— Am fost obligați să trăim — dacă se poate numi astfel această pierdere a timpului — între patru ziduri uriașe, mai mari de cincizeci de metri. Suntem în anul 2367, pentru numele lui Dumnezeu! Te naști, pierzi vremea și tinerețea cu munca și speranța, apoi mori. E simplu, ar spune uni. Dar eu nu vreau să fie doar atât. Să mor în același loc în care m-am născut? Da, e un vis, dacă pot spune asta. Dar nu pot să mor înainte de a vedea de ce ne ascundem, de ce ne izolăm. Cealaltă parte a zidului uriaș de piatră ce ne reprezintă raiul și iadul în același timp, e gata să fie populată. Nimeni nu vrea să vadă ce e acolo. Nimeni nu vrea să vadă de ce ne temem. Mi s-a spus doar că acolo nu este absolut nimic. Și atunci de ce ne temem, oameni buni? Hai să formăm o trupă de recunoaștere, hai să aflăm de ce naiba ne ascundem! continui să le spun oamenilor.

          Niciunul dintre ei nu e de acord. Niciunul dintre ei nu mă ia în serios. Mulțimea formată din vreo zece persoane ce mi-a ascultat ideile și convingerile se răspândea de parcă pâinea caldă se terminase. Simt o mână pe spatele meu și mă întorc, zâmbindu-i Hevesei.

          — Ai încercat, îmi spune, în timp ce coborâm de pe mica scenă improvizată.

          Pufnesc nervoasă și îmi plimb privirea prin piață.

          — Da, Hevesa. Astea e problema! îi răspund supărată. Mereu doar încerc. Nu îi pot convinge să se gândească măcar la asta.

          Hevesa, cea care deși crede că ideea mea e o prostie, mă susține și totodată cea care mi-e o adevărată prietenă mă oprește în mijlocul pieții și mă trage într-un colț pentru a nu încurca lumea.

           — Fii serioasă, Eva! mă ceartă ea. Cine naiba crezi că vrea să se ducă cu capul înainte spre moarte?

          — De unde știi că mergem spre moarte? Ai fost acolo? ridic prea tare tonul vocii.

          Hevesa își lasă jos privirea, găsindu-și degetele mai interesante decât conversația noastră. Pufnesc din buze și mă întorc pe călcâie, fiind gata să termin cu încercările astea stupide. Vorbesc cu acești oameni de câteva luni. Le cer acestor oameni să mergem în recunoaștere, dincolo de zid de câteva luni. Acum a venit timpul să fac eu ceea ce trebuia făcut de mult. Voi opri pe oricine vrea să vină cu mine. Au curaj să vină? Trebuia să-l arate în decursul acestor luni.

           Plec și nimeni nu mă poate opri.

*

          Întunericul se lasă alături de o ceață groasă. La fiecare pas făcut, mă uit în spate, asigurându-mă că nimeni nu mă urmărește. Nimeni nu vine, nimeni nu știe, pe nimeni nu interesează. Acum e timpul meu să nu știu și să nu mă intereseze. Ating încet zidul, căutând și pipăind cu degetele în căutarea manetei de deschidere a ușii mari din metal. Ar fi fost mai ușor cu o lanternă, dar nu pot aduce una aici; cei care nu pot dormi și privesc cerul — știu că sunt astfel de persoane pentru că și eu fac parte din grupul lor — pot observa o lumină afară, în miez de noapte. Am calculat înainte să plec că paznicilor le ia exact șaptesprezece secunde să ajungă de la punctul central de control aici, la poarta din vest. Deci, prin urmare, am exact șaptesprezece secunde că deschid poarta, să ies și să mă ascund de paznici până când poarta se închide și ei intră. Cu greu găsesc maneta, trag de ea cu ambele mâini, așteptând ca poarta să se deschidă. Nu se întâmplă nimic. Mă panichez. Șaisprezece. Cincisprezece. La naiba! Deschide-te, poartă stupidă! Am dat cu piciorul într-un loc aleatoriu, iar în următoarea secundă, spre fericirea mea, poarta se deschide cu un mic țârâit; am apăsat vreun buton. Treisprezece. Nu aștept ca bucata de metal să se deschidă pe de-a întregul că mă și arunc, tăvălindu-mă până ajung la cel puțin un metru de ea.

           Aud pași. Văd lumini. Mă ridic ca fulgerul și să mă arunc într-un tufiș, ducându-mi genunchii la piept. Nu veniți aici, nu veniți aici. Sunt doi paznici, dar amândurora le tremură chiloții de frică. Sperând că nu aveau să mă găsească, urlu ca un lup bătrân sau lovit. Nu am intenția să pară rănit și nici bătrân, dar așa se nimerește. Cei doi își intersectează privirile pline de groază, apoi o iau la goană spre tabără, închizând poarta. Răsuflu ușurată și mă asigur că nu mai e vreo șansă să mă vadă. Trei. Doi. Unu. Am fost rapidă.

