- Nouăsprezece, douăzeci, douăzeci și una, douăzeci și două, douăzeci și trei, douăzeci și patru, douăzeci și cinci...continuă Nick să numere flotăriile pe care le fac.

Numerele încep să se adune din ce în ce mai tare în mintea mea fără să se oprească în timp ce simt că o să-mi explodeze capul cât de curând, sunt mult prea obosit atât fizic cât și psihic pentru asta.

- Treizeci, treizeci și una...haide! Încă douăzeci și nouă, hai că nu mori! Treizeci și cinci, continuă el să numere flotăriile mele timp în care corpul meu deja a început să obosească. Doar am făcut trei ore de antrenament intensiv cu el, cu pauze de zece minute între fiecare oră.

- Sunt așa obosit Nicholas, îi spun eu lui respirând greu.

- Patruzeci...încă zece frate! Hai că poți! Încă zece!

Continui eu să fac flotăriile, până ajung la cincizeci de flotări. După care mă trântesc în pat în timp ce mușchii mei încep să mă doară atât de tare încât parcă aș fi fugit nouăzeci de maratoane.

- Cred că am cincisprezece febre musculare în același timp...

- Haide, ia-ți tricoul pe tine! îmi spuse el aruncându-mi tricoul.

- Cred că rămân la bustul gol, nu mai pot.

- Faci antrenament cu mine de când mă cunoști, am trecut prin mai rău de atât. Dar uite, ai rezultate foarte mari. Ai corpul exact ca al meu: bicepși mari, abdomen mare, pectorali mari, etcetera.

- Eram o slăbitură de băiat pe atunci...

- Iar acum ai o tonă de mușchi pe tine. Stai puțin, își dete el maieul jos nemaiputând de cald iar apoi se pune lângă mine punându-și brațul după gâtul meu timp în care eu mă uit cu invidie la corpul lui frumos și binefăcut.

Pătrățelele lui mari și frumoase, bicepșii săi încordați cu vene mari, pieptul lui mare și umflat. Apoi mă uit la corpul meu care e la exact același nivel cu cel al lui Nick.

Nu se poate așa ceva, nu se poate. Atâta efort degeaba, trebuie să lucrez mai mult. Trebuie să fiu mai bun decât el.

- Și vrei să devi bodybuilder? îl întreb eu.

- Haha, nu...defapt, visul meu este să devin un chef. Cel mai mult pe lume mi-a plăcut să gătesc, mâncarea arată mult mai bine decât mine oricum.

- Tu nu vezi cum arăți? Dacă stai așa o zi întreagă toate fetele ar saliva după tine!

- Adevărat, la fel și cu tine. Zici că arătăm la fel, nu crezi? începe el să-și miște pectoralii râzând, fapt care mă face să-mi măresc și mai mult invidia față de el. Uhm...Jhon?

- Da? îl întreb eu sec și rece.

- Ești cumva supărat? Te văd cam rece...ți-a zis cineva ceva? Sincer...tu știi că eu sunt prietenul tău cel mai bun, poți să-mi spui absolut orice. Mereu voi fi alături de tine.

- N-am nimic...

- Sincer, te cam îndepărtezi față de mine pe zi ce trece. Vrei doar antrenament, antrenament, antrenament! Te suprastimulezi atât de mult și nu-nțeleg de ce...

Pentru că poate nu-ți pasă de mine, poate nu-ți pasă de ce simt eu cu adevărat. Pentru că dacă ai știi adevărul n-ai mai vorbi cu mine.

- Jhon?

- Lasă-mă-n pace! îmi dau eu părul pe spate în timp ce-mi întorc capul cu o privire rece spre prietenul meu, doar să-i văd fața îngrijorată.

- Știi...am trecut prin atâtea. Este în regulă ce se întâmplă, poți să-mi explici. Te înțeleg perfect. Nu te voi judeca...

- Nu înțelegi nimic...

- Te cunosc Jhon, te rog nu mai fugi!

- Să fug? La ce te referi? îl întreb eu pe el.

- Ai trecut prin atâtea într-un tip atât de scurt! Ai descoperit că ești demon, că ai o mătușa care inițial voia să te ucidă, că bunicul tău este Lucifer, că ai o soră pierdută care a fost prizonieră timp de treisprezece ani într-o oglindă. Este perfect normal să vrei să fugi de toate astea și să vrei să fi doar în lumea ta, de-asta te suprastimulezi atât. Tu vrei defapt să scapi de toate problemele tale prin intermediul sportului. Și e perfect normal, dar dacă nu te oprești asta ar putea să te îndepărteze de persoanele apropiate. Nu mai fugi atât...

- Eu nu fug dragul meu Nicholas, tu chiar nu înțelegi. Eu nu fug de problemele mele, eu câștig. Să fie clar, ești un egoist care se gândește doar la el și la nimeni altcineva! Ție nu-ți pasă de mine și de ceea ce simt!

- Dar nu înțeleg despre ce e vorba, dacă mi-ai putea spune am putea discuta și am rezolva toată asta.

