Ronie își relaxa trupul obosit pe canapeaua moale, mâncând floricele și uitându-se la desene animate. Între timp bunica ei continua să se agite prin casă alergând în stânga și în dreapta, iar pe de o parte îi înțelegea starea de agitație, din moment ce familia Hunter se reunea. Asta însemna că atât cele doua mățuși, cat si părinții ei aveau sa vină în Lakewood.

— Buni, totul o să fie bine.

— Dar, începu bătrâna, dacă nu o să fie?

— Dacă o să se întample asta, nu o să te iubim mai puțin. În fons suntem doar noi, nu vine nicio persoană de viță nobilă.

Bunica ei o privea cu ochii calzi și luminoși, și Ronie știa deja ce îi spunea. Își iubea bunica foarte mult și acum nu mai avea nevoie de cuvinte ca să știe ce vrea să îi spună. O simțea în adâncul inimi și nu putea să își imagineze viața fara ea și glasul ei minunat, dulce, blând, care îi povestise atâtea lucruri magice, povești și basme pline de înțeles la acea vârstă.

Acum cele două se aflau pe canapea, Ronie stând cu capul pe picioarele bunicii ei ce îi mangâia parul și se uitau împreună la un film comentând ceea ce se întâmpla. Un sunet pe terasa din spatele casei o făcu pe Ronie să se ridice și să vadă ce se întâmplă.

— Jur că nu am vrut să dau peste ea!

Cum altfel nu se putea, sursa zgomotului era chiar Tobias, ce încerca să strângă o grămadă de cioburi. Cel mai probabil spărsăse  vaza albastră de flori.

— Bunica o să te omoare, îi spuse și se aplecă să îl ajute.

— Nu îmi spune...

— Vaza preferată a bunicii, veche de peste 400 de ani. Era făcută din aceeași sticlă din care sunt făcute vitrariile de la Notre Dame. A costat o avere.

Tobias o privea cu cea mai șocată față posibilă, făcând un drum de la ochii ei la cioburile albastre. Nu putea ca tocmai lui să i se întample asta. Când Tobias o trase disperat de guler, privind-o stulefiat în ochi Ronie nu se putea abține să nu zâmbească cu gura până la urechi.

— Ce ți se pare așa amuzant femeie? Sunt pe cale să o mierlesc și tu râzi de parcă te uiți la un film cu proști. Ajută-mă!

Însă Ronie nu spuse nimic ci doar râse zgomotos. Dar se opri când realiză defapt cât de aproape erau unul de altul, buzele lui, ușor uscate fiind la doar câțiva centimetri, iar ochii lui o priveau fix în reflexi albastre, ce aduceau cu valurile învolburate ale oceanului, aveau parcă ceva neobișnuit. Și brusc avea acea dorință de aș lipi buzele de ale lui, să îi simta parfumul de aproape, și parca această dorință devenea și mai puternică.

— Copii, ce faceți aici? Și ce-i cu cioburile astea împrăștiate?

— Pai buni, stai să vezi, începu șatena.

— Doamnă H o să fac orice ar fi, dar vă rog nu mă omorâți că am spart vaza! se rugă el, târându-se în genunchi până în pragul ușii.

— Tobias, scumpule care vază?

— Cea scumpă, de peste 400 de ani care o tineați aici pe masă.

Femeia îl privi cu o ușoara expresie de mirare, încercând să pună lucrurile cap la cap.

— Vrei sa spui cea pe care Ronie a spart-o deja de trei ori? Nu îți face probleme, e o vază obișnuită, mai am încă două lafel îm caz ca se sparge.

În secunda următoare privirle lui Tobias o căutară pe Ronie care se prăpădea de râs la doar câțiva metri de el.

— Ronie!

— Scuze, dar trebuia să îți fi văzut fața, spuse ea printre râsete.

Dar când văzu că  tânărul se apropie periculos de mult de ea, se ridică în cea mai mare viteză și sărind prin ușa deschisă, se depărtă în casă cu Tobias pe urmele sale. Reuși cu greu să urce scările fără să cadă, ajungân în siguranță în camera ei, pe care o trânti și o închise cu cheia pentru a fi sigură. Imediat se auzi o bătaie în ușă, apoi alta, și înca una.

