— Totuși, noroc că ești acoperită. Este foarte frig! Îmi vine să îngheț...

     — Serios?Eu nu simt nimic!îmi spuse fata cu ochii albaștrii precum oceanul.

    ― Cum adică nu simți nimic? Întreb eu confuz.

     ― Nu simt că îmi e frig... Pentru mine e temperatură normală. Spune aceasta și când îi iau mâna într-a mea e mult mai rece ca deobicei. De parcă ar fi o bucată de gheață.

     După câteva minute în care am stat lângă ea, am început să simt cum temperatura camerei începe să mai crească... Cel puțin nu mai scoteam aburi când respiram.

     ― Cred că ar fi momentul să mergi acasă. Mă simt mai bine că ai stat cu mine. Cred că o să dorm puțin. Spune aceasta și eu ies din camera ei. Cobor jos și îl văd pe Nick bând ceai și discutând cu mama Liei.

     ― Oh, Te-ai întors, cum e Lia? Mă întrebă prietenul meu.

     ― E bine. Am lăsat-o să doarmă. Putem pleca. Îi spun eu prietenului meu.

     ― Pe data viitoare dna Pavlov spunem amândoi la unison ieșind pe ușă.

     ― Eu am să merg acasă. Ne vedem mâine la antrenament?

     — Da, desigur!îi zic eu lui Nick în timp ce dau mâna cu el.

     — Ah da, și încă ceva Jhon...se uită el în ambele părți să se asigure că nu e cineva.

     — Da? îl întreb eu pe băiatul cu ochii verzi, iar acesta își arată pumnul și suflă din palma lui petale de flori. Stai să vezi când îi fac asta Lynei!

     — Mi se pare foarte interesant...dar Lyna sigur ți le arde.

     — Posibil, ne vedem mâine la antrenament, bine?

     — Ca deobicei! dau eu din umeri.

     — Perfect! Ne întâlnim pe vale, ne mai auzim. își ridică el mâna, salutându-mă din mers.

     — Cu bine Nicholas! îi fac eu cu mâna și mă-ndrept spre casa mea.

     Nicholas este un băiat foarte frumos și bun la suflet, trebuie să recunosc...este idolul meu. Îi admir curajul, personalitatea lui, este aproape...perfect.  Oricât de mult aș încerca, nu pot fi niciodată la fel de puternic ca el sau la fel de atractiv cum este el. E un prieten adevărat ce-i drept și ne înțelegem chiar bine, dar sincer nu mă pot opri din a nu-l admira. Pentru mine nu este doar un prieten, pot să zic că-l idolatrizez pe băiatul ăsta. Mama mea spune că am obiceiul să mă compar prea mult cu alte persoane, dar cum să nu o fac? Nu voi fi niciodată ca Nicholas, absolut niciodată.

     Poate este urât din partea mea, poate chiar egoist, dar sincer să fiu îl invidiez foarte mult. De multe ori când sunt lângă el mă simt așa...slab. Cred că ar trebui să mă opresc din a gândi așa, chiar nu vreau să mă afecteze mai mult decât sunt afectat deja. Încă n-am trecut peste secretele familiei mele, nu merită să-mi fac probleme și cu prietenii mei pe baza invidiei ăsteia.

     Odată ce ajung acasă, deschid ușa și sunt întâmpinat de mătușa mea, Xanilia care printr-o minune o văd îmbrăcat într-un mod normal.

     — Salutare nepoate, ce faci? mă salută ea prietenește, la care eu intru în living și îi răspund:

     — Bine, am fost acasă la Lia. Am vrut să verific ceva, atâta tot.

     — Oh înțeleg. Închise dânsa ușa în spatele meu, un scârțâit asurzitor auzindu-se.

     — Apropo, poți să-mi dai un pahar cu apă te rog? Vreau să testez ceva..

     — Sunt în bucătărie pahare destule, îți poți lua și singur.

     — Atunci vin-o cu mine!o trag eu pe mătușa mea după mine în bucătărie.

     — Ce te-a apucat?mă-ntreabă ea la care eu îi spun să se așeze la masă, aceasta ascultându-mă.

     Iau un pahar de apă din dulăpior și îl umplu cu apă de la chiuvetă, mă așez pe scaun în fața mătușii mele și pun paharul pe masă fix în centru.

     — Ce ai de gând să faci?mă-ntrebase ea, la care eu îmi închid ochii și încep să-mi focusez toată energia pe acel pahar. De ce stai cu ochii închiși și nu faci nimic? Te doare capul?

     — Mă concentrez asupra paharului...îi explic eu mătușii mele după care-mi deschid ochii. De ce nu se întâmplă nimic? Lia a reușit... Toți reușesc să-și controleze puterile.

     — În primul rând, nu așa funcționează dragule. În al doilea rând, nu te compara cu prietenii tăi! Am înțeles ce vrei să faci, vrei să vezi dacă poți controla apa, nu-i așa?