- Oh acum nu fă pe prietenosul, uită-te la tine! Ai o viață perfectă, ai un corp perfect, ești frumos din cap până în pocioare! Îmi doresc să fiu în locul tău, eu nu am nimic din tot ce ai tu!

- Tu...tu chiar nu-mi cunoști viața. Habar n-ai prin câte am trecut, și crede-mă că nu e deloc frumos felul în care vorbești cu prietenul tău. Cum poți spune că nu-mi pasă de tine? Cum poți minți în felul ăsta?

- Pentru că dacă îți păsa ți-ai fi dat seama de la început! Eu am vrut să am corpul ăsta musculos deoarece tu îl aveai, de-asta am vrut să fi antrenorul meu. Am vrut să fiu ca tine. Te idolatrizez și te invidiez în același timp, e așa ciudat.

- Eu am crezut că vrei să te antrenezi pentru tine, nu ca să arăți mai bine decât mine. Știi...ești exact ca acei băieți care ar fi capabili să facă sport doar pentru o fată, să impresioneze, nu pentru sănătatea lor. Știi ceva, de-acum încolo nu o să mai fiu antrenorul tău, eu nu vreau o copie de a mea. Eu vreau un prieten.

- Nu știi cum mă simt! Habar n-ai prin ce trec în fiecare zi știind că îmi ești superior, că mereu vei fi cu un pas înnaintea mea.

- Nu îți sunt superior, suntem egali. Și chiar dacă erai un slăbănog tot nu îți eram superior. Și nu sunt cu un pas înnaintea ta, nu am fost niciodată! Știi ceva, eu plec. Descurcă-te singur! își aruncă Nick maieul peste umăr și ieși din camera mea.

- Ești așa egoist! îi spun eu la care acesta se oprește și se-ntoarce spre mine.

- Sunt orice altceva înnafară de egoist. Eu nu te-am jignit niciodată pe tine. Da...am făcut glume proaste. Dar nu te-am jignit niciodată, deci nu îndrazni să mă jignești, te rog eu mult. Nu sunt un sac de box, și ultima mea lecție este asta: nu încerca să fi ca altcineva doar din invidie, îți faci rău singur. Și cu asta am spus tot, la revedere. După care Nick închise ușa plecând din camera mea timp în care eu îmi iau tricoul, îl mototolesc în pumni și-l arunc în ușă ca o minge.

- Și tot tu ești cel nervos, se aude din spatele meu o voce la care eu îmi întorc capul și o văd pe Xanilia în papuci pufoși, halat ținând în mână cana de cafea.

- Tu de unde ai mai apărut?!

- Vrăjitoare, ai uitat? Eu zic să mergi după el, nu de alta dar poate nu o să mai fiți prieteni.

- El nu mai e prietenul meu, e un egoist narcisist ce se gândește doar la el.

- Aici parcă ai fi Lia...doar ea începe cu crize de genul. Fără supărare dar, faci ca ultima Lia...

- E un egoist, ce vrei?

- Greșești, vei vedea tu mai încolo. Și de nu o fi așa...să nu-mi spui mie A...adică!

- A?

- Ce A? Adică am vrut să spun. Am vrut să spun "să nu-mi spui tu mie Xanilia" apoi m-am răzgândit și am vrut să zic altceva...dar acum am uitat. Aia e...vrei o cafea?

- Mai lasă-mă mătușă cu tâmpenile tale, nu ajuți deloc!

- Puteai spune "nu mulțumesc", dar merge și așa. Ah și încă un sfat, înnainte să faci pe cineva egoist uită-te mai întâi la tine. Părea foarte rănit, dar ce să-ți fac eu? Au revoir....spuse ea dispărând într-un nor de fum de un violet închis.

Nevrând să mă mai gândesc la asta, ies pe ușă, nici nu le salut pe mama și Katerina și merg afară doar într-o pereche de papuci și pantaloni scurți. Mai bine mă duc în pădure având în vedere că ador să mă plimb prin natură în situații de genul. Măcar nu mă mai gândesc la problemele mele și mă las învăluit de frumusețea pădurii.

Odată ajungând acolo îmi dau papucii jos din picioare și încep să calc desculț pe iarba rece, tălpiile mele goale simțind răcoarea pământului care începe să mă calmeze.

- Cred că o să merg desculț o oră două, nu mă deranjează deloc. Din contră...chiar mă calmează, îmi spun eu mie continuând să calc cu picioarele goale pe iarba plină de roua dimineții. O senzație extrem de plăcută din punctul meu de vedere.

Nu după mult timp, dau de un râu mare, eu așezându-mă în fund băgându-mi picioarele în apa rece ca gheața. O senzație uimitoare care mă calmează...totuși, nu pot să nu mă gândesc la cearta dintre mine și Nick, scenele derulându-se în capul meu iar și iar. Poate avea dreptate Xanilia, poate eu sunt cel egoist în toată povestea.

În fine, nemaivrând să mă gândesc la ceartă, decid să-mi dau jos pantalonii scurți și să intru în râu, începând să înnot prin apa rece ca gheața ce-mi udă părul, fiind ud leoarcă.