          E întuneric. E beznă. Nu se vede absolut nimic pe o rază de patru kilometri. Nu vreau să merg prin întuneric, dar știu că sunt nevoită. Recunosc că nu știu unde vreau să merg sau ce să fac, dar știu că trebuie să merg înainte. Încep să pun dreptul în fața stângului și stângul în fața dreptului. Sunt atentă la drum. Sunt atentă la cer. Sunt atentă la desișuri. Soarele își face încet loc pe cer, dar e tot frig. Îmi înfășor mai bine pelerina peste rochie și trag gluga pe cap. În față văd un părâu; acum îmi dau seama cât de sete îmi este, dar apa s-a terminat acum o oră. După alte două ore de mers istovitoare soarele e sus, pe cer și parcă-mi face în ciudă. E mult prea cald. Sunt nevoită să mai dau jos din haine, ajungând cu rochia lungă ruptă până la genunchi. Acum e mai bine. Când nu văd altceva decât deșert și un copac la câțiva metri, îmi dau seama că eu nu-mi am rostul, dacă l-am avut vreodată. Totuși, de ce am ieșit? Chiar nu e nimic aici înafară de nisip, un copac și soarele. M-am așezat la umbra copacului și m-am sprijinit de el.

          „Ce idei! Tipa asta e nebună!". „Nici nu știu de ce o mai ascult! Mai bine merg să lucrez!". „Ce stupid.". Toate astea mă trag în trecut, între cele patru ziduri.

          Iau o piatră și o azvârl. Nu e nimic interesant aici. Și, deși nu vreau să recunosc, atunci când mă voi întoarce între cele patru ziduri, trebuie să merg cu ceva semnificativ, cu ceva care să le demonstreze că ideea mea e bună. Adică sper că e.

          — La naiba! mai iau o piatră și o arunc cât de tare pot.

          Când sunt gata să mă ridic și să mă întorc în „paradis", aud un sunet de metal lovit. Piatra aruncată în nisip a lovit ceva metalic. Dar ce? Mă ridic și mă duc spre piatră cu pași mărunți, sperând să nu fie un câmp plin cu bombe. Iau piatra ușor și o ridic, îndepărtând nisipul de pe spațiul în care piatra a căzut. Când rămân doar câteva fire de nisip, îmi dau seama că e o trapă, o ușă de metal. Caut cu vârful degetelor o manetă sau un levier. Când însfârșit îl găsesc, îl trag, iar ușa se deschide, lumina dinăuntru lovindu-mi cu putere ochii. Cad pe spate, dar sunt ridicată de niște mâini slabe, tremurânde sub greutatea mea. Mă întorc rapid și scot cuțitul din teacă. E un cuțit de apărare; am presupus că ăsta e un moment bun să-l scot. Îl îndrept cu inima strânsă spre bărbatul ce mă ridicase. Bărbat? Nu. E doar un băiat de-o vârstă cu mine,  slab, cu părul negru și ochi verzi. Când îi văd brațele lipsite de mușchi mă întreb dacă nu cumva și le-a rupt când m-a ridicat. Mă apropi încet, ținând cuțitul spre gâtul lui.

           — Cine ești și de ce m-ai atins? mă răstesc, vrând să par puternică.

           El înghite în sec. Îi văd mărul lui Adam mișcându-se haotic. Cu greu îmi despart privirea de gâtul lui și mi-o duc asupra feței lui.

          — Sunt Jahrim.

          Întinde spre mine încet mâinile în semn de pace.

           — Te-am ridicat pentru că ai căzut, răspunde de parcă e ceva extrem de normal să apară dintr-o dată în spatele meu și să mă atingă.

           Îmi plimb privirea peste corpul lui slab în timp ce el se apropie și mai tare. Când nu-mi dau seama îmi apucă mâna, iar cu cealaltă îmi ia sălbatic cuțitul. Mă întoarce cu spatele la el la fel de rapid și mă lipește de el, ținând amenințător lama la gâtul meu. Respirația mi s-a oprit. Lama rece a cuțitului îmi blochează orice reflex. Tocmai când cred că trebuie să-mi spun rugăciunile, Jahrim aruncă cuțitul în nisip și mă eliberează. Înghit în sec și mă îndepărtez de el, respirând însfârșit. Nu m-a omorât. Trebuie să-i mulțumesc pentru asta?

