat un bilețel pe masă că e plecată o oră.

     — Și abeea acum îmi spui?! Du-te și sun-o naiba că fius-o moare naiba aici!

     — Acum...spuse sora mea în timp ce din camera cealaltă se aud țipetele de nervi ale lui Emilly, auzind cum lovește pereții cu picioarele, dă tablourile jos.

     — Katerina nu o mai suna! Du-te la aia mică și ai grijă să nu demoleze casa! îi mai ordonă mătușa încă odată la care sora mea mai mare fuge în camera cealaltă. Ești mai bine?

     — Da, mulțumesc pentru apa aia...m-a ajutat. Sunt puțin mai bine acum. Du-mă la doctor...

     — Lasă doctorii, asta nu e treabă de oameni. Asta e vrăjitorie curată.

     — La ce te referi? o-ntreb eu pe ea.

     — Îți amintești când ți-am spus că dacă pierzi colierul riști să mori nu-i așa? Devii palid, părul îți devine alb, ochii la fel...apoi te transformi în cenușă.

     — Da, dar am colierul...îi spun eu mătușii mele scoțând cristalul de sub bluza mea, care e puțin decolorat nemaiavând sclipirea de dinnainte.

     — Nu cristalul e problema, cineva îți fură energia vitală. Sursa din care trăiesc oamenii și ființele vii, cum ar fi plantele, copacii, etc.

     — Și ce are de a face cu elementul meu?

     — Unu la mână, ești încă om. Pe jumătate ce-i drept dar ești încă om. Doi la mână, și elementele au energie vitală mult mai puternică decât cea a oamenilor. Energia vitală se regenerează în ambele cazuri dar cu timpul...dacă cineva ia energia vitală a unui om sau chiar a unui element...devin praf în câteva zile, la fel și cu plantele.

     — Deci...cineva îmi fură energia vitală. Dar cine?

     — Nu știu, dar trebuie să avem mare grijă. Persoana asta poate fi chiar sub nasul nostru.

     — Și ai cum să mă vindeci?

     — Din păcate nu, energia ta vitală trebuie să se regenereze de una singură. Îți pot da totuși niște leacuri magice care să-ți mai aline durerea. Apropo...cum mai ești?

     — Nu știu cum mai sunt...totul se întâmplă așa rapid pentru mine. Abeea m-am trezit și uite în ce ipostază mă aflu...

     — Shh...calmează-te nepoate. Am eu grijă de tine, în regulă?

     — Bine...îi spui eu mătușii mele.

     — Calul vorbea cu pianul...îmi spuneau numele. Se aude vocea lui Emilly din fața noastră.

     — Tu când ai apărut aici piticanie? o întrebă Xanilia.

     — Vociile m-au ghidat aici..le aud șoaptele, spuse ea lipindu-și urechea de perete. Trebuie să baricadăm totul, nu le putem lăsa să intre. Nu, nu...

     — Mătușă, ne-a auzit când vorbeai despre magie, încerc eu să o avertizez.

     — O putem folosii și de față cu ea, are psihoză nu autism. Și ea e conștientă de asta, uite dovada! spuse Xanilia dându-i un buchet de flori. Du asta vociilor din partea mea.

     — Mulțumesc mult, mamă...spuse fetița luând buchetul de flori în brațe. O să-l duc acum la voci...și se făcu nevăzută.

     — Eu ce ți-am spus? mă-ntrebă mătușa mea. A început deja să delireze, acum crede că eu sunt maică-sa...

     — Deja îmi pare rău de săraca fată, poți să o vindeci?

     — Sunt vrăjitoare, nu psihiatru.

     — Poți încerca măcar?

     — Fie, pot încerca să fac o poțiune să-i vindece psihoza. Ah da...la fel și pentru lupul ăla să-l fac om, totuși va dura o săptămână.

     — Bine...am înțeles. Mulțumesc mult de tot...cred că ma duc afară.

     — Nu nu nu nu. Ce-ai? Ai înnebunit? Vrei să-mi leșini pe-acolo? Stai acasă azi să te odihnești...îți informez eu și prieteni și tot dacă e nevoie.

     — Nu pot știi despre asta, nu pot să-i îngrijorez.

     — Nu-i poți minții în halul ăsta că: "Vai Doamne sunt bine", își schimbă mătușa mea tonalitatea vocii făcând cu ghilimele în aer strâmbându-și puțin gura. Nu, nu poți minți așa, rămâi acasă și îi informez eu. În regulă?

     — Fie, accept eu într-un final.

     A trecut și ziua asta, mult mai rapid decât precedenta iar eu mă simt din ce în ce mai rău. Deja am pierdut noțiunea timpului de la cât de amețit sunt, au trecut atâtea ore în care eu am stat în pat crezând că au trecut doar câteva minute.

     — Frățioare?

     — Da Emilly?o-ntreb eu stând în pat.

     — Mătușa m-a trimis să am grijă de tine...vrei să-ți mai cânt ceva? Poate te înveselesc.

     — Desigur scumpa mea, orice cântec de-al tău e binevenit în inima mea, îi spun eu fetei aceasta începând să-și cânte iar melodia, ochii mei închizându-se instant de la oboseală.

     — Noapte bună, frățioare.