— Ronie, deschide ușa, vreau doar să vorbim, nu îți fac nimic, se auzi vocea superbă a șatenului de pe partea cealaltă a ușii.

— Nu, știu că minți!

— Nu mint chiar deloc, spuse el, iar cheia se răsuci de două ori în broască.

— Promiți, întrebă fata și crăpă puțin ușa.

Însă aceasta a fost de ajuns ca Tobias sa poată intra în camera fetei, care sări în pat pentru a scăpa de el. Desigur ca oricât de mult ar fi încercat să facă asta, Tobias tot reuși să o prindă de talie și se aruncă odată cu ea în patul ce scârțâi sub greutatea lor.

— Tobias Lee Bruker, dacă nu te dai jos de pe mine s-ar putea să nu fie prea bine, îl amenință ea privindu-l în ochii albaștrii.

— Vai de mine! Mi-ai spus pe numele întreg și deja mor de frică, râse el și răsucindu-se, Ronie ajunse deasupra lui. Te gâdili?

— To, orice ar fi nu mă gâdila. Uite, îmi pare rău că am făcut o mică glumă nevinovată pe seama ta.

— Nu ești prea convingatoare. Dar cred că o să te pot ierta, cu o condiție, spuse și o trase mai aproape de el, auzindu-i bătăile haotice ale inimi.

— Orice, murmură ea, prinsă în vraja țesută de ochii lui.

— Pupă-mă, ceru el zâmbind strâmb, cu un colț de gură.

Ronie clipi des, nu era sigură dacă auzise bine cuvintele băiatului. Știe ce efect au simplele atingeri ocazionale dintre ei și doar gândul de a-l săruta îi facea inima să o ia razna și să tremure ușor. Însă toată această neliniște interioara se mai diminuă când acesta își intoarse obrazul spre ea, deși inima ei continua sa bubuie mai tare decât era normal iar respirația îi era neregulată. Nici nu știa de ce îi era atât de team. Un simplu și inofensiv sărut pe obraz, asta făceau și copilașii de școală primară.

Așa că se aplecă scurtând distanța dintre ei și își închise ochii, fiind pregătită ca buzele ei să îi simtă pielea obrazului. Ceea ce o luă însă pe nepregătite a fost mișcare bruscă pe care Tobias o făcu. Ușoară, dar cu puterea unei fatalități, sărutul ajunse în colțul gurii sale, la acea graniță dintre prietenie si flirt. Locul unde îi putea simții si atingerea suavă a buzelor ușor uscate, dar si dulceața pielii sale.

— Tobias, șopti aceasta cu privindu-l în ochi și cu o vagă umbră de roșeață.

— Taci și ia-mă în brațe!

Înfășurându-și mâinile în jurul umerilor, o lipi de trupul său, astfel ca Ronie îi putea simții parfumul specific, puternic. Trupurile lor erau zguduite constant de respirați, urcând și coborând ritmic, șatena urmărind toate aceasta înșiruire. Ușurința cu care fiecare moment de contact dintre ei, chiar și această îmbrățișare care nu o liniștea deloc, trecea fără vreo avertizare această graniță dintre prieteni și ceva mai mult, ceva care începea să ardă undeva în adânc, o uimea nespus de mult. Ascultându-i inima înțelegea că niciodată nu a fost doar atât, niciodată nu a fost o linie bine definită intre ei, lucru ce o intriga. Buzele ei aproape le atinseseră pe ale lui, și încă le simțea arzând, iar acest sentiment pur și simplu nu îi dădea pace, aproape uitând ca el era încă acolo, mai viu și mai real ca niciodată. Parcă ceva din adâncul ei își dorea mai mult decât primea.

— Ronie, au venit! Ia-l pe Tobias și coborâți, se auzi vocea bătrânei de la parter.

Însă niciunul dintre ei nu se mișcă, brațele lui continuând să o strângă aidoma unui animal de pluș din copilărie.

— Cred ca ne-a strigat bunica ta, se îndură să spună el în cele din urmă.

— Da, așa cred, spuse ea ca scoasă din transă.