     — Da...

     — Lecția unu...nu te compara cu alții. Dacă te compari, o să crezi că nu ești la fel de bun, asta rezultă că nu vei fi la fel de bun. Asta se întâmplă și contrariul, dacă ai impresia că ești prea bun te vei supraestima și asta te va pune în pericol.

      — Da, da! Cum zici tu, am m-ai auzit treaba asta de un milion de ori!îi spun eu mătușii mele.

     — Ai auzit, dar n-ai înțeles. Cu magia nu e de joacă. Crezi că aș face un buchet de flori să apară pur și simplu dacă nu cred că pot face asta și fără vreo emoție? Tu ce încerci să faci?

     — Știință! Aia fac mătușă. Dacă reușesc să mă concentrez suficient de mult pe paharul asta atunci se va întâmplă o mișcare sau ceva de genul.

     — Poți să te concentrezi pe paharul ăla cât vrei, dar știi ce se va întâmpla dacă faci asta?

     — Nu, ce?

     — Vine dimineața, îmi răspunse ea mie. Stai  cu paharul ăla până dimineață! Dacă nu mă asculți pe mine.

     — Și atunci cum fac totul fără concentrare? Explică-mi și mie te rog!

     — Lecția doi, concentrarea este o unealtă doar. Când vine vorba de magie trebuie să crezi că se va întâmpla acel lucru, și să fi stabil psihic. Plus că magia nu se bazează numai și numai pe credință...e puțin mai complicat. Trebuie să ai și o anumită emoție, să simți ce se întâmplă. Și chiar dacă crezi că poți face valuri în apă, nu se va întâmpla absolut nimic dacă nu ai vreo emoție. Asta faci când vine vorba de magie, îți canalizezi emoțiile și credințele pe paharul ăsta de apă și apoi poate poate se mișcă ceva!

     ― Deci, trebuie să cred și să simt în același timp că pot mișca apa din paharul ăsta.

     ― Exact. E posibil să nu-ți iasă din prima, ești abea la început și puterile tale sunt slabe, dar cu un pahar de apă ar fi simplu

     — Mulțumesc mult!

     — Cu mare plăcere, dacă mai ai întrebări nu ezita să vi la mine. Îmi place să predau subiecte despre magie!

     — Am înțeles...

     După câteva ore în care încerc să mă antrenez, tot nu se întâmplă nimic. Cu toate că mătușa mea mă încurajează foarte mult poate că este din cauza că eu am impresia că sunt slab, sau poate pentru că sunt obosit.

     — Cred că mă duc să mă culc, nu am dormit foarte bine aseară.

     — Foarte bine, somn ușor!îmi urează mătușa mea, la care eu urc scăriile și mă  arunc fix în pat așteptând să plutesc în lumea viselor.

     Deodată tune și fulgere răsună în capul meu și mă trezesc jos în noroi în mijlocul pustiului. Sunt atât de confuz de zici că parcă am aterizat din cer.

     — Ce se-ntâmplă aici?mă ridic eu în pocioare în timp ce picăturiile de ploaie încep să-mi lovească foarte violent fața. Unde sunt?! Cum am ajuns aici?! mă-ntreb eu în timp ce tunetele devin și mai tari și mai insuportabile. Atât de tari încât îmi pun mâiniile la urechi, iar fulgerele încep să mă orbească timp de câteva secunde.

     Cum am ajuns aici habar n-am, zici că eram într-un loc din care nu mai puteam scăpa. Încerc să înnaintez dar vântul puternic reușeste să mă-mpingă în spate din ce în ce mai mult, chiar de eu îmi țin brațele în față și încerc să înnaintez, atât vântul cât și ploaia mă încetinesc tot mai tare.

     Îmi întorc puțin privirea în spate sperând că poate dacă nu pot merge înnainte, sigur pot merge în spate. Dar ceea ce îmi văd ochii mă face să îmi pun mâiniile la gură.

     Era o tornadă, nu...poate mai rău. Era un uragan intens, poate chiar un taifun. Dar nu pot să nu observ cum casele oamenilor încep să zboare spre uraganul groaznic din fața mea, absorbind fiecare lucru în parte de parcă ar fi o gaură neagră care mănâncă orice îi stă în cale.

     Dar ăsta era doar începutul, deoarece tornada din fața mea începe să devină dim ce în ce mai mare. Îmi scot telefonul să chem niște ajutor sau ceva, dar când văd data în care suntem rămân și mai șocat: douăzeci și patru octombrie...

     Dar asta era imposibil, asta înseamnă că iadul ăsta se petrece cu patru luni în viitor. Nu-mi vine să cred...

     Disperat încep să mă iau cu mâiniile de cap, și încep să plâng, în final trezindu-mă la realitate.

     — Ce bine...răsuflu eu. A fost totul doar un coșmar...un coșmar oribil.