          — Ă, mulțu-mulțumesc.

           Mă așez pe vine în fața cuțitului și îmi ridic privirea spre el, vrând să-i văd reacția. Nimic. E impasibil. Iau cuțitul și-l bag teacă, păstrând distanța.

           — Văd că ai găsit Camera pietrei Anantha Mohana, spune, arătând cu capul spre ușa deschisă.

           Mă încrunt.

           — Ce-am găsit?

           Își duce mâinile spre buzunar. La fel fac și eu, fiind gata să scot cuțitul, dar îl las în teacă când văd că el scoate un material ce seamănă cu un papirus. Îl desface și-mi arată un desen al unei pietre strălucitoare.

           — E piatra Anantha Mohana, o piatră ce împlinește visele oricui. Orice vise, îmi spune visător. O căutam de mult timp.

           Interesant. Orice dorințe? Dacă nu minte sau dacă nu e o prostie, atunci această piatră m-ar ajuta mult. De fapt, nu doar pe mine, ci și pe toți oamenii mei. Vor avea garanția că nu vor muri dacă vor ieși de acolo pentru că voi avea piatra.

           — O vreau, rostesc serioasă.

           Pornesc spre ușa deschisă, dar Jahrim mă prinde de braț. Mă trag ca o sălbatică din mâinile lui.

           — Lasă-mă să vin cu tine, te rog...

           Îmi țuguiesc buzele.

           — Eva.

           Îmi prinde din nou mâna, ținându-mi-o în palma lui.

           — Te rog, Eva. Am nevoie doar de o jumătate din ea. Nu mai mult, mă roagă cu ochi mari. Pentru oamenii mei.

           Până la urmă nu sunt singura care mai trăiește pe pământ după ce titanii au distrus tot. Toți au nevoie de ceva. Dar acum, acești toți suntem eu și el. Oamenii lui nu sunt aici, la fel cum nici ai mei nu sunt. Sunt doar eu cu el. Care ar fi problema? Piatra, după cum vorbește el, are aceeași putere chiar dacă e tăiată în bucăți.

           Închid ochii și dau afirmativ din cap.

           — Dă-mi toate armele tale. Vei sta în spatele meu.

           Dă și el din cap, deși nu îi prea convine și îmi aruncă la picioare un alt cuțit, asemănător cu al meu. Pornesc spre ușă și intru, fiind urmată de el. E un tunel format din pietre vechi și crengi extrem de lungi. Sunt vii, pentru numele lui Dumnezeu! Simt una ce s-a rotit în jurul gleznei mele. Îmi scutur speriată piciorul și măresc pasul. Nu e așa de lung precum m-am așteptat. După câteva minute tunelul strâmt devine o cameră rotundă, dar totuși plină de crengi. În mijlocul ei era un stâlp de vreun metru, pe care trona o piatră verde; piatra pe care mi-a arătat-o Jahrim. Jahrim! Nu mi-a mai vorbit de când am intrat în tunel. Mă întorc. Toată viața mea petrecută între acele ziduri îmi trece prin fața ochilor atunci când simt răceala tăișului sabiei înăuntrul meu. Jahrim privește impasibil în timp ce scoate încet sabia din mine. Sau doar eu vedeam totul cu încetinitorul? Fiecare închidere a ochilor, fiecare respirație, fiecare contact;  îmi sunt aduse în acest moment în minte. Am căzut pe pământ, făcând ca un milimetru de praf să se ridice de pe jos. Jahrim se repezește spre stâlpul de lângă mine, luând piatra și lăsându-mă să zac pe jos. Nu trebuia să îl las să vină. Nu trebuia să ies de acolo. Mai bine muream într-un loc în care lumea va știi despre încetarea vieții mele, dar aici... nimeni nu mă va găsi. Voi putrezi aici.

           Simt sângele curgând din mine și prelingându-se pe jos. Cu ultima suflare am rostit:

           — Aș vrea să o mai fac o dată. Să nu îl las să vină cu mine. Să scap de el. Aș vrea să...

           Îmi închid ochii. Ultimul lucru ce îl văd e o lumină orbitoare, apoi nu mai văd, nu mai simt, nu mai aud nimic.

           Când mă trezesc, ceea nu credeam că aveam să o mai fac, sunt din nou în fața oamenilor, spunând lucrurile ce le-am spus ieri. Am șansa să o mai facă o dată. Acum o voi face bine. Totul pentru că piatra e încă acolo. Jahrim nu a luat-o pe cea adevărată, care e în stâlp. Am mers în fața porții.

           — E timpul pentru o nouă aventură, am rostit.