Se ridică de pe el, tânjind parcă după acea îmbrățișare și dupa ce își aranjă puțin părul îi apucă mâna pentru a-l trage din pat.

— Și unde mă duci? întrebă el.

— Să îmi cunoști părinții, îi spuse ea senin și cu zâmbetul pe buze.

Cei doi ieșiră din cameră zâmbidu-și cald în timp ce glumele lui umpleu tot acel spațiu gol. Când ajunseră în camera de zi, părinții fetei erau pe canapeaua cea verde, bunica ei avea gusturi excentrice la mobilier.

— Mami, tati!spuse ea alergând să îi ia în brațe.

Fiind singurul copil, de-a lungul vieții devenise foarte copilăroasă, de aceea nu trecea o zi fără ca mama ei să se trezească îmbrățișată prin surprindere. Cei mai mulți copii și-ar fi urât părinții ca îi trimiteau toată vară într-un loc uitat de lume, dar ea nu. E adevărat că la început contestase această idee a plecării, dar acum șitia că sosirea ei Lakewood era mai mult decât o alegere bună. Deși îi era dor de oamenii ei din Chicago, până acum vara în Lakewood era minunată și spera că această stare de bine să nu îi dispară.

— Tobias ce mare te-ai făcut, exclamă mama ei când îl văzu pe acesta cu privirea pierdută, sprijinindu-se de perete.

El zâmbi în semn de mulțumire și când terminară sesiunea de îmbrățișări se puse pe canapea lângă Ronie cu intenția de a o sâcâi. Astfel fata era prinsă între privirile părinților și glumele proaste ale lui Tobias, care la fiecare propoziție își lăsa capul să alunece pe umărul fetei. În timp ce Ronie și părinții ei își povesteau ce au mai făcut în ultima vreme, Tobias se concentră doar pe șatenă. Era destul de concentrată la ceea ce i se povestea, dar continua să zâmbească dulce. Era așa ușor să îi ghicească anumite trăiri, mai ales bucuria, pentru că ea nu zâmbea doar cu buzele, ci și cu ochii. Atunci cand era veselă ochii ei verzi, care ajunseseră să îl urmărească peste tot, aveau ceva special, ca o strălucire aparte, vie, un foc verde care ardea sub pleoapele ei. Amintirea momentului de mai devreme îi revenise astfel in minte, simțind și acum o fantomă a atingerilor ei. Îl intriga toată aceste momente dintre ei, ca și cum mereu era ceva mai mult. Nu erau sinple îmbrățișări sau atingeri, și Tobias era nevoit să recunoască că nu își dorea acest lucru. Ronie nu îi era indiferentă, nici nu avea cum să fie. Simpla ei prezență era capabilă să lumineze o întreagă încăpere. Uneori o se părea că era chiar mai strălucitoare și plină de necunoscut decât soarele sub care continuau să trăiască.

Între timp, rând pe rând, în camera de zi sosiseră și restul familiei Hunter așa că toată distracția se mutase pe terasă în jurul mesei pregătite, masă la care Tobias fu invitat să participe.

Ronie avea o familie numeroasă și chiar dacă ea era singură la părinți avea în schimb mulți verișori. Tatăl ei avea două surori, el fiind cel mijlociu. Mătușa Aliona era cea mai mare dintre cei trei, avea în jur de patruzeci și cinci de ani, trei copii Maes, Kayolan și Rasha, iar ea era cea mai serioasă dintre cei trei. Maes avea douăzeci și doi, iar anul acesta se căsătorise lucru ce datora absența ei de la această reuniune, Kayolan era cu un an mai mare decât Ronie și își adusese cu el iubita, Carol, care era destul de tăcută, puțin înțepată după părerea ei. Cândva ea și Kayolan se înțelegeau de minune, dar maturizarea și adoleșcența își spuseseră cuvântul, el devenind mai serios, mai realist, iar Ronie rămânând extrem de zăpăcită și copilăroasă. Rasha avea 15 ani, era foarte vorbăreață, cânta, iar ea și Ronei aveau foarte multe în comun și mai mereu erau complice în prostiile pe care le făceau.