Continui eu să innot simțind apa rece ca gheața cum începe să-mi învăluie tot corpul, o senzație atât de plăcută încât nu o pot descrie.

După aproximativ treizeci de minute de înnotat ies din râu, apa rece continuând să curgă pe corpul meu de parcă fiecare picătură de apă l-ar îmbăia in miliarde de sărutări.

Mai stau cinci minute pe uscat, așteptând să mă usuce razele calde ale soarelui, și încep să-mi iau pantalonii pe mine, iar papucii în mâini continuându-mi drumul.

- E totul în regulă, gata... gata! Calmează-te, sunt aici... Se aude o voce cunoscută din pădure.

La auzitele acestor cuvinte încep să îmi continui drumul mai rapid în direcția vocii, văzând-o pe Lyna lângă un lup maroniu ce avea piciorul prins într-o capcană se urși.

- Shhh...sunt aici! Oh Jhon! Ce bine că te-am găsit, ce faci?!

- Am făcut o plimbare să mă calmez, tu?

- Te rog ajută-mă să eliberez bietul animal!

- Lyna, este un lup! Te poate răni...

- Poate fi și leu, eu tot îl ajut! Spuse aceasta încercând să scoată capcana la care eu îngenunchez lângă ea, lupul mârâind puțin la mine, dar s-a oprit, și reușesc să deschid capcana, un schelălăit auzindu-se.

- Gata, e totul în regulă. Încerc eu să calmez lupul apropiindu-mi mâna de rana lui, din ea ieșind o aură violet ce-i vindecă piciorul.

Lupul se ridică în cele patru labe și face o plecăciune în fața noastră.

- Mulțumesc...spuse acesta, se pare că pot înțelege și animalele.

- Lupul a vorbit cumva?! întrebase Lyna.

- Și eu care credeam că doar eu îl pot înțelege, dar nu...e un lup vorbitor! Complet normal! Cum de poți vorbi?

- Numele meu este Bryan, am fost om cu mult timp în urmă... Dar am fost blestemat de un colector de suflete să rămân așa.

- Un ce? Întreabăm amândoi confuzi.

- Colector de suflete, e greu de explicat... Dar a trebuit să îmi ajut familia, dar fără să-mi dau seama nu am respectat înțelegerea și așa mi-am pierdut familia, înfățișarea și viața...

- Păi Bryan, dacă vrei poți veni la mine acasă!zise Lyna zâmbind.

- Lyna ai înnebunit, e un lup! Te prinde poliția și apoi nu mai scapi!

- Comentezi cumva? se uită ea la mine ochii ei înroșind, la care eu nu răspund. Așa credeam și eu, deci ce spui dragule.

- Îți mulțumesc din suflet domniță...

- Poți să-mi spui Lyna, el e Jhon. Te putem duce noi la mine acasă...

- De acord, accept eu până la urmă ducându-l pe Bryan la Lyna acasă.

În timp ce Lyna mângâie lupul pe canapea, acesta adormind într-un final.

- Lyna, ce este cartea asta grea și aurie? o-ntreb eu pe fată.

- Oh ăla e Coranul, de ce?

- Cum de ai un Coran? Parcă erai creștină...

- Sunt, dar am fost abuzată de tatăl meu vitreg până la unsprezece ani, imediat după ce mama mea a murit. Când am împlinit unsprezece ani, am spus că dacă Dumnezeu nu mă scapă de el eu o să-mi pierd credința. Și fix în seara aia tatăl meu vitreg a fost călcat de mașină. De atunci am fost adoptată de o vecină ce era musulmană, și mi-a dat Coranul. Nu avea mimic cu religia mea, eu nimic cu a ei, ne încurajam reciproc. Acum stă la casa ei, e vecină cu mine .

- Ca să vezi...pot să mă uit puțin în Coran?

- Desigur, deși nu garantez că vei înțelege mare lucru. Este scris în arabă doar...îmi spuse Lyna în timp ce eu iau cartea în mâini și încep să-i răsfoiesc paginile.

- E o carte de desenat cumva?

- Nu e de desenat, este o carte sfântă! De ce întrebi asta?

- Păi întreb asta deoarece paginile din el sunt goale.

- Ce-ai zis? mă-ntreabă ea pe mine. Repetă te rog...

- Ce-ai auzit...cartea e goală! Îi arăt eu Lynei Coranul timp în care ea devine palidă la față, luândumi-l din mână răsfoind fiecare pagină în parte ca disperata.

- Nu..nu are cum să fie gol! Nu are cum!

- La ce te referi?

- Femeia care m-a adoptat, doamna Fatima, mi-a spus că dacă Coranul este gol atunci este un semn mare că ziua judecății se apropie. În alte cuvinte sfârșitul lumii...

La spusele Lynei îmi amintesc premuniția pe care am avut-o referitor la furtuna care o visez în fiecare seară. Și nu-mi vine să cred...

- Poftim...?

- Ce-ai auzit, sfârșitul lumii...