Sora mai mică a tatălui șatenei, Carmina, era zgomotoasă, plină de viață, avea treizeci de ani și era mereu pe fugă datorită celor doi copii ai ei, Rias și Lucas, perechea de șoc. Erau gemeni, aveau șase ani și o grămadă de lucruri sparte la activ. Toți se așteptau ca Rias, care era fată să își mai temperez frate, dar în schimb aceasta devenea părtasă la fiecare prostioară le care o făceau.

Erau asezați la două mese diferite, datorită numărului mare de membrii, astfel încât copii, așa cum îi numeau, stăteau la o masă, iar ceilalți la alta. La început au fost destul de liniștiți dar în timpul mesei Ronie și Tobias nu se puteau să se abțină din a se ciondăni din orice lucru mărunt, continuând să vorbească fără încetare cu Rasha, Rias și Lucas.

— Acum că am mâncat, ce ați vrea să facem? întrebă ea sătulă de atât liniște.

— Te plictisești, draga mea?

— Tobias, dacă nu ai vreo sugestie, nu vrei tu să îți păstrezi glumele pentru tine?

— Ai uitat ca te-am cucerit cu glumele astea ale mele, râse el, și imediat mâna ei își croi drum prin părul lui răvășindu-l și mai mult.

— Voi nu sunteți împreună? se amestecă Rasha care îi privea usor șocată.

În acel moment își întoarseră capul simultan și preț de câteva secunde se priviră adânc în ochii. Niciodată nu puseseră problema în acest fel, și în realitate nici nu știau ce erau ei. Așa că nu răspunseră, lăsând întrebarea în aer, căci niciunul nu își găsea cuvintele pentru a-și descrie legătura lor.

— Putem să vedem un film, sugerară gemenii zâmbind larg.

— Doamne ce copii deștepți! Deci cine se bagă? spuse și întinse mâna în mijlocul mesei.

Fără vreun cuvânt Tobias își puse mâna peste a ei, urmat de Rasha și gemenii care zâmbeau mai larg ca niciodată. Singuri care nu păreau să aibe o intenție de a se alătura era Kayolan și Carol, iar Ronie își dorea din tot sufletul ca ei să se distreze cu toții.

— Haide Kayolan, nu am mai făcut ceva în combinația verișorilor de șoc de un car de ani. Te rog!

— Să o facem, murmură el într-un final, zâmbind ușor din colțul gurii.

Și acum că toată lumea erade acord se pregătiră pentru a da lovitura. Cum nu puteau să se holbeze la ecranul mic al laptopului șatenei au  ales să se uite afară, proiectând filmul în grădină, printre florile bunicii lor. Gemenii și Rasha se ocupau de aprovizionare, ceea ce însemna să aducă toate paturile și pernele mai pufoase sau mai tari din casă în curtea din spate, dar și gustări și limonadă. Între timp Tobias și Kayolan pregăteau suprafața de proiectare și urmau să conecteze video proiectorul la laptopul ei, discutând între ei și tachinând-o pe șatenă, iar Ronie aranja tot ceea ce se aducea, agățând chiar și instalația de Crăciun în ramurile copacului sub care stătea, neînțelegând cum cei doi se aliaseră împotriva ei. Așa cum se așteptase, Carol se retrase în dormitor pe motiv că era obosită, promițând însă ca avea să coboare la film. Soarele deja apusese când ei terminară micul lor proiect încât era perfect pentru vizionarea unui film.

— Tobias ești sigur că ideea ta genială o să meargă?

— Ronie, ideile mele mereu funcționează, spuse și îi ciufuli părul.

— Și la ce film ne uităm? întrebă Rias tolănită pe o grămadă de perne.

Ronie o privi simțind o nevoie acută de a se lovi. Cum putea să uite partea cea mai importantă. Filmul trebuia să fie ceva la care se puteau uita toți, inclusiv gemenii.

— Hai să ne uităm la un film de animație, sugeră în cele din urmă Tobias.

— Tobias, ți-am mai zis ca te ador? izbucni șatena cu cel mai larg zâmbet pe față.

— Nu, dar știam deja că o faci scumpete!

— Nu întinde coarda, spuse și îi lovi încet brațul. Ce sugestie aveți? Hai gemenilor, ce desen animat vă place?

Ei doar ridicară din umeri, spunând ca lor le plac toate așa că o lăsară pe Ronei să aleagă orice i-ar fi plăcut ei. De aceea nu era o surpriză faptul că ea alese să se uite la Regele Leu, mai ales că aflase că niciunul în afară de Tobias și Rasha, care se uitase când era mică, nu văzuse această capodoperă marca Disney. În ce fel lume trăiau?

Cum laptopul lui Ronie era singurul care mai lipsea fu nevoită să urce după prețiosul ei, așa cum îl numea. După ce îl luă din cameră împreună cu apartul foto, făcu un mic ocol până la camera în care dormea Carol și întră încet pentru a o trezi. Nu mică îi fu mirarea când văzuse că tânăra nu dormea ci sporovăia de zor la telefon cu cineva necunoscut șatenei.

— Bine Shai, te sun eu mai târziu. Pupici!

Această formulare o făcu pe Ronie să se strâmbe în interior, încercând din greu să nu o facă și de față cu ea.

— Noi suntem gata și am trecut să te anunț, spuse ea privind-o pe blonda cu ochii căprui, un căprui vibrant.

Aceasta dădu din cap făcându-i semn să o astepte pentru a coborî împreună. Liniștea care se lăsase între ele devenise stranie pentru Ronie care nu era obișnuită să tacă mult timp.

— Și, Ronie, tu și Tobias sunteți împreună? întrebă Carol când își aranja părul în oglindă.

Ronie râse ușor, nu înțelegea de ce toată lumea credea asta, chiar și când a participat la acea nuntă oamenii întrebau dacă nu cumva erau un cuplu. Sau poate că era atât de evident că ei nu erau doar simpli prieteni? Chiar, ce erau ea și Tobias? Prieteni? Vecini?

— Nu, suntem prieteni, pronunță ea nesigur.

Carol nu îi mai spuse însă nimic și coborâră în cele din urmă în grădină unde restul îi așteptau. Așteptând să pornească filmul, Ronie se așeză lângă Tobias zâmbindu-i.

— La naiba, trebuia să îmi iau un hanorac, e frig!

— Ce bine că eu am, spuse el și își flutută mâinile încălzite de materialul mov, care îi venea perfect.

Ronie se pregătea să îi spună că e nesimțit când acesta se așeză în spatele ei, cuprinzând-o cu brațele ca într-o îmbrățișare și o lipi de el, înhalându-i parfumul, frigul dispărând aproape instantaneu. Și nu le păsa câtuși de puțin că erau priviți de cei din jur, trăiau parcă într-un timp aparte.

— Înainte să spui că sunt nesimțit, o să argumentez că această mișcare intelegentă a mea este mult mai eficientă, spuse el cu capul afundat în marea șatenă care strălucea ușor sub lumina instalației.

— Bine domnule macho și inteligent, nu te mai umfla atâta în pene. Tobias, ce suntem noi? întrebă ridicându-și capul spre cerul înstelat.

— Nu știu ce suntem, spuse el după un moment de gândire. De ce trebuie să fim neapărat ceva?

— Nu știu, murmură ea slab, uită ca am întrebat, spuse ea rușinată.

— Nu, o să îți ofer un răspuns. Suntem totul și nimic, începutul și sfârșitul, și totul între acestea, sunte adolescenți și suntem invincibili si infiniți. Suntem tu și eu. Pot fi unicornul, iar tu prințesa, spuse el în cele din urmă.

— Scuze că am întrebat. Poți totuși  să fii prințul, ai față de prinț, spuse ea nerealizând ceea ce tocmai afirmase.

—  Nu ai de ce să îți ceri scuze, nu mai fii bleagă! Pai mulțumesc, și tu esți frumoasă, îi zâmbi el.

Apoi deveniră atenți la film dar niciunul nu putea să își șteargă acel zâmbet de pe față. Acum lui Ronie nu îi mai păsa ce erau, îi era de ajuns că erau totul si nimic. Nu își dorea sa mai afle, se mulțumea si cu acest lucru, început și sfârșit, și totul între aceste